Naiul zillelor doineşte târziul,
pe pragul unei case de lemn
gândul mamei
mă mângâie cu tăceri vorbitoare.
Deasupra,
trupul subţire de umbre
are chemări de lumină în palme,
vertebrele din coloană arzând
alungă singurătatea-n pustiu.
Nesfârşitul leneş îmi caută sfârştul;
cuvintele coapte se scutură,
aerul morţii vrea să respire,
trecerea întunecă memoria
în care stă asfinţitul iernii.
În ochii tulburi se inchid iubirile,
pielea se zbârvceşte pe trupul bătrân,
stelele îşi caută alte bolţi
sub care sufletul să-mi învie
alături de mama.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.