Anunţându-se o emisiune de televiziune cu academicianul Dinu C. Giurescu, mi-am pregătit foia de caiet şi stiloul să-mi iau notiţe.
La cei 62 de ani, nu renunţ la acest obicei, pentru că am nevoie, până la sfâşitul vieţii, de PROFESORI, de iluminările Domniilor Lor.
Ce am notat din pledoaria Domnului Academician?
Că propunerea de regionalizare a României, cea de acum, este atac la statalitatea noastră, distrugându-se vechimea de sute de ani a judeţelor, întemeierile jertfelnice ale lui Mircea cel Bătrân, Al. I. Cuza şi Carol I, că iniţierea fără „minte clară şi normală” a regionalizării duce la destrămarea unităţii statale şi pierderea identităţii. Reputatul istoric, mi-am notat, ne reaminteşte de anii 50, când s-a lovit în civilizaţia statului român prin înfiinţarea, după model sovietic, a raioanelor şi regiunilor, Braşovul, bunăoară, devenind oraşul Stalin. Era legea comuniştilor, cea cu numărul 5, din 7 septembrie 1950, care argumenta demersul de desfiinţare a judeţelor ca şansă a „ridicării nivelului de trai…” În comentariul reputatului istoric Dinu C. Giurescu, similitudinile cu iniţiativa prezidenţială de acum sunt frapante. „Am sentimentul că sunt în 1940, spune istoricul. Se joacă integritatea României, sentimentul că eşti român. Statul de azi nu mai apără România”. În actuala propunere de regionalizare, istoricul vede ştergerea istoriei „cu buretele”, anularea memoriei, a conştiinţei cetăţeneşti, renunţarea, treptat, la Ziua Naţională, la Imnul Naţional ş.a.m.d. Statul nu mai vrea să apere valorile României, legile nu mai sunt valabile, Parlamentul e anulat. României i se pregăteşte robotizarea, cu „pixul”, sub motivări false, cetăţeanul fiind al nimănui, înscris doar într-o listă numerică. Este terfelit adevărul că „judeţele, ca subîmpărţiri administrative, sunt contemporane cu întemeierea statului”, că prin desfiinţarea judeţelor se ia baza teritorială a României, „baza existenţei locale…” În faţa acestor iniţiative ilogice, fiecare trebuie să spună NU, conchide istoricul Dinu C. Giurescu. Adică, ne cheamă istoricul, omeneşte, să alegem între adevăr şi minciună, ştiind că adevărul nespus pune în pericol viaţa, condiţia umană, rostul lumii.
L-am ascultat, ca şi cum aş fi fost studentul la un curs universitar. Mi-am luat notiţe, le recitesc, ca pentru un examen. Opiniile istoricului par invincibile argumentum.
Mă întreb, oare pentru câţi cursanţi?
Când academicienii îşi exprimă crezul, ar trebui să se facă linişte în jur, să se deschidă caietele de notiţe, căci ei, academicienii, vor să îndrepte, revelator, hora nostra incerta. Doar ei au rămas, prin cuvântarea minţii, prin apelul la esenţe, prin luciditate, să fie „rebeliunea spiritului” împotriva barbariei cotidiene, să oprerască naşterea monştrilor. Fără autoritatea lor, vom fi piticii moderni îmbrăcaţi în zale de rugină (vorba lui Eminescu), martori inconştienţi la viaţa ce se sparge în cioburi, vom fi mereu cu lecţia neştiută, o şcoala fără manuale. Fără arderile ce ţin de conştiinţa intelectuală, respingând lenevia spirituală, indiferentismul, confuzia ideatică, mediocritatea, demagogia deplorabilă, vicleşugurile, vom fi, vorba istoricului, „România, adio!” Pentru ce a trăit Cantemir, Brâncoveanu, Iorga, Eminescu, Cuza, Titulescu şi ce mai înseamnă incandescenţa timpului în care ne-a ajutat Dumnezeu să avem inimă şi minte, să nu ne viclenim moşia…?
Deschid zilnic marile cărţii ale lumii şi ale spiritualităţii noastre româneşti, nu renunţ la a privi, zilnic, cerul, ştiu cât de mult înseamnă semnul crucii pentru cinstea suflării noastre, înfrigurându-mă, de aceea, când omului i se leagă bolovani de gât, mâini şi picioare pentru a fi împins în prăpastie. Recitesc notiţele, urmărindu-l în acurateţea ideilor pe istoricul Dinu C. Giurescu, bucurându-mă de lecţia istoricului, reflectând la nevoia de adevăr, de ordine, de iubire, de respect prin care lumea se poate învârti mai departe…Vocea academică reprezintă viul, autenticul, iar nu mimarea ce vine dinspre toate direcţiile clipei. Într-o societate în care, cum spune un personaj din Moartea Domnului Platfus , piesa de teatru a lui Romulus Guga, ”trăim puţin, ridicol de puţin, şi nu ne-ar deranja inevitabilele dureri ale vieţii, ci faptul că unii trăiesc morţi printre noi, iar aceştia ne strică viaţa, pentru că nu mai pot şi nici nu vreau să se-nţeleagă”, apatia, capul în pământ, amânarea pentru altădată sunt şi trădare şi sinucidere. Academicienii României vorbesc despre crime la adresa istoriei naţionale. Un asemenea semnal face pe oricine să se întrebe ce este, unde se află, ce vrea, ASTĂZI.
Cu îngrijorare,
Valentin Marica
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.