Ferit de ger / Omul din cuvânt / Autoportret / Între / Hamangia / Ars poetica / Zbor de pradă / De unde ştii? / Lebăda neagră / Acru-amară / Spre cristal / Pe de-a cerul / Pe jumătate / Mănuşă de fier / Pământ de aer
Ferit de ger
Un vrej de gând
cu papion
mă striveşte de cer
umblasem abătut
cu desagă dungată
de om stingher
ploaia
din clei de oase
mi-a crescut aripi de înger
aşteptasem inert
pe pluş de uşi
o viaţă de echer
schele de icoane
înfloresc în ulei
picurând polen efemer
mâzga rutinei
pe pantofi guban
s-a pierdut în zâmbet de jongler
fereastra
cu viţă-de-vie şi mierlă
m-a ferit de ger…
Omul din cuvânt
Omul cu bilet de autobuz
s-a uitat la mine
cu privirea
216.
Omul de peste drum
mi-a vorbit
cu silabe
de peste drum.
Omul din grădină
mi-a retezat zarzărul
cu un sâmbure
fără miez.
Omul din clepsidră
s-a scuzat elegant
cu secunda
pe care mi-a furat-o.
Omul din suflet
a plecat într-un dreptunghi
haşurat
în dungile tăcerii.
Omul din om
mi-a luat propoziţiile
cuvânt cu cuvânt
şi le-a mutat pe alt prag.
Omul din cuvânt
îmi poartă gândul
cu o hologramă
din ochi către inimă.
Omul de pe cruce
mă priveşte în inimă
cu o voce
de spini.
Autoportret
Sunt ultimul mesteacăn
cu coaja albă şi netedă
din parcul invadat de arbuşti.
Oamenii mă văd de la depărtare.
Contrastez evident cu verdele ierbii,
cu galbenul taximetrelor,
cu pietonii multicolori
care nu mai ştiu să-şi ridice privirea
spre cupolele catedralelor.
Scoarţa mea se zăreşte
din orice colţ al citadelei
pentru că am avut mare grijă
de trunchiul meu falnic,
din cel mai bun satin medieval.
Când m-am înălţat
peste soc, peste liliac,
deasupra gardului viu,
peste brazii aclimatizaţi la oraş,
am simţit că pot respira,
mi-am întins braţele lateral,
într-un exerciţiu de echilibru interior.
Atunci şi văzduhul s-a umplut
de evantaiul ramurilor mele,
vase comunicante albind spre cer.
Simt că norii mă privesc
cu o invidie nedisimulată.
Şi totuşi, primăvara aceasta,
am fost deranjat de prea multe ori
de ciupitul unei ciocănitori.
A lăsat în urma ei
câteva perechi de ochi întunecaţi.
Trebuie să mă îngrijesc!
Trebuie să mă îngrijesc!
S-a întâmplat ceva neprevăzut
cu mugurii, cu seva…
Colesterolul este de vină…
Frunzele trebuiau să fie livrate deja,
aşa era imprimeul original: satin alb,
brodat cu frunze verzi, palmate,
cu ghirlande maronii de ghindă…
Sunt doar câţiva metri de humus de parcurs!
Când nu eram atent,
ciorile cu care m-am certat anul trecut
şi-au făcut cuiburi pe ramurile mele!
Arăt prea slab, disproporţionat de alb…
Contrastez evident cu sunetele
orologiului din catedrală.
A trecut un sfert de oră? O jumătate?
Prietena mea de lângă Statuia Maternităţii
îşi aranjează inflorescenţele dinspre răsărit…
Hmm, stă cu spatele spre oglindă…
Între
Între canaturile uşii,
simt cum dreapta devine stângă,
uşă nătângă,
aşezată la poalele crucii.
Între seară şi dimineaţă,
ascult cum gândurile pier,
numărate pe un ceas stingher
cu vise trasate-n rotring de ceaţă.
Între suflet şi autobuzul zilei
se şlefuieşte piatra de mâine,
decor de Săpânţă cu vin şi pâine,
pe-asfalt tricotat de talpa şenilei.
Între pândar şi pradă,
perechea de-ochelari face-alergie,
schimb gloanţe de lentile – o mie –,
privirea de-azur stă să cadă.
Între uşă şi dreapta crucii,
ochii mai fură din Voroneţul milei,
pietrarul ciopleşte încă portretul zilei,
iar colbul îşi urcă-n spirală clăbucii.
Firul aortei,
bujorul de pâine,
vocala din gând,
focarul lentilei,
cuiul de cruce –
totul
se
d
u
c
e
…
Hamangia
Femeia-n halat şterge de praf figurine.
Eu mă simt bine cu mine.
Prin obrazul de piatră câte-o ştire mai vine.
Aşezat pe pragul dintre zi şi seară,
cu mâinile la tâmple, mă-ntreb dacă e vară.
Cununa de stele-i de-acum o povară.
Ochelarii de vis nu-i mai port,
prietenii-au plecat, oricum, înspre nord.
S-a rupt în şapte locuri firul de tort.
Cei ce-au rămas
chicotesc în urmă c-un pas,
înrămaţi în minuscul pervaz.
Iubirea-i ferecată, anostă, haină,
perechea mea sacră se piaptănă-n altă vitrină.
Doar orologiul prelins peste timp e de vină.
Haine de sărbătoare? Le-mbrac pe dinăuntru –
chilia mea şi scutul.
Ştiu tot ce se-ntâmplă cu lutul.
Un om de ştiinţă, zevzec temnicer,
îmi descoperi în inimă o fisură de cer
şi-o repară cu ghips. Of, prizonier în fier!
Ars poetica
Alunecasem în real
Şi mi-era frig.
Nici urmă de munte
Pe care să îl strig.
Liane asaltate de papagali,
Prea multe smârcuri,
Răsărit fără soare,
Deşert de târguri,
Zile cleioase,
Aer îndoit cu sirop,
Cenuşa căzută de pe oase,
Emisfere cu gând şchiop,
Sămânţa nu mai naşte
Tulpină deloc.
Nu venisem aici
Doar ca să mă joc.
Mi-am decupat din timp
o piele de lumină,
Să strălucesc când ning,
Să-mi fie secunda fină.
Fachir de cuvinte
Jumătate rostite,
Îmbrac toga sclaviei
Din vorbe rostuite.
Crezusem în real
Şi mi-era sete
De cerbul pictat
Pe boltă-n perete.
Când totul părea
Înecat şi târziu,
Am găsit un om-de-cuvânt
În regnul cel viu.
Zbor de pradă
În arborele genealogic al speciilor,
zborul păsării de pradă
durează mai mult
decât zâmbetul meu de copil…
La Ecuator şi pe meridianele sevei,
fierul plugului fără permis de conducere
ară mai adânc
decât sonetele verzi ale adolescenţei…
Pe bolta de licurici a galaxiei,
boabele asortate cu monotonia lanului
strălucesc mai intens
decât vatra domoală a păstăilor…
Înspre apele subterane ale memoriei,
picăturile ploii fără bilet de intrare
se rostogolesc mai convingător
decât valurile înţelepciunii…
În benzile desenate ale codului genetic,
pictogramele filmului interzis pentru minori
sunt răstălmăcite mai des
decât afluenţii sufletului meu…
De unde ştii?
– Ferigile râd lângă rugul de mure.
E mai cald în cetatea de pădure.
– De unde ştii?
– Le văd eu fericite,
Nicicând învrăjbite.
Speranţa-i în spori
Roind ziduri de zori.
– Murele râd lângă firul de apă.
E mai înalt rugul ce sapă.
– De unde ştii?
– Le văd eu sfioase,
Tăind ramurile joase.
Iubirea-i în bujori
Oglindind icoane de nori.
– Alunele râd lângă stâna de gând.
E mai drept drumul în tunel de pământ.
– De unde ştii?
– Le văd eu pereche,
Şoptind aur în ureche.
Înţelepciunea-i în lăstari
Împletind drumurile mari.
– Potecile râd lângă şarpele de vânt.
E mai uşor pasul spre chilia de sfânt.
– De unde ştii?
– Le văd eu plecate,
Ghem de pietre răsfirate.
Dumnezeu e-n suflare
Netezind munţii din zare.
Lebăda neagră
Spui că n-ai dansat niciodată cu o lebădă…
Epoca de aur a deghizat balerinele
operei regale în gâşte sălbatice…
Fetele urâţele scriu tratate filosofice
din călimări de sare-amară…
Paravanul chinezesc din budoar
e pictat cu cocori aurii în veşnic zbor…
Mini-activistele au fost întotdeauna
râvnite de ciucurii claselor sociale…
Te-ai împiedicat de codul eticii,
de codul manierelor elegante,
de codul de bare,
de codul străzilor pavate î.e.n.,
de codul numeric personal…
Ai încurcat cifrele eternităţii,
nimerind doar cifrele impare,
iubirea de lignit,
ai despicat ce ai nuntit…
Ai făurit nobile sinteze ale timpului
trecut, prezent, viitor…
Ai lovit albul, te-ai lovit de negul negru,
Noroc că Dumnezeu era prin preajmă…!
Ţesătoarele atente la est au rupt firul
istoric şi l-au reînnodat ca la carte…
De ce ai ales ochiul calculatorului?
De ce n-ai plecat în fruntea stolului?
De ce ţi-ai ascuns biletul câştigător
într-un dicţionar?
De ce nu te-ai uitat circumspect
spre legendarul puf al gloriei?
De ce n-ai scris oda războiului de ţesut?
De ce n-ai scos în afara legii
carnavalul nisipurilor mişcătoare?
Până se dezmorţeşte sistemul binar,
până ochii vor râde doi,
până albi porumbei vor culege măslinul din noi,
până vom pune-n loc de livadă albine-n roi,
zboară, lebădă neagră, spre cifra eternităţii!
Cuiul
ruginit
al universului
a căzut
în cealaltă
eră
glaciară…
Acru-amară
Un cântec îşi alină singurătatea
La capătul curcubeului:
Franjurii cerului sfâşiat în patru,
Rana sfertului şchiopătând de-a latul,
Laşitatea leului după clipa de junglă,
Frica brizei zgâriată-ntr-o stâncă,
Praful sacului deşertat într-o doară,
Punctul de colb care trage să moară,
Negrul ideii în cumpănă de fum,
Scânteile buburuzei traversate de drum,
Verigile lanţului prăvălit din iubire,
Somnul cositorului din nefericire,
Paginile iluziei împletite în şase,
Gândul de ieri cu marginile roase,
Paiete de foc pe-o iubire de-o vară,
Mătasea din cer rămasă fără scară,
Chiotul drumului gata de plecare,
Cauciucul pasului oprit în parcare,
Statul în viaţă în veci într-o dungă,
Piersica vrăjită de larma din strungă,
Clopotele destinului furat într-o seară,
Rânjet de ciob blond ciupind o vioară,
Gura de jar mirosind a secară,
Dâra de cenuşă coborând acru-amară,
Mulţimea de ,,tu'', zarva lui ,,noi'',
Strigătul de luptă din ,,voi''…
Un curcubeu îşi alină singurătatea
La capătul cântecului…
Spre cristal
Mergem împreună spre cristal…
Tu treci pe coline fără spini,
adăpostit de arşiţa ochilor mei,
scăldat în gândul meu cel bun,
rotind căuşul vocalelor,
ocolind cratere de iubire,
orb la plânsul humei.
Eu trec peste munţii mei preferaţi,
soarele mă arde din priviri,
mă înţeapă încă raza de ieri,
sar coarda poeziei,
tai rădăcinile singurătăţii,
şterg punctele de suspensie.
Nu este nimic aranjat, nu avem
bilete sau rezervări la hotelul rozelor,
nu avem nici măcar o hartă
a trecutului şi a viitorului…
Prinde tu globul de cristal,
eu voi ajunge la o secundă
după expansiunea universului,
când floarea de lotus va fi
doar coaja unui ou de cristal…
Pe de-a cerul
Şi unul şi altul
Păcălim pe-alocuri harta,
Pe de-a dreapta,
Pe de-a gata,
Pe de-a gata,
Pe de-a soarta.
De n-ar fi sub coastă
Roata…
Şi unul şi altul
Ţesem pe-ndelete gerul
Pe de-a susul,
Pe de-a josul,
Pe de-a josul,
Pe de-a cerul.
De n-ar fi în gânduri
Fierul…
Şi unul şi altul
Mutăm ţărmul fericirii,
Pe de-a sudul,
Pe de-a latul,
Pe de-a latul,
Pe de-a-ntregul.
De n-ar fi pe lume
Negul…
Şi unul şi altul
Dăm vârtelniţei tot sporul,
Pe de-a totul,
Pe de-a faptul,
Pe de-a faptul,
Pe de-a rodul.
De n-ar fi pe haină
Nordul…
Pe jumătate
Tu ai deschis o Himalaie-horă
să-mpărăţeşti o jumătate-vis,
cu zeii să încingi un brâu-pe-rouă,
un cerc îţi bântuie somnu-n-ceară-prins,
o lume de n-ar-mai-fi fugară,
ne era lumină-lună-grâu-arcă-bis,
trecătorule-de-adânc, sub frunza-ne-nouă
vei merge ţinând dreapta pân-la-Cris.
Cu trac visam brâncoveneşti palate
şi culele din vis-promis,
înfruntarea lui mâine-fi-vor-de-toate
sub bolţi din prea-plin-nins,
aromele de peste-poate,
alunecarea-n ne-e-scris,
gutuia încrustată-n-sate
şi zurgălăi de vis-în-vis…
Mănuşă de fier
Doamne, mi-ai pus pe umeri
muntele de fier…
În galerii de epoci prea-nciudate,
mă sperie trădări din bătălii greu date
pe prag de secoli, în ciutură de ani,
n-aveam nici prieteni, nici duşmani,
şi-am scormonit în vânt
două rotiri cu Jupiter, mormânt
de Dac-Zalmox-Pandur
în gresie-mplântată tot mai sur,
în amfora cu grâne pentru pragul
de tot-mai-sus, m-a prins dragul
de tot şi toate, de mai-ieri şi azi,
n-aveam unde să cad, coroanele-s de brazi,
de struguri, fragi, afine şi alune
şi văile roş îmbumbite îmi prevesteau a bune,
iar mi-au ţâşnit lacrimi spre urechi,
de-a valma vin durerile-n perechi,
şi-am mers, opincile şi cicatricile-s obol,
nu m-am plecat destinului cu ochiul gol,
am bătut calea-monedă înmănuşată-n fier
cu chiote de n-am-să-pier, nu, n-am-să-pier,
şi am topit, în pas de dans, metalo-vrerea
chiar dac-amprenta ţipă în nervuri durerea…
Mi-ai pus pe umeri muntele de verb,
eu l-am schimbat în sol de cerb…
Mai este-un cuib de cuc pe brad în sus,
turna-voi apă-vie, ţi-arunc cheia şi… m-am dus…
Pământ de aer
Am făcut ocol de pământ
într-un an greu de lumină,
aripile-mi să le zvânt,
să mă despletesc de tină.
Şi-am legat bulgări de vânt
într-o viaţă mădălină,
înspre crengi de lut suflând
respirarea mea deplină.
Şi-am adus copii din gând
pentru-o gheară de felină,
răsădind câte-un vers blând
peste partea mea de vină.
Şi-am brodat din când în când
scoarţa inimii, divină,
sufletul să mi-l mai cânt
către bolta acvilină.
Am făcut ocol de pământ
şi-am pierdut ora sublimă
când doi brazi de lut din crâng
îşi luau zborul spre lumină…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.