Lumina toamnei
Lumina tot mai istovită
de-a toamnei lungă-mbrăţişare,
sărută frunze ruginite
şi se grăbeşte la culcare.
Tristeţea-ndeamnă la visare
când ziua firu-şi subţiază,
de parcă-n ceruri fu revoltă
şi-un soare leneş scânteiază.
Dar vor veni şi-acele zile
când faţa lumii-i cenuşie
şi când de-atâta frig şi ploaie
sfârşitul vieţii-ai vrea să fie…
Cenuşa viitorului
Cum Terra-ntreagă fu o fleaşcă
dup-a potopului trânteală,
dorit-a Domnul s-o usuce
printr-o solară opinteală.
Dar Soarele nu-nţelegea
că-i zor cu glia inundată,
ca altă viaţă să-ncolţească
în omul care-a fost odată,
ci-şi picura esenţa caldă
cu-aceeaşi tainică ritmie,
cum o făcea de-atâtea ere
de când e ce-i menit să fie.
De-aceea Tatăl îl împinse
de Terra-n ape mai aproape,
ca resorbirea să se facă
fără-ntreruperi sau hârtoape.
Iar el şi-a aţintit privirea
– niţel surprinsă şi-amuzată
de corectura survenită –
înspre planeta sufocată
de-a apelor înfumurare,
ce-şi etalau supremaţia
peste uscatu-n torturare,
şi laseri îndreptă cu mia
spre culmi lichide peste munţi,
până noianul se retrase
şi verdele se-nstăpâni
pentru viaţa ce rămase…
Neretrăgându-i Tatăl zelul,
ca noul plan perfect s-apară,
desfată-se bătrânul Soare
zvârlind pe Terra foc şi pară,
arzând adică sentimente
ce fac din om un demiurg
şi-ncenuşindu-i viitorul
cu purpuri smulse din amurg.
Speranţe ratate
Am tot sperat
că măcar ăst an
toamna va-ntârzia
sau chiar nu va veni,
pentru ca ţăranii de altădată
– eternizaţi în oale şi ulcele –
să poată vizita
tot mai întinse haturi
şi supermarketuri,
ba chiar s-ajute la şutit
acolo unde hoţii
nu izbutesc să facă faţă
la strâns degrabă şi dosit.
Dar nu,
toamna şi-a iţit
făptura şuie şi hirsută
cu nepăsarea-i cunoscută
pentru grijile celor mulţi
privind curentul, apa şi căldura
şi mi-a bătut la uşă
cu insistenţa fatalismului,
iar eu
– neavând încotro –
i-am deschis,
şi-aşa m-am pricopsit pe dată
cu încă un an
cât un pietroi de moară.
Fiorii toamnei
Fiorii toamnei întristează
de-a valma flori, şi pomi, şi oameni –
se-aruncă-n luptă oşti de-aramă
şi-n cercetare nişte fameni.
Sunt insensibili agresorii
– în rostul lor spre veştejire –
la frumuseţea feminină
şi-oftatul din întreaga fire…
Iar cerul strâns ca-n catarame
de norii suri şi fără chipuri,
azvârle pe pământ aramă
din poloboace şi din chiupuri,
încât lumina gălbejită
ca dup-o lungă suferinţă,
se furişează cu sfială
printr-un abis de neputinţă
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.