Dobanda – arc peste timp

Percepută curent de către bancheri, pentru credite acordate temporar, dobânda se poate datora şi în cazul contractelor de împrumut care au ca obiect mărfurile. În privinţa cuantumului, dacă ne gândim doar la Roma antică, dobânzile erau împovărătoare.

Frecvent, debitorii intrau în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor stipulate prin contract, generând chiar ceea ce astăzi denumim „nemulţumiri şi mişcări sociale”. Aceasta a făcut ca prin „legea celor XII table” să se fixeze dobânda legală la nivelul de 1/12 din capitalul împrumutat – unciarium foenus. 

În plus, împăratul Iustinian a dispus ca, atunci când dobânzile deja achitate de debitor au egalat valoarea capitalului (100%), să fie stopată „curgerea” dreptului creditorului de a le mai pretinde în continuare.

Făcând un arc peste timp, astăzi, în dreptul român(esc), părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii referitoare la creditarea cu o anumită sumă de bani, dar în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia bănească este purtătoare de dobânzi dar nu s-a stipulat rata sau nivelul dobânzii, se va plăti numai dobânda legală.

Dacă debitorul este comerciant, dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă, nivel care se stabileşte de către Banca Naţională a României, în virtutea prerogativelor sale legale.  Reglementările actuale fac referiri şi la cazul relaţiilor de comerţ exterior (dacă legea română este aplicabilă), când plăţile se fac în moneda străină: dobânda legală este de 6 % pe an.

Dobânda stabilită prin act scris, în raporturile civile nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50  % pe an. Dacă pentru comercianţi s-a reglementat strict că împrumuturile nu pot comporta o dobândă legală superioară dobânzii de referinţă a BNR, în cazul când subiecţii relaţiei de creditare sunt alţii decât comercianţii (nu practică comerţul ca profesiune obişnuită) dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a BNR diminuat cu 1/5 (20 %).

De regulă, dobânda se calculează doar asupra cuantumului sumei împrumutate, însă, în practică, dobânzile se capitalizează şi pot, la rândul lor, să producă dobânzi dacă subiecţii relaţiei de creditare convin, în scris, asupra acestui lucru, numai după scadenţa lor şi pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an. Prin asemănare cu ceea ce prevedea „legea celor XII table”, nici astăzi în dreptul român(esc) nu se pot pretinde dobânzi peste cele legale, orice stipulaţie, în acest sens, fiind nulă de drept. Însă, observăm că dispoziţia iustiniană (din dreptul roman) nu mai are corespondent astăzi: fenomenele inflaţioniste au făcut ca nivelul dobânzii să poată depăşi nivelul capitalului împrumutat (să depăşească rata de 100 %).

Teoretic, dobânda de referinţă a  BNR ar putea depăşi 100 % (pe perioade), dacă, la rândul ei, inflaţia depăşeşte pragul de 100 %.  Apreciem că nu este lipsit de importanţă să adăugăm că, în măsura în care până la o anumită limită, majorările de întârziere destinate bugetelor publice pentru temporizarea plăţii impozitelor, taxelor etc. pot fi asimilate unor dobânzi pentru sume datorate (statul împrumută „fără voia lui” contribuabilul care întârzie plăţile), s-a regăsit în dreptul nostru dispoziţia sau clauza iustiniană: până în 1997, majorările în cauză (asimilabile dobânzilor pentru credit), nu puteau depăşi baza de calcul (împrumutul). În prezent, prin ordonanţă de guvern, nivelul majorărilor în cauză poate întrece nelimitat debitul.