Există mai multe tipuri de haită…
“Ce mică fibră verde a copacului sunt eu, oare,
ce măruntă virgulă sau liniuţă în cartea tuturor lumilor!”
J.G. HERDER
Există mai multe tipuri de haită: cea clasică, specifică animalelor hămesite de foame, cea a oamenilor, fundamentată pe interese comune, în general, meschine şi de tip ilicit, dar şi cea a devoratorilor special setaţi împotriva valorii naţional-universale, care îşi împrăştie necontenit în dreapta şi în stanga ura lor patologic funciară, îmbăloşând şi ucigând tot ce ating şi tot ceea ce şade în apropierea colţilor lor ascuţiţi şi nemiloşi. Aşa că, nu am cunoştinţă câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar ştiu precis că acolo trebuie să miroasă foarte urât, din moment ce anumiţi inşi de astăzi se încumetă cu mult curaj să îi categorisească sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste şi onoare. Mai mult, avem de-a face aici, în mod sigur, cu o cale elocventă de a-şi evidenţia propria subdimensionare a demnităţii individuale de sine şi nimic mai mult. Iar „hoiturile” care populează, în general, cotloanele ascunse, au, după cum se ştie, fiecare în parte, mirosurile lor specifice cauzate de putrefacţia a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber din organismul supus descompunerii de sine.
Dacă facem aici referire strictă la fiinţa umană, atunci putem spune că miezul ei poate fi singurul rămas totalmente nealterabil numai dacă „ceea ce este mai nobil din tot ce avem”, vorba filosofului german născut la Mohrungen acum mai bine de două secole, Johann Gottfried HERDER, este lăsat să îşi consume substanţa interioară într-un lung şir de erori nefaste, supuse unei pseudojudecăţi ilogice şi axate pe o rea intenţie iniţială.
În acest context, ideea că „poporul-turmă” ar fi poziţionat, undeva, într-o epocă ceva mai îndepărtată din punct de vedere geologic, neavând, aşadar, discernământul specific pentru a deosebi păduchele de „sectorul estetic din organizarea noastră lăuntrică”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund greşit, care nu are legătură absolt deloc cu resorturile unei normalităţi fireşti ale gândirii în sine a unei părţi a „intelighenţiei” autohtone. Amintim în micul nostru eseu, faptul că nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui şi ale figurii unei anumite persoane îi crează acesteia debuşeul către eternitate, ci Opera ei, fundamentul său circumscris unei ideatici care să transceandă timpul fizic al limitatului contingent.
Aşa că, în momentul în care iei hotărârea individuală de a demola o anumită personalitate dintr-o epocă oarecare, ce şi-a conturat pe tot parcursul său existenţial, mai întins ca durată sau dimpotrivă, un construct bine consolidat, cu iz de universalitate, atunci trebuie să te asiguri ca, prin argumentaţia sau prin contraargumentaţia, pe care o arunci pe tapetul trecerii tale efemere pe acest pământ, ai, la rându-ţi, în spate un corpus ştiinţific închegat şi riguros din toate unghiurile sale de vedere. Este un principiu pe care oricine îl cunoaşte foarte bine, fiindcă nu poţi să emiţi în eter ideea că o normă ştiinţifică poate fi demnă de luat în considerare pe viitor, dacă setul tău de experienţe personale multiple efectuate nu dovedeşte veridicitatea rezultatului susţinut în mod verbal.
Şi cum nu te poţi juca cu niciun chip de-a alba-neagra în arealul vast şi plin de interogaţii fireşti al ştiinţei lumii, aşa şi în zona culturii, aplicând principiul cunoscut al complementarităţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurător – şi să ne întoarcem aici la una dintre frazele marelui Edgar PAPU, care spune aşa: “Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, indeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.” -, e bine să avem în faţă ca referenţial de pornire în tot ceea ce facem şi declarăm faptul că “numai o raţiune perfect conştientă de valoarea ei îşi propune precis ţeluri şi ştie să le separe de mijloacele prin care ajunge la ele”, după spusele aceluiaşi cărturar român mai sus menţionat.
Se ştie că poporul român, în practica sa agricolă îndelungată, şi-a fixat, cum e, de altfel, şi firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Faptul că rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi aşezat constant la timona mersului înainte al oricărei naţii a acestui pământ, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale naţionale şi, implicit, a celei universale pe făgaşul propensiunii ei naturale evidente, se pare că nu se mai constituie, în vremurile contemporane haotizante pe care le parcurgem, în acea funcţie distinctiv-izbăvitoare pentru omenire aflată foarte aproape de procesele psihice superioare (inteligenţă, gândire, limbaj etc.) ale culturnicilor zilei, care ar trebui, practic, să fie înrolaţi permanent în serviciul valorilor profunde ale spaţiului identitar românesc, în afirmarea continuă a acestora pe plan extern, în acord cu tendinţele actuale ale noii ordini mondiale – unde iluminarea spiritului uman nu trebuie să conţină în lăuntrul ei întunericul mascat al anumitor forţe de tip ocult, devenind nimic altceva decât paravanul de acţiune concretă a acestora, ci, dimpotrivă, ea trebuie să reflecte un alt tip de mentalitate, avansată, logică, sigură pe ea, aplecată către profunzimile fiinţei omeneşti şi nu către o prototipizare a noului model uman superficial, robotizat, sclav declarat al pecuniarului stors cu orice preţ, care să-şi nege cu consecvenţă trecutul, memoria şi rădăcinile – puse pe tapetul lumii acum, iară nu în cel al demolării voite a acestora, plesnindu-le în faţă constant cu tone de noroi stătut şi aruncat cu bună ştiinţă asupră-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai puţin dubitative.
„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul său intitulat „Adevăratul spirit al poporului”. Aşa că, în primul rând, a-ţi demonstra românitatea în era globalizării forţate trebuie să fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speţă a instituţiilor abilitate să contribuie din plin, dar şi una de ordin interior, moral, proprie substanţei minime a profilului tău specific mai mult sau mai puţin intelectual. Să ne amintim că rolul de prim rang al intelectualului român de marcă a fost fixat nu cu mult timp în urmă de către eminentul critic literar şi eseist, unul dintre cei mai prestigioşi, de altfel, filologi ai României contemporane nouă, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenţă decisivă şi benefică asupra acestei instituţii de marcă, punându‑şi hotărâtor amprenta personalităţii sale de tip renascentist în recăpătarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.
Figură emblematică, aproape singulară în întreg arealul contemporan al literelor româneşti şi universale „prin vastitatea şi profunzimea culturii şi prin tot ceea ce a scris şi întreprins”, Marian PAPAHAGI, cu o eruditie rar întâlnită în cultura universală a zilelor noastre, mărturisea într-un interviu acordat, cu putin înainte de a părăsi lumea aceasta, Gabrielei Adameşteanu: “De fapt la Roma tot ca profesor am venit …, şi anume pentru a încerca să refac Şcoala Română din Roma, aşa cum a fost ea altădată. Este ceea ce m-a fãcut să accept propunerea, pentru că ştiu cum se poate face acest lucru şi sper să pot duce la capăt acest proiect pentru chiar universităţile şi institutele de cercetare de la noi.” Iată crezul unei conştiinţe exemplare, care a pornit la drum pentru configurarea demersului său cultural-instituţional – ce poate fi privit, însă, şi din perspectiva mentalistă a creatorului de Operă cu o Valoare culturală de tip peren – cu o strategie de revitalizare instituţională şi, implicit, de deschidere culturală românească a “Accademiei di Romania” fără precedent, concepând un memorandum de conştientizare a factorilor decizionali ai sferei cultural-politice a momentului respectiv având incluse în el acele măsuri necesare transformării spaţiului academic românesc din Italia într-un centru de “înaltă cultură, de formare postuniversitară şi de cercetare”.
Aduc în discuţie episodul memorabil al istoriei culturii contemporane numit “Marian PAPAHAGI”, pentru că ceea ce a făcut acest erudit specialist român în scurtul răstimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul său de tip modern a fost susţinut de un întreg ansamblu relaţional din perimetrul public foarte activ, ofensiv sau, aşa cum scria Mircea Vasilescu, distinsul italienist român PAPAHAGI „a făcut tot, absolut tot ce îşi propusese în Memoriul adresat ministerului şi publicat în Litere, Arte & Idei. … Dar, înainte de toate, a fost capabil să-şi consume energiile pentru a reconstrui instituţia, fără alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna apărare a intereselor culturii româneşti“. „MARIAN PAPAHAGI reprezintă, aşadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicării ample, generoase, pe diverse căi, a unei instituţii culturale româneşti din străinatate, care, poate să funcţioneze, dupa „reţeta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desăvârşit existent în orice ţară civilizată a lumii.
Marian PAPAHAGI a reuşit să „repună pe picioare“, aşadar, un construct cu o structură complet anchilozată, în contextul existenţei la Roma a unei concurenţe de câteva zeci de academii străine poziţionate, una lîngă alta, şi anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii şi Austriei, “înfiinţate pentru a găzdui cercetători, bursieri, profesori, care vin în Urbe să studieze ori să predea, mai ales în acele domenii în care Roma excelează: istorie, artă veche, filologie clasică şi modernă, paleografie, arheologie, arhitectură, arte plastice” şi a căror menire fundamentală “nu este aceea de centre culturale, care organizează spectacole, prezentări de cărţi, proiecţii de filme etc., ci găzduirea bursierilor şi coordonarea programelor acestora: de la cercetări în biblioteci şi arhive pînă la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni”. Prezenţa admirabilă, calitativ superioară a culturii româneşti la Roma s-a datorat în mod evident lui Marian PAPAHAGI, care „a reuşit să facă atît de bine într-un timp atît de scurt” tot ceea ce şi-a propus. “Succesul lui Marian PAPAHAGI dovedeşte că ar trebui ca vorba „omul sfinţeşte locul“ să rămână doar în memoria noastră culturală, ca expresie a înţelepciunii populare, nu mai e cazul s-o folosim ca „metodă de lucru“, adică să lăsăm totul să depindă de energia, vocaţia, altruismul şi competenţa unui singur om. Ar trebui, în sfîrşit, să învăţăm să construim instituţii funcţionale.”
Profesorul PAPAHAGI rămâne, prin urmare, pentru istoria contemporană a românităţii şi a europenismului, în acelaşi timp, un exemplu plin de elocvenţă a semanticii şirului de valori fundamentale ale culturii române dintr-un spaţiu eminamente integrat universalităţii creatoare – pe care unii îl radiografiază, culmea, la nivelul elementelor infinitezimale existente în “excrementele” valorice ale arealului creator românesc -, reconstruind din cioburi, prin mijloace moderne şi deosebit de eficiente, o întreagă lume românească la standarde axiologice foarte înalte într-un spaţiu de cultură şi de civilizaţie a lumii de dincolo de hotarele acestei ţări. Marian PAPAHAGI va reprezenta, astfel, întotdeauna pentru spaţiul identitar românesc, pentru cel european, dar şi pentru cel universal de valori, acel punct singular de lumină, care străbate acum eternitatea lumii cu bucuria de a fi lăsat toată energia spiritului său creator poporului român şi culturii sale profunde.
Nu am putut să nu aduc în discuţie personalitatea Profesorului PAPAHAGI în cadrul acestui comentariu personal, pentru că, prin analogie faptică, ar trebui să putem vorbi la ora actuală despre promovarea culturii noastre româneşti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiţi de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câţiva ani, iară nu despre cea vulgarizată azi până la limita sa extremă pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de acţiune. Vreau să amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care străbat, prin realismul şi logica lor, timpul. Iată-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi, ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!” (15 ianuarie 1883). Şi tot el scria cu trei ani înaintea momentului redactării celor menţionate anterior, în “Lecţii de patriotism”, următoarele: „E trist că o ţară al cărei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâţia eroi, atâţia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la aşa hal…”
Contrastant cu ceea ce se propune azi a fi neoaxiologia modernă a primului secol al celui de-al treilea mileniu postchristic, care nu “aruncă” pe piaţă decât filonul filozofic al valoricului de tip răsturnat sau al antivalorii evidente în şarjă continuă, aş face o apreciere de ordin obiectiv tot prin cuvintele lui EMINESCU, scos, chipurile, din răcoarea cămării sale conjunctural alese numai în momente de festivism „îndoielnic”, şi anume: “Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioşi caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simţirile noastre…”. Şi doar „cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional, contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale…”(26 ianuarie 1882 – „Străini de origine română?”). E logica bunului simţ universal valabil şi a erudiţiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.
Oare, şi nemţilor, mă întreb, le-o fi mirosind la fel de urât propriul lor spaţiu cultural identitar german de sute de ani, iar „poetul solar”, aşa cum îl definea Edgar PAPU, Friedrich HŐLDERLIN, ar trebui, cumva, închis şi el, undeva, tot printre mucegaiurile vreunui sumbru cătun neconsemnat al istoriei lumii actuale, pentru a zace acolo în beznă şi uitare, numai fiindcă a îndrăznit să impună literaturii universale, exact ca şi EMINESCU, o gândire vastă, profundă, plină de „simboluri cuprinzătoare, de o rară autenticitate, unde ideea prinde palpitaţia realităţii dorite a vieţii” ?!… Nu cred că pot să răspund, ca turmaş de rând de tip terţiar, ce mă aflu, cu aceleaşi arme precum cele ale comparaţiilor necuviincioase făcute de anumite persoane în ziua de azi, comparaţii lipsite de rigoarea unui suport ştiinţific real şi moral, totdeodată, care, conform celor specificate, printre altele, în Dicţionarul explicativ al limbii române, mai pot fi denumite, pe bună dreptate, şi „îmbălate”.
Astăzi, nu a gândi despre Eminescu sau despre cultura română este problema fundamentală a celor care realizează acest fapt deosebit de nobil şi de important pentru istoria momentului, ci felul în care ei o exercită, prin afirmarea a orice le parcurge cutia craniană într-o anumită contextualitate, care, desigur, că nu poate decât să nască un adevărat potop de confuzii în mintea multora dintre noi. Atunci când o valoare culturală marcantă devine gena de bază a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, pe care acesta şi-o simte din generaţie în generaţie zvâcnind cu putere în sângele şi în inima sa, e foarte greu – şi un non-sens, până la urmă – să vrei să manevrezi cuvintele, prin comparaţii seci şi greşit nuanţate, indiferent cine ai fi şi ce funcţie efemeră ai îndeplini, de aşa manieră încât să nu îţi atragi asupra-ţi, de unul singur, un adevărat torent nestăvilit de ură colectivă însoţit, chiar, şi de episoade publice tulburi. Dar dacă ţi se întâmplă aşa ceva până la urmă, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuţi în oglinda realităţii înconjurătoare, care îţi este dată a o trăi şi a o înţelege corect o singură dată. Că imaginea observată în atari contexte nu este aceea pe care vrei să o vezi tu însuţi, ei bine, tocmai aici stă clenciul de unde trebuie să pornească, în sinele propriu filozofal al oricărui intelectual, dezbaterea sa interioară asupra faptului petrecut, asupra circumstanţelor declanşatoare, asupra efectelor în lanţ, ce se succed, iată, pe baza unei legi a continuităţii pe care nu o poate opri, desigur, nimeni, în afara propriei tale persoane conduse de raţiune şi de afect.
Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mână sigură şi concretă omului actual: dreptul la o interpretare justă şi nicidecum la ură. Revolta nu trebuie să existe absolut decloc. Si asta, pentru că, intelectualul, prin înseşi mijloacele sale de investigare a realităţii pe care le posedă, nu are voie să recurgă la ură, cel mai josnic sentiment al unei fiinţe umane din oricare timp ar fi ea. Menirea sa nu e decât aceea de a transcende coerciţiile de gândire ale umanităţii şi de a dărui acesteia Lumina cunoaşterii de sine, care să anuleze, implicit, şi sentimentul dominant de ură interioară, atunci când acesta încearcă să îşi facă loc în mentalul colectiv sau în cel personal. Mai cu seamă că, de la un anumit moment al vieţii sale, omul, şi cu deosebire intelectualul de forţă, trebuie să privească spectacolul lumii cu dataşarea pe care i-o conferă vârsta şi înţelepciunea acesteia. Încrâncenarea şi catalogările inexacte nu îşi mai au locul în perimetrul viziunii sale existenţiale. Acestea aparţin unui alt timp personal. Să sperăm, însă, ca, o parte din panoplia intelectualităţii mioriţice contemporane să adulmece, în scurtă vreme, adevăratul iz valoric autohton cu fibră universală şi nu altul, tocmai pentru a nu se răni singură în spinii atitudinii de autoapărare a axiologiei proprii a unei naţii întregi, care anulează permanent cu bunul său simţ înnăscut duhoarea spiritului de haită dezlănţuit al epocii perverse şi confuze în care trăim.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.