Mi-e ochiul şoarece rozând slovele de tuş,
cum strunele viorii roase de arcuş.
Întorc la cer pe îngerii-n cădere
să ne vegheze căile-n tăcere.
Ne vom cunoaşte poate-n vis sau sub o stea,
la adăpost de lumea care nu ne vrea.
Ne vom cunoaşte poate-n nobilul poem
când, logodiţi sub lună, vom păşi solemn.
Voi pune un luceafăr strajă la intrare
ca moartea, în trista ei însingurare,
să nu-ndrăznească să te fure din baladă,
precum leoaica sfâșiind din pradă.
Când raza lui va osteni în priveghere
şi lumea va rămâne firavă părere,
vei şterge oare netrebnicele cuvinte
ale unui poem ce sfinţeşte sau minte?
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.