Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării.
Dacă două decenii mass-media post-comunistă a tot accentuat asupra identităţii regionale (ba sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, ba cu alte ocazii în care pe micul ecran răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele) puţini vor mai pune identitatea naţională mai presus de identitatea regională. Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea foloseşte şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în Dilema veche. Din ea cititorul află că apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie) şi că identitatea naţională ar fi suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor). Conştiinţa regională la un altul este dată de apartenenţa sa la religia minorităţii greco-catolice (de 1% din populaţia ţării). Cititorul Dilemei vechi nr.365/10-16 febr.2011, sugestionat fără încetare şi de imaginile României din bucăţi propagate de televiziunile post-decembriste, va deveni (pe nesimţite) subiect de manipulare. E suficient să se lase impresionat de minţile “luminate” (de doctor în istorie, de doctorand şi de scriitor în etate) care au aşezat apartenenţa regională mai presus de identitatea naţională.
În timp ce istoricii noştri erau întemniţaţi şi asasinaţi în închisoarea de la Sighet, unde au sfârşit în chinuri istoricul basarabean Ion Pelivan, acad. Gh. Brătianu şi acad. Alex. Lapedatu (v.N. Roşca, Închisoarea elitei româneşti, Baia Mare, 1998), aşa-zisul academician Roller îi învăţa pe români că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice /…/marea putere care apără democraţia” (v. Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750). Manualul unic prezenta fâşia de Ardeal oferită în 1940 de Hitler ungurilor, dar provinciile româneşti cotropite în vara aceluiaşi an de sovietici (Basarabia şi Bucovina de Nord) nu apăreau reprezentate pe hartă (p.752). Ca şi în vremea când “evreii dădeau lecţii politice poporului român comentând şi răstălmăcind epoca 1920-1948” (David Şafran, fost deţinut politic), după 1990 s-a tot repetat că populaţia ţării este formată din “români, maghiari, sârbi, ucrainieni, germani, evrei, bulgari, turci, etc” (v. Mihail Roller, Istoria României, 1947, p.635). În privinţa minorităţilor, atât Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au recurs la serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi menţionate, în România locuiesc români într-o proporţie de 90%.
Dar faţă de timpurile lui Roller, noutatea adusă de manipularea dezinformării post-decembriste a fost legată de stabilirea unui număr cât mai mare de minorităţi conlocuitoare (14 sau 17), “uitându-se” mereu a se preciza că procentul total de al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării. Bazată pe această perseverentă manipulare mai nou s-a trecut la atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
După două decenii de neîncetat dresaj mediatic apare de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din partea României care are o minoritate maghiară de 6,8%) după ce dl Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari. Nae Ionescu (1890-1940) observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932).
Dar schimonosirea adevărului istoric nu provine întotdeauna dintr-o intenţie conştientizată. Îmi amintesc de o expoziţie vizionată în vara anului 2006 la Muzeul Judeţean Ialomiţa, care mi-a lăsat impresia unui fapt de mare curaj. Pentru că ea se opunea făţiş prelungirii cenzurii comuniste referitoare la actele represiunii prin care Securitatea înfiinţată în august 1948 de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu a instaurat şi susţinut un “regim politic nelegitim şi criminal” în care circa două milioane de români au umplut peste 230 de locuri de detenţie în regim de exterminare (v.Raportul pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegiuit şi criminal, în rev.“22 plus”, Anul XIII, nr.188, 21 martie 2006). Sprijinită de cei de la Asociaţia “Rost”, muzeografa Emilia Corbu tratase în mod deschis subiectul martirajului suferit după gratii* de câţiva reprezentanţi ai culturii româneşti. În acelaşi an, expoziţia “Patru destine de cărturari, patru destine de martiri: N. Steinhardt, Radu Gyr, V. Voiculescu si Mircea Vulcanescu” a putut fi văzută şi la Braşov.
Si totuşi, urmele schimonosirii adevărului nu au lipsit nici din acea expoziţie realizată cu cele mai nobile intenţii, temeinic documentată şi extrem de reuşită din multe puncte de vedere. De pildă, despre poetul Vasile Voiculescu (1884-1963), decedat la 79 de ani în urma întemniţării sale la 74 de ani ca ortodox practicant într-un stat ateu, vizitatorii expoziţiei organizate de Muzeul Judeţean Ialomiţa puteau afla că a «participat la primul război mondial». Pentru că doar aşa a fost prezentat înainte de 1990 acel eveniment.
În general, bio-bibliografiile de scriitori români născuţi la sfârşitul secolului XIX sau la începutul secolului XX nu aveau trecute date istorice, nici măcar deformate după 1945 la comanda inchiziţiei marxiste. Mereu era “uitată” întregirea ţării de la 1918, sau “vara anului apocaliptic 1940” (cf.Lucian Blaga). Ca să nu mai vorbim de evenimentele de după Războiul pentru Basarabia şi Bucovina incorporate în 1940 în URSS (v. Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23 aug.1939). Ca urmare a îndelungatei falsificări a istoriei noastre, nici în expoziţia care înfăţişa patru destine de cărturari nu erau trecute aceste importante date istorice.
Mircea Vulcănescu (1905-1952) scria că generaţia sa împreună cu generaţia celor care au făcut războiul între 1916-1918 “sângerând şi îndurând peste marginile răbdării” şi-au văzut idealul naţional împlinit (In ceasul al unsprezecelea, dec.1932 în vol. M. Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, 1997, p.115). Dar însăşi biografia filozofului Mircea Vulcănescu, unul din cei patru cărturari cu “destine de martiri” a fost marcată de două întâmplări intim legate de realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat “dincolo de frământarea uriaşă a unei lumi în prăbuşire” (ibid.).
Prima a fost discursul prin care tânărul Mircea Vulcănescu şi-a manifestat bucuria de a fi trăit momentul de la 1 decembrie 1918, când s-au alipit la patria mumă provinciile româneşti aflate până atunci sub stăpânire străină: Transilvania, Bucovina de nord si Basarabia. Ajutat de ministru I.G. Duca, Vulcănescu s-a suit pe soclul statuii lui Mihai Viteazul din faţa Universităţii pentru a vorbi în public pentru prima oară ca reprezentant al elevilor de liceu. Până să ia el cuvântul vorbiseră Mitropolitul şi reprezentanţi ai puterilor aliate, urmaţi de reprezentanţi ai «tuturor categoriilor de locuitori ai Ţării întregite» (v. Mihaela Zoe Vulcănescu, File de jurnal, în rev. Manuscriptum, număr Mircea Vulcănescu, 1996, p.249).
A doua întâmplare a fost însăşi prezentarea sintetică a Războiului de Întregire pentru Enciclopedia României, dicţionar de un nivel până acum neegalat. Filozoful M. Vulcănescu, devenit faimos prin conferinţele Asociaţiei Criterion care puneau în umbră conferintele organizate de Rădulescu-Motru la Societatea Română de Filozofie, făcea parte (împreună cu Dan Botta) din comitetul de redacţie al Enciclopediei. Alte însemnate contribuţii de-ale sale au fost prezentarea judeţului Alba şi a judeţului Mehedinţi. În prima a scris că la Alba Iulia bate “inima nevăzută a României”, pentru că aici s-a “încoronat la 1599 Mihai-Vodă, Domnul român al Ardealului, după izbânda de la Şelimbăr” şi tot aici s-a hotărât “unirea de veci a Ardealului cu România” (Enciclopedia României, vol..II, 1938, p. 21-22). În prezentarea judeţului Mehedinţi, “zonă de contact permanent cu populaţia de peste Dunăre, în bună parte românească, pe valea Timocului” (ibid., p.278-279), M. Vulcănescu a amintit de Războiul pentru întregirea neamului în care s-au distins prin vitejie ostaşii proveniţi din valea Cernei.
In expozitia organizată în 2006 am sesizat acea reeditare din 1999 a sintezei Războiului pentru întregirea neamului, cândva capitol din Enciclopedia României în 5 volume (1938-1944), dintre care patru volume au fost ascunse pe toată perioada comunistă în «Fondul Special/Secret» al Bibliotecii Academiei RSR iar al cincilea, dedicat culturii româneşti, a fost dat la topit de ocupantul sovietic (v. Dan Botta, Limite şi alte eseuri, Ed. Crater, Buc., 1996, p.359). Din păcate, alături de volumul prin care dl Ion Oprişan a retipărit excepţionala scriere vulcănesciană lipsea trimiterea necesară la volumele Enciclopediei României trecute după 1945 pe nesfârşitele liste de scrieri interzise, însumând peste 8000 de titluri (v. P. Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, Ed. Enciclopedică, 2000).
Vizitând la Slobozia expoziţia “Patru destine de cărturari, patru destine de martiri: N. Steinhardt, Radu Gyr, V. Voiculescu si Mircea Vulcanescu” am mai avut surpriza sa-mi verific o opinie formată mai demult: În atmosfera culturală a post-comunismului au fost prelungite inconştient interdicţiile inchizitorilor comunişti deveniţi oamenii grei ai culturii post-decembriste. Căci reperele biografice ale operei vulcănesciene erau astfel alcătuite încât să estompeze participarea gândirii vulcănesciene la şcoala filozofică naeionesciană. Accentuate fuseseră în schimb aporturile ştiinţifice ale acestui gânditor religios de mare orizont cultural. Poate că prezentarea lui Steinhardt, trecut la ortodoxie spre a se alătura românilor întemniţati pentru credinţa lor, ar fi fost şi ea sugestiv completată de menţionarea scrierilor vulcănesciene pe teme religioase.
Încă din vremea când audia cursurile lui Nae Ionescu despre “Problema Dumnezeirii” Mircea Vulcănescu a publicat Aspiraţia la creştinism şi înţelesul ei actual. Mai apoi a scris Asupra lui Péguy în « Ideea creştină » (an I, nr. 2, 1926) precum si un articol despre teatrul mistic. În 1927 el a vorbit la Centrul interconfesional din Paris despre Thomisme et augustinisme dans la philosophie chrétienne. Conferinţa aceasta lămureşte datarea splendidului său studiu publicat în 1943 în Izvoare de filozofie despre raportul dintre augustinism si tomism: Paris, 1927 – Bucureşti 1942, datare pe care Noica o credea lipsită de bază istorică, chiar «fantezistă». Tânărul doctorand a mai ţinut o conferinţă la Montlignon, în aprilie 1927, despre Liberté et autorité dans la vie spirituelle şi despre La Sainte Vierge dans l’Eglise orthodoxe. În 1928 Mircea Vulcănescu ţine o conferinţă la Meudon, la Cercul interconfesional condus de J. Maritain, la care ajunsese în urma recomandării profesorului Nae Ionescu. După întoarcerea sa în patrie, Vulcănescu avea să-l asculte în 1929 pe Nae Ionescu vorbind despre Creaţiune şi păcat ( v.Mircea Vulcănescu, Introducere la vol.Nae Ionescu, Istoria logicii.1929-1930, ed.I-a, 1941). La cercul de studii religioase conduse de J. Maritain urma să ajungă şi filozoful Vasile Băncilă la insistenţele profesorului Nae Ionescu, după cum reiese din corespondenţa lor.
Jacques Maritain, după aproape trei decenii îl va întreba pe Mircea Eliade (a cărui faimă creştea în mediile academice occidentale din ce în ce mai mult) de soarta filozofului Mircea Vulcănescu, asasinat prin bătaie şi frig de slujbaşii lui Nikolschi (v.Lista cu cadrele Securităţii. 1949-1989, coord. Marius Oprea, I.R.I.R, 2006) încă din 23 octombrie 1952, într-o perioadă “tristă pentru români, dar şi pentru întreaga lume civilizată” (apud. Mons. Vladimir Ghika -numit de Papa Pius al XI-lea “marele vagabond apostolic din sec.XX”-, arestat la 18 nov. 1952 şi decedat la Jilava pe 17 mai 1954 la 80 de ani).
În prelungirea inconştientă a interdicţiilor cenzurii comuniste ieşită din uz s-ar incadra şi ocolirea cu tot dinadinsul a înâiului creator de şcoală filozofică românească. “Nae Ionescu, scria D.C. Amzăr, reprezintă una din culmile gândului românesc şi va fi cândva mândria naţiei noastre de a fi dat un asemenea om” (v. Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Ed. Criterion Publishing, 1998, p.39). Pentru satrapii culturii româneşti care puseseră la index filozofia lui Nae Ionescu, interzicându-i cărţile şi satanizându-l spre a fi respins de “oamenii noi” (precum I.P. Culianu), Horia Stamatu scria în 1978 că faimosul metafizician n-a fost “nici un fel de ideolog şi nici teoretician /…/ că atât ideologia cât şi teoria erau primejdii ale gândirii de care profesorul Nae Ionescu îi învăţa pe tineri cum să se ferească” (ibid., p. 327).
De fapt, în expoziţia organizată la Slobozia în jurul celor patru cărturari fuseseră involuntar prezentate destinele martirice a trei dintre foştii studenţi ai gânditorului religios Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt. Din cei patru cărturari doi şi-au pierdut viaţa ca martiri ai temniţelor lui Nikolschi/Grumberg/Nicolau (general NKVD/K.G.B care s-a aflat 16 ani în structurile de vârf ale Securităţii şi ale Ministerului de Interne): Mircea Vulcănescu, ucis în închisoarea de la Aiud şi Vasile Voiculescu, a cărui agonie s-a prelungit încă un an după eliberarea din temniţă.
Arşavir Acterian scria că esenţialul viziunii filozofice a lui Nae Ionescu “a fost adevărul creştin considerat ca un absolut” (op. cit., p.22). Tot după mărturiile sale, chiar şi cel de-al patrulea cărturar înfăţişat de muzeografa Emilia Corbu în expoziţia din 2006, anume poetul, povestitorul şi romancierul Vasile Voiculescu ar fi fost “bun prieten cu Nae Ionescu” (A. Acterian, în vol. Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, 1998, p.21).
Despre întâiul creator al unei şcoli de gândire filozofică urmând a fi strălucit reprezentată de Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Horia Stamatu, Stan M. Popescu, Emil Cioran, etc., criticul literar devenit călugăr ortodox avea să scrie următoarele: “ Să vă spun /…/ ce simţea un oarecare auditor, un nedinainte sedus, nedinainte prevenit, auzindu-l pe Nae Ionescu. Simţea ceva foarte ciudat şi foarte exaltant: că nimic nu este mai însemnat în lumea aceasta şi în viaţa oamenilor, chiar şi a celor mai de rând şi mai nesofisticaţi, decât năravul culturii. Nu era un orator de talia lui Iorga, Goga, Titulescu, Duca, Istrate Micescu (i-am ascultat delectat pe toţi). Dar pe toţi îi întrecea. Pe toţi îi lăsa cu multe lungimi în urmă prin darul acesta incomparabil de a transmite, de a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe pragmatice decât cultura şi chipul ei paroxistic, filozofia. Nimeni ca el nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii /…/.Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă de viaţă şi de moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele /…/. Nici urmă de rigoare pedagogică, de politeţe doctorală, de imperturbabilitate magisterică. Ci numai flacără şi patimă /…/. Mai bine decât oricine, Nae Ionescu a priceput, înainte ca existenţialismul să fi devenit o modă şi o doctrină cvasi-oficială, că suntem cu toţii osândiţi la libertate /…/. Pentru labirintul reflexiv nu există fir al Ariadnei. Trebuie să răzbaţi de unul singur, singur cu tine şi cu fiinţa ta, tot atât de necunoscut ţie şi celor din jurul tău /…/. Nae Ionescu n-a predat Logica sau Metafizica, a predat cultura ca anti-refugiu, anti-chietudine, anti-izolare, ca stare de tensiune. Nu te lua de mână, nu te silea, nu-ţi rezolva problema /…/. Te lăsa liber, nu te povăţuia decât pentru a te constrânge să înţelegi că nu-i de şagă şi de amânare, că Facultatea de filozofie e unul din locurile cele mai fiebinţi şi mai primejdioase din lume, unde făptura ta dăruită cu minte şi cu putere de judecată (“urteilskraft”) nu vine să ia notiţe şi să buchisescă un număr oarecare de volume groase, ci să-şi limpezească gândirea şi să se trezească din somnolenţă. Nae Ionescu nu preda un sistem, ci o libertate” (N. Steinhardt, 1988, interviu realizat de Ioan Pintea).
*În 2008 aceiaşi organizatori îndrăzniseră a mai face o expoziţie itinerantă, folosind unele documente copiate din dosarele de la CNSAS: Destine de martiri: Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Părintele Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu (“Sfântul închisorilor”) si Ioan Ianolide. Ajunsă la Iaşi, la Muzeul Kogălniceanu, expoziţia a fost închisă după o săptămână de cenzorii ideologici post-comunişti cu putere de decizie.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.