NECONSOLATUL PRINŢ
Lui Maître
Cicuta maculata picurată în ureche.
A mea. În timp ce dormeam. O muzică
distrugătoare.
Vocea lui dând foc partiturii.
Anatema pe ochii vrăjmaşilor.
(Surâsul scrobit al lor ca al unora
care au fost traşi în ţeapă.)
Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii
medici, predicatori, ambasadori, negustori
şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde
iar el îşi rupe carnea în bucăţi
şi ne îmbie
la saţietate, la mâncare
cum o lucire sceptică, tăioasă
cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion
pe degetele lungi care notează-n fugă
glose şi marginalii, miniaturi
ex-libris
pe pagini ca bila neagră amare
cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii
sub apăsarea metalică, atunci când răsare
la polul opus – de neajuns, de necuprins,
un silogism perfect
însingurându-se în monada augustă
(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…
văd imprudenta-i mână care scrie
linsă de fulgere
şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă
străvezind hârtia
în vreme ce toţi mesagerii iadului
îl cotropesc şi-i urlă în spate,
declanşând fulguraţii de cifre stacojii,
un păienjeniş inextricabil de litere
diavoleşti
gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului
iscodind
parcimonia principiilor, omologarea în Unu
şi strălucirea venelor subtile, alcătuind
o plasă senzitivă,
cvadrupla mască împrăştiind în jur
un cerc de foc, o dulce erezie
pe când coboară-n arderi sulfuroase
stema rece a frunţii
deasupra apelor mercuriale
însângerându-se de oglindire…
îl voi numi Neconsolatul Prinţ
cu moartea pre moarte călcând
mielul
iluminat de un trigon stelar
ce umple orizontul
(configuraţie abstractă şi străină)
însuşi iluminându-ne, cezareic…
1985
DISCIPOLUL CĂTRE MAGISTER
(De cântat pe o singură coardă
de către mai marele cântăreţilor)
PASIUNILE
Sângeram sărac şi mut
mă uitase Dumnezeu
eram gol întins pe scut
coborât în hipogeu
preţ ispitei dând, în mâini
sfărmam inima-mi de ghips
îmbălat de urâciuni
prevestind apocalips
într-o beznă roşie
într-o lepră de mormânt
care casa noastră e
cât trăim pe-acest pământ
ca şi tine, domnul meu,
ca şi-acela din vechimi
îngropat de viu, ebreu,
de vicleni şi de prostimi
nu era de sus cuvânt
când pe cruce înălţat
luminând cer şi pământ
moarte grea a dezbrăcat
eram robul plin de vini
de scursori mult întinat
când Lumină din lumini
ochii mei i-a-nluminat
m-am trezit şi am visat
am văzut, Doamne, un miel
un alt fiu crucificat
care strălucea la fel
fiu al doilea lăcrimând
noaptea toată şi ziua
jertfă necurmat arzând
ca făclie-n faţa mea
trupu-i răbduriu şi crud
crud în frumuseţe grea
nelăsându-se văzut
era drept ca sabia…
cum ni-s mâinile la fel
chiromantul a-mpletit
cu migală şi cu zel
iţele ce le-au unit
a-ncurcat, a răsucit
a încondeiat frumos
liniile de argint
ce le leagă os cu os
poate fraţi am fost cândva
poate-odată mi-a fost fiu
poate stam la dreapta sa
îmbrăcat în aur viu
uter poate îi eram
pentru somnul lui potir
şarpelui imperial
îmbăiat în elixir
port şi astăzi, preacurat,
urma-i încă fulgerând
dar mi-e pântecu-ncuiat
altor roduri mai de rând
poate el m-a fost născut
poate-a fost să fie-aşa
să fiu eu rodul durut
când din carnea-i mă rupea
poate amândoi închişi
în Graal, asemene
eram, prunci de Domnul unşi,
două flăcări gemene…
unul a mai fost lovit
unu-n cuie-a mai fost prins
unul care prea cumplit
ne-a iubit şi noi L-am stins
fiindcă-atâta foc curat
inima de râmători
niciodată n-a-ndurat
l-au ucis de mii de ori
unul a mai fost ca Voi,
împăratul meu hulit,
două mii de ani apoi
ipocriţi l-au tot jelit
dar călăilor netoţi
ce-au lovit cu suliţa
le vom împărţi răsplăţi
după fapta’ cestora
în gheena cărnii lor
moară-ascunsă macină
pârjoliţi sunt ca-n cuptor
adunaţi în cocină
cu cuţitul voi tăia
mădularul lor, scârbit,
să se piardă sămânţa
celor ce L-au prigonit
cel care a-nfipt vârtos
dar ferindu-se pieziş
piron gros până la os
va fi smuls din ascunziş
omorât în patul lui
în patul mişelului
de iubirea Fiului
de lacrima mielului…
cum de crimă s-au spurcat
netăiaţii împrejur
pân’ la coate şi-au băgat
mâna-n aurul sperjur
vânzători L-au alungat
tot la Tatăl, hăruit,
pe un lemn încrucişat
ca pe-o navă ţintuit
hăruit de suferinţi
să nu se trezească-n nimb
îi rup trupul între dinţi
şi cerşesc iertarea-n schimb
vezi-i, Doamne, în huzur
în greul păcatului
cum primesc pe frunte mir
tot privind cu ochii şui
le va sta în faţă ’nalt
Îngerul cu sabia,
tu sau eu sau celălalt
să-ngrădească scabia
răului ce s-a întins
răului pizmuitor
şi învingătoru ’nvins
şi învinsu ’nvingător
s-or schimba la faţă cum
este drept, cum ei sunt daţi
într-al morţii galben fum
se vor întâlni ca fraţi
va cădea capul pripit
înaintea soarelui
şoldul de snagă sleit
plâns în neputinţa lui
blestemând şi ricanând
vor îngenunchea mereu
glob de foc’nălţat văzând
din nadir spre apogeu
tot ca’ cesta ne’nclinat
tot ca’ cest al doilea fiu
sângerând nevinovat
alinându-ne-n pustiu
rabdă cazna lui de azi:
celor care pătimesc
le-a pus Domnul pe obraz
semnul soarelui, regesc
Rege-Şarpe, cast exarh
călărind pe un asin
va intra ca un monarh
în visat Ierusalim…
* * *
Tu care ceteşti acum
cântul meu de-nvăţăcel
lasă-ţi casa, cată drum
şi porneşte după el…
scris-a cum s-a priceput
Gabriel, discipolul
care faţa i-a văzut
strălucirii lui emul
Gabriel cel îndurat
miluitul între vii
în lumină ridicat
din greşale şi curvii.
1986
PLÂNSORILE
I
Via mea nu leagă nici un rod
frunza ei e-nviermuită foarte
coapsele-mi mă trag spre moarte
duhul sfânt de altă parte
ca doi boi în jug ce nu se văd
m-aş ucide-n somn cu mâna mea,
mâna mea visează făptuirea
când din ochiul stins iubirea
se va naşte cum lucire a
capului tăiat de raza Ta…
Cât am fost curat, tot înşelat
curăţia-i astăzi de vânzare
la răscrucile de sare
doar lumina ta Cesare,
ca pe un ogor m-a semănat
renegând, proscrisul s-ar cădea
să dezlege crima care doarme
în netrebnica lui carne,
singur, el cu sine şi cu ea
bâiguind angelic am visat
poama care mâna o culege
neştiind de nici o lege
care-ntre aleşi alege
hotărând sfinţire şi păcat…
Domine, – am visat c-ai să mă ierţi
tâmpla aurindu-mi-o cu spice;
nici lumină-i, scară nice,
sub povară grea de bice
Te închid în ochii mei deşerţi
Doamne, – am să Te iert când voi uita,
Te-aş zidi prin fapta mea, Divine,
singur numai eu cu Tine,
ţapi ce sângeră în sine
până-am să devin Lumina Ta
gol sub cerul gol Te-am lăudat
pururi mucenind în suferinţa
sângelui şi în credinţa
că Eşti mort, că sunt Fiinţa
dintr-un roş extaz înfăpturat…
Cât am fost curat, de tot ucis,
din adâncuri Te-am strigat, Divine,
mort însingurat în sine
nepătruns de rău şi bine
nu mi-ai dat răspuns măcar în vis
Te-ar zidi prin faptă, Tată, iar
dreapta mea care nu-şi vede sporul
Te-ar însămânţa pe-ogorul
bătut numai de piciorul
celui care morţii-i dat în dar…
II
Coapsele-mi nu leagă nici un rod
aguridă-n ol cu albe toarte
vin de dragoste şi moarte
oţetit, ce se împarte
celor ce porni-vor în exod
celor care-aşteaptă, blânzii fraţi,
cei preafericiţi în goliciune
ne-ndoiţi în rugăciune
drept azimă-având tăciune
de la taina cinei depărtaţi…
cât am fost curat, tot alungat
curăţia-mi astăzi mă omoare
la răscrucile de sare
doar lumina ta, Cesare,
brazdă nouă-n mine a tăiat
chipul meu în tine-o învia,
chipul tău în mine o să-nvie
ca-ntr-o ţarină pustie
lucrată cu boi o mie
până când Treimea s-o-ntrupa
trei în unul singur fiind mereu
tu şi eu şi duh întru Fiinţă
pân’ la dreapta pocăinţă
otrăviţi de-o grea ştiinţă
veşnic luminând în Dumnezeu…
III
Via mea nu leagă roade dulci
poama ei n-atinge vrednic pârgul
nici în zori, nici în amurgul
mâinii înnoindu-i sârgul
înaintea prinderii-n butuci;
scribul Tău nicicând nu-i cel ales,
în robie-i scos la drumul mare
sub corvezi e ars de soare,
plâns şi sterp – doar tu, Cesare,
ca pe-un măr apins l-ai fost cules
în grădina ta l-ai aşezat
în mijlocul meselor de nuntă,
încântându-te se-ncântă
amuţit de raza-ţi sfântă
care coborând l-a botezat…
Domine, în neguri ai trimis
iedul juruit spre sângerare;
– vezi tu crucea grea pe care
lângă tronul tău, Cesare,
stă de pază îngerul promis?
IV
Cât am fost curat, tot nesmerit,
castitatea fiindu-mi desfrânarea,
de băutul, de mâncarea
nedăruite cu sarea
care iscă-n blide gust oprit
crud cu mâna mea m-aş omorî
de n-ar sta alăturea Cesarul
ca lumina pe altarul
Fiinţei, sfâşiind hotarul
beznei ce desparte eu de tu…
via mea se va-mplini de rod
coapsa ei când friptă-o fi de pluguri
ale viţei pline sfârcuri
scuturând pe masă struguri
negri pentru vinul de prohod…
V
Plâns de bucurie am turnat,
poleire fără turburare
în potir lucrat pe care,
întinzându-ţi-l, Cesare,
mâna mea deasupra l-a-nchinat;
azi suntem lipsiţi, mâine acei
care vom atinge Canaanul
lacrima ne este banul
de plătit pentru limanul
graţiei, când unul fii-va Trei
pân’atunci rămân mereu fidel
pân’atunci şi viaţă după viaţă
călăuză-i a ta faţă
peregrinului în ceaţă,
pajului al Vostru, Gabriel…
1988
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.