Atitudine

„Deprogramarea” condiţiei dramatice de spectator al propriei vieţi

spectatorDe multe ori am senzaţia că sunt doar un simplu spectator al propriei sale vieţi, un fel de martor tăcut în faţa unor evenimente asupra cărora nu am niciun fel de control.

 

 

Alteori simt că privesc ceea ce mi se întâmplă asemenea unei persoane căreia i s-a impus doar să se uite la jocul pe care alţii îl fac cu propriul său destin, incapabile să influenţeze ceea ce se întâmplă în derularea rundelor succesive ale confruntării dintre echipe mediocru alcătuite, ce îşi urmăresc interesul personal şi nimic mai mult. Deşi astfel de descrieri sunt revoltătoare chiar prin simpla lor menţionare, totuşi ele redau destul de bine condiţia nefericită a celor care au avut neşansa de a se naşte şi trăi în societăţi nedemocratice, din acest punct de vedere comunismul fiind un bun exemplu. De fapt, într-un astfel de sistem social profund injust, individul nu dispunea decât de un set extrem de redus de libertăţi fundamentale, cenzura funcţionând la toate palierele de organizare.

Este adevărat că avantajul major al unor astfel de orânduiri era acela de a permite concentrarea maximă a resurselor unei naţiuni în mâna unui grup restrâns de persoane făcând posibilă iniţierea aşa numitelor „lucrări faraonice”, mai mult sau mai puţin utile funcţional, însă emblematice în preaslăvirea marilor conducători. Astfel de realităţi neafaste au putut fi observate şi în spaţiul românesc în special în perioada „sistematizării” oraşelor ţării, schimbării arhitecturii urbanistice a capitalei sau în realizarea marilor construcţii socialiste, care ulterior s-au dovedit a fi nişte proiecte lipsite de conţinut. Cu toate acestea, scopul a fost atins, mai precis acela de a imprima în mentalul colectiv proiecţia paranoică a unei ideologii manipulative şi toxice pentru toţi cei expuşi influenţei acesteia.

De fapt, nocivitatea mentalităţilor şi obiceiurilor deprinse în perioada „Epocii de aur” se poate observa chiar şi în prezent prin deruta continuă a societăţii româneşti, incapabile să îşi identifice clar reperele în raport cu care să se dezvolte. Prin distrugerea sistematică a creativităţii şi iniţiativei personale, prin deformarea noţiunilor fundamentale privind adevărul, binele şi frumosul, precum şi prin generarea unor categorii sociale dependente economic şi ideologic de regimul totalitar, şansele redresării democratice ale României au fost reduse într-o măsură semnificativă, iar rulajul generaţiilor s-a dovedit a fi insuficient pentru înlăturarea umbrelor plasate de către vechii conducători în conştiinţa colectivităţii din care suntem condamnaţi să facem parte.

Şi tocmai de aceea, chiar şi cele mai bune eforturi de relansare a societăţii româneşti au avut un final lamentabil neputând să aducă o schimbare pozitivă a realităţilor de zi cu zi. Mai mult decât atât, criza socială prelungită a accentuat nenumăratele drame individuale ale unor generaţii ce nu îşi mai regăsesc menirea, fapt distructiv în modelarea tineretului ce a avut neşansa de a se naşte în această ţară. În plus, spiritul de îmbogăţire prin orice mijloace, chiar călcând în picioare semenii, a agravat lipsa simţământului de apartenenţă la o comunitate şi a deteriorat conştiinţa că facem parte dintr-o naţiune. În consecinţă, aproape fiecare tânăr a ajuns să îşi dorească să plece, ba chiar să fugă, din România, să evadeze din „lagărul” lipsei de perspectivă şi al şomajului perpetuu. În realitate, desprinderea de comunism nu se va putea realiza decât prin promovarea valorilor autentice şi prin demararea marilor proiecte cu adevărat benefice pentru întreaga colectivitate, lucru ce presupune respectarea normelor onestităţii, abnegaţiei şi onoarei, care au fost afectate în cel mai înalt grad în orânduirea trecută.

Criza prezentă a societăţii româneşti presupune o reconstrucţie materială şi morală fără de care ţara noastră se va prăbuşi ireversibil anulându-se tot ceea ce s-a realizat în ultimii două sute de ani. Dezinteresul şi diletantismul pun mereu în primejdie existenţa noastră ca naţiune, iar condiţia de spectatori în care am fost „programaţi” de către vechiul regim ne condamnă la o distrugere sigură într-un timp relativ scurt. Nu trebuie să ne jucăm cu ocaziile pe care istoria ni le oferă, fiindcă într-o lume aflată mereu în schimbare oportunităţile prezentului nu se vor mai regăsi în viitor. De fapt, în acest efort al supravieţuirii pe care fiecare dintre noi trebuie să îl depună, ratarea ocaziilor se plăteşte scump.

Dacă ne vom uita în jurul nostru, vom observa că fiecare ţară caută sub o formă sau alta să îşi întărească structurile reducând dezbinările interne la minimum. În faţa crizei prezente a capitalismului mondial, disensiunile de orice fel ne slăbesc tot mai mult generând vulnerabilităţi tot mai dificil de remediat. Faptul că am fost obişnuiţi să fim doar nişte spectatori pasivi în timp ce alţii ne hotărau destinul ne-a condus la această optică a neimplicării aşteptând mereu ceea ce se hotărăşte „de sus”. Această mentalitate nefastă se regăseşte în mai toate organizaţiile şi instituţiile de stat sau private, fapt ce nu permite descătuşarea energiilor latente ale societăţii, precum şi ale indivizilor ce o compun.

De aici decurge şi acel straniu simţământ de neputinţă, care paralizează până şi gândirea în găsirea de soluţii autentice. Nu pot să uit imaginea oraşelor îmbătrânite ale României populate de pensionari dependenţi de un sistem de stat falit, ce îşi trăiesc ultimele decade ale vieţii alături de copii lăsaţi în ţară de părinţi aflaţi la muncă în străinătate şi de şomeri fără număr, disperaţi de faptul că nu îşi mai pot plăti ratele la bancă sau nu mai au nicio perspectivă de reangajare fiind nevoiţi mai devreme sau mai târziu să ia drumul „bejeniei”.

În mijlocul scandalului politic ce nu se mai termină, în care diferitele partide îşi dispută resursele tot mai puţine ale ţării, dincolo de zgomotul mediatic produs de emisiuni „formatoare” de opinie publică, se derulează realitatea cenuşie şi tristă a unei naţii ce nu a reuşit să se desprindă de scaunul de spectator al propriei vieţi, care într-o zi se va frânge dureros pentru a nu mai rămâne nimic în urmă. Într-un mod ironic imnul naţional se numeşte „Deşteaptă-te române”, dar fervoarea şi zelul celor care l-au cântat pentru prima dată în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania a dispărut de mult. Somnul şi amorţeala au pus din nou stăpânire pe spaţiul românesc, iar mirajul unor lucruri iluzorii continuă să capteze atenţia milioanelor de români ce stau hipnotizaţi în faţa canalelor media fără a întreprinde nimic concret  pentru a ieşi din situaţia nefastă în care se găsesc.

Fără descătuşarea creativităţii şi talentului autentic – aceste resurse bogate ce zac îngropate adânc în sufletul românesc – nu va fi posibilă redresarea ţării noastre de care, fie că o iubim sau nu, depindem cu tot ceea ce suntem. Fără canalizarea pozitivă a energiei nestăvilite a tinerei generaţii nu se va putea opri căderea în abisul fără întoarcere al dezintegrării morale şi fizice a naţiunii din care facem parte. Familia şi naţiunea nu ni le putem alege, ci ele sunt un „dat” al fiecărui om care intră în această lume, iar datoria faţă de ele este necondiţionată, indiferent cât de bine sau de rău am fi trataţi.

Trebuie abandonată această mentalitate de a fugi din faţa realităţii, de a ne tăgădui fraţii de familie şi de limbă abandonându-ne în braţele seducătoare, dar totuşi dispreţuitoare şi crude, ale străinătăţii. Locul nostru este în această ţară frumoasă, bogată în resurse şi primitoare, dar trebuie să ne schimbăm modul de a fi, să ieşim din condiţia de spectatori ai vieţii pe care o trăim, să ne investim talentul cu nădejde şi credinţă pentru generaţia prezentă, precum şi pentru cea viitoare. Egoismul consumist trebuie să înceteze, iar cultura orientării pe sine, articol de import ce are consecinţe devastatoare, trebuie să fie înlocuită de omenie, altruism şi idealul renaşterii ca indivizi şi naţiune.

În ceea ce mă priveşte, am convingerea că prezenta stare de lucruri poate fi schimbată, că renaşterea României este posibilă, dar o reformă serioasă trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. Condiţia de spectatori trebuie înlocuită cu cea de actori, de participanţi activi care nu mai permit ca alţii să le joace viaţa aşa cum doresc. Aici este esenţa democraţiei, iar acest lucru poate fi vizibil în societăţile mai avansate, fapt pentru care guvernele din aceste ţări nu îşi pot permite să ia orice fel de măsuri fără a fi imediat sancţionate public şi forţate să îşi revizuiască deciziile ce aduc atingere bunăstării naţiunii.

Dictatura se impune brutal de simplu, însă democraţia se învaţă pas cu pas, etapă cu etapă, progresând mereu. Despotismul nu necesită acordul maselor şi impune domnia bunului plac a celor aflaţi în frunte, însă democraţia presupune acord şi consens social, conducând treptat la o societate în care să avem loc cu toţii şi să ne bucurăm de viaţa pe care o avem de trăit pe pământ. De aceea, dictatorii nu au nevoie de şcoală multă, dar o conducere democratică presupune un sistem de educaţie bine pus la punct şi o integrare socio-economică bazată pe competenţă a tinerilor ce ajung la vârsta maturităţii.

În ciuda amintirilor dureroase din perioada comunistă şi a multiplelor nedreptăţi pe care a trebuit să le îndur, niciodată nu am reuşit să urăsc această ţară sau să mă abandonez condiţiei de spectator pasiv. Dimpotrivă, am crezut şi am încă această convingere că destinul României poate fi altul, că într-o zi soarele îşi va trimite razele sale şi peste noi, că putem deveni o naţiune puternică şi respectată în Europa şi în lume. Dar un astfel de proiect are nevoie de actori, regizori şi scenarişti care să vină din rândul milioanelor de spectatori ce asistă pasiv la trecerea propriei vieţi în aşteptarea venirii neantului nimicitor. Această programare trebuie să înceteze, fiindcă în adâncul conştiinţei noastre setea de a trăi este mult mai puternică decât orice falsă educaţie am fi primit de-a lungul vieţii, iar chemarea pe care o avem este de a face ca România să renască din propria ei cenuşă, să iasă din orizontul negru în care a fost aruncată de sorţii nedrepţi ai istoriei.

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Articole Populare

To Top