Vîrste / Artă / Dialog / La Nouvelle Poètesse / John Doe
VÎRSTE
Ce bătrînă era mama la patruzeci de ani…
Şi ce ridicol mi se părea
cînd plîngea la filme de dragoste
sau voia cu tot dinadinsul
să-mi împletească fantastice codiţe…
Am patruzeci de ani! Ce tînără sînt!
Nu-nţeleg de ce fetiţei mele i se pare ridicol
că-ncerc s-o sărut uneori pe obraz
şi o prezint lumii, cu mîndrie: „Fetiţa mea!“.
În curînd voi fi poate bunică
şi le voi citi nepoţilor noile poveşti ale secolului 21:
despre teoria relativităţii reloaded,
despre disecţia sentimentelor
(ca broaştele vor fi deja extincte!),
despre sfîrşitul lumii –
asteroidul care va veni în anul 3000
şi, nemaigăsind dinozauri, va nimici omenirea.
„Şi pe urmă, bunico?“
Pe urmă se vor naşte alte animale
(fiinţe, creaturi, organisme –
cum vreţi să le ziceţi, copii)
care vor trăi fix patruzeci de ani.
ARTĂ
Motto: „Arta de astăzi trebuie
să te lovească în figură.“
(Dan C. Mihăilescu,
la emisiunea „Parte de carte“)
„Fie-ţi milă de mine
şi fă-ţi rost de-o adresă,
ia-ţi un nume, o înfăţişare, acolo,
cît de cît!“
i-am spus necunoscutului blajin ca un sfînt
ce mă strîngea c-un curcubeu de gît.
În fiecare noapte el atenta
la viaţa mea
în glumă aproape
să mă sperie numai, căci spaima
porneşte motorul ruginit al inimii, uneori.
Şi eu scriam, neobosită, scrisori
către necunoscutul blajin
şi-l construiam, puţin cîte puţin
în fiecare iarnă –
din ce găseam
(cuvinte vechi, frînturi de melodii,
fulgi de îngeri, beteală şi ciocolată…).
Ce dacă nu îl cunoşteam?
Îl voi cunoaşte odată
şi-odată
şi, poate, încă o dată… speram.
Să-ţi cunoşti opera – nu e greu.
(am recitit aceasta poezie –
şi-aş fi jurat
că nu am scris-o eu!)
Gata. Idolul e construit,
are certificat de calitate,
bare de preţ şi etichetă.
Seamănă un pic cu tata,
un pic cu Dumnezeu,
un pic cu soarele, un pic cu o statuetă
de Oscar, de lut ars
ori dintr-un preţios minereu.
Nu l-am proiectat eu.
Nu ştie vorbi, el doar cîntă.
Are coloana, din păcate, frîntă
(n-au observat CTC-iştii)
fiindcă i-am făcut creierul prea greu.
Vorbesc cu el. Se pare că m-ascultă.
Cine dă dreptul fulgilor de zăpadă
să danseze pe melodia lui,
cine dă dreptul mîinii mele
să-i scrie?
(cea mai frumoasă melodie
cea mai albastră scrisoare
cei mai nebuni fulgi…
Ce va ieşi, Doamne, din harababura asta?!)
Gîtul i se frînge.
Capul îi cade pe jos,
grotesc de frumos.
Fără sînge.
Fire, cipuri, silicon.
Mă priveşte – bonom, sau binom, sau
Doamne păzeşte…
Îi aşez capul la loc.
Lumea începe să se nască din nou.
Şi totul datorită mîinii drepte
înarmată – mă scuzaţi! Prelungită
cu un stilou.
DIALOG
Sufletul bate cîmpii
gîndul suferă
inima e un organ transplantabil
(prin urmare nu neapărat necesar!)
dorul rimează cu un nor
ce se destramă într-o clipă…
(versul alb versus rimă –
ah, ce lux!
şi totuşi…)
– Cu ce te mai joci azi, suflete?
– Cu gîzele care trec strada pe verde
cu pekinezul pe care trebuie să-l imortalizez
în dicţionar
înlocuind cuvîntul „prieten“…
(acum gata cu luxul!)
…cu răţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumă
cu o şaradă
(că nici o glumă, ştiţi, nu e glumă)
sau chiar cu o gumă
de mestecat
din care să fac baloane uriaşe ce se sparg
şi se lipesc apoi de nas
cu un sentiment de pripas
găsit, ca un nasture,-n iarbă
cu o barbă
de Moş Crăciun personal
cu boboceii de gîscă îmbrăcaţi pentru bal
cu o jucărie nouă ce mi se permite doar mie
(versificaţie uşoară, nu poezie!)
cu chitara albastră la care nu ştiu să cînt
cu toate stelele de pe planeta Pămînt
şi cu întrebările toate
(cel mai greu se ajunge la simplitate –
şi ăsta nu e un sfat!
E un fapt constatat
coborînd munţi şi escaladînd văi
cu mii de julituri şi vînătăi
şi lecţii ne-nvăţate, ăhăi…)
şi cu toate
jucăriile din sac
la un loc…
– Ce faci?!
– Ce crezi că fac?!
Mă joc!
LA NOUVELLE POÈTESSE
Ea trăia, să zic aşa,
din:
îndrăgostiri fanatice şi dese
cum îi stă bine unei poetese…
Se-ndrăgostea
de:
un frumos semizeu
cu şoşonii-n antreu
semiluna de vară
ce ofta în cămară
un sfios semicerc
să pricep nu încerc
un timid semiton
de culoare sau ton
de o semivocală
amintire din şcoală
semispaţiul din vis
ca un rai mult promis
o seminţie de cuci
guguştiuci / eunuci…
Şi ţinea seminar
ca să vadă mai clar
printre semiperdele
de ce sînt toate rele –
lucrurile, măi frate,
de-s doar pe jumătate…
de-s aşa… şi aşa…
Des se-ndrăgostea ea
sincer, fără perdea,
şi platonic şi-absurd
de un zeu muto-surd
de un vers zigzagat
de-un bărbat deghizat
într-un Verde-mpărat…
Ce păcat! Ce păcat…
Ea se-ndrăgostea, aşa,
de eroi din mucava
tare trist şi tare des…
Voilà
la nouvelle
poetèsse!
JOHN DOE
I need a hero…
Ba nu, eroul are nevoie de mine
să-l imortalizez în poezie!
Vai, mie,
omul fără umbră se apropie
cu sufletul gol
îmi spun: another brick in the wall
îmi spun: suflet gol, fără haină
sau suflet fără umplutură?
Cuvinte dulci se topesc pe gură
cuvinte rele stau la sfat de taină
cuvinte-fără-de-lege irump, bete…
Şerpi de meduză-n loc de plete
We need a hero
No, we don't
sufletul e zănatic şi tont.
Eroul trece, trece, trece
eu mă îmbăt cu apă rece
în speranţa că Mîine va fi venit
cu un erou mai fresh, mai dichisit.
Hey, teacher, leave the kids alone
se cîntă obsedant la telefon
în timp ce la TV lumea poartă o conversaţie intelectuală
cu clona mea din vremuri de din şcoală
(cea deşteaptă, adică,
cea care citea şi scria şi visa
cum naiba de e ea clona mea?!)
I need a hero
dar eroul a trecut de mult
face alte fapte bune acum.
Cineva stă zăpăcit de soare în drum
şi-ntreabă toţi trecătorii
(şi luna şi stelele, galoşii, umbrelele
zmeii zînele zburătorii…):
– N-aţi văzut un cal maro?
– Da' cine-ntreabă?
– John Doe.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.