-Tu ce crezi?, îi întreba Teo pe toţi cei pe care îi cunoştea.
Celălalt spunea câteodată ceea ce credea, alteori se simţea oarecum încurcat de întrebare. Teo îi întreba lucrul acesta mai ales când avea o nelămurire şi ar fi dorit să pună în discuţie ceea ce era neclar pentru el. Se mai întâmpla ca răspunsurile celorlalţi să-i dea multă bătaie de cap sau chiar să-l încurce şi mai rău, în aşa fel încât numai o plimbare singur, departe de aglomeraţie, îl ajuta pe Teo să-şi liniştească mintea. Asculta atent tot ceea ce vedea şi încet-încet mintea i se limpezea. Îşi alcătuia o punte numai a lui către vis, simţind că acolo poate găsi descifrări necesare. Dar de fiecare dată apăreau alte şi alte întrebări, ca un stol întreg de păsări care îl asaltau. De altfel, de-a lungul vieţii, Teo se străduise mereu să descurce câte o problemă, fie ea de ordin material, imediat, fie de filosofie ori de matematică. Spunea şi el din când în când ce credea, iar adeseori simţise cum adevărul îl afla spunându-l altora, lucru de neînţeles, care îl făcea să ridice din sprâncene a uimire în timp ce vorbea, astfel încât chipul lui părea atunci de-a dreptul caraghios. Nu-i păsa, deşi se simţea uneori trist şi luat în râs. Și, totuşi, Teo continua să spună multe lucruri altora, chiar prea multe pentru unii, dar simţea nevoia de a vorbi pentru că se înconjurase multă vreme cu atmosfera liniştită a tăcerilor lui. Îi plăcea să creadă despre sine că este un căutător de tâlcuri şi câteodată reuşea să le găsească, după ce mulţi ani întrebase în stânga şi în dreapta şi pe mai toată lumea de ce. Atât de multe de ce-uri se adunaseră că până şi lui i se părea că duce în spate un sac plin care, cu timpul, îi aplecase umerii. Aplecat peste întrebările lumii, îi spusese cineva. Poate că aşa şi era, dar Teo avea pesemne un însoţitor nevăzut care îl ajuta să îşi ducă sacul acesta greu şi care uneori, pe căi nici măcar bănuite de ceilalţi, îi şoptea că orice întrebare rostită primeşte cândva un răspuns.
-Tu ce crezi?, ar fi trebuit să-l întrebe pe însoţitorul lui, dar nu o făcuse niciodată.
Stătea cu faţa către soare şi asculta. Cădea câte o frunză arămie şi toamna îi strălucea limpede în priviri. O încheiere de ciclu era toamna, dar lui i se părea a fi mai mult decât asta. Păsări înalte se jucau în văzduh şi Teo simţi că lumina era atât de clară încât putea ierta orice, ca şi cum dăruitorii acelei lumini a zilei erau fericiţi şi ascultaseră toate întrebările şi rugăciunile rostite vreodată de oameni. Într-o zi atât de rar întâlnită de el, Teo avea senzaţia că este alcătuit şi din altceva în afară de trup. Prea-plinul de lumină părea coborât de dincolo de lumea tangibilă, apropiată, ca şi cum ochii şi-ar fi primit razele din seninul coborât pe pământ. Octombrie al toamnei, de atâtea ori îl simţise trecându-i valuri de melancolie prin fiinţă, alungând adesea chiar şi nenumăratele lui întrebări. Acum ochii simţeau nevoia de a mulţumi călăuzei nevăzute şi totuşi atât de bine simţite: oare nu era tocmai lumina? El, Teo, era un gunoier devenit pictor într-o poveste fără cuvinte scrisă de cineva, într-un timp care i se părea a fi foarte îndepărtat. Pe vremea aceea lumina îl învăţase culorile, în şoaptele blânde ale razelor de soare, ca şi cum ar fi fost un fel deosebit de cuvinte. Mâinile lui, murdare şi înăsprite după muncă, se spălaseră în lumina care îi fusese întâiul învăţător. Astăzi simţea că trecuse deja, fără a-şi fi dat seama, ca într-o altă clasă şi ar fi dorit să înţeleagă mai bine examenul pe care îl trecuse fără măcar să ştie. Ca dintr-un punct fix, izvor al gândurilor nenăscute încă, învăţătorul coborâse din seninul nesfârşit până la el, Teo, un biet om, gunoier şi pictor, care nu avea altă vină decât aceea de a pune mereu întrebări.
Unda lacului, limpede şi nemişcată ca o oglindă, îi inspira o stare deosebită de pace, ca şi cum o conştiinţă atotcuprinzătoare s-ar fi făcut deodată simţită. Iar Teo ştia că este o parte a acestei mări nesfârşite de pace, dincolo de toate întrebările cu răspuns sau fără. Era o binecuvântare a unui gând de dragoste, curat şi pur, care nu avea nevoie de nici o întrebare. Avea însă toate răspunsurile şi Teo se minună de-a binelea, ca şi cum o altfel de viaţă ar fi început deodată pentru el.
Câte ere au fost necesare pentru ca întunericul să se schimbe în Cuvânt? Cine ar putea socoti timpul dinainte? Cum? Și de ce?
Cel dintâi, Cuvântul făcut sunet ca de clopot peste întreg universul.
Tu ce crezi?, ar fi întrebat Teo, dar nu avea pe cine. Ca şi cum oglinda liniştită a apelor împăcate ar fi fost înţepată brusc, deodată, de o piatră aruncată de cineva. De cine? De ce? Teo nu ştia, dar întreba din obişnuinţă şi simţea că răspunsul va veni pe calea vocilor şoptite numai pentru el. Însă inelele de apă, desfăcându-se lin unul din altul şi călătorind spre neştiute maluri, existau de atunci. Privirile lui, ca întoarse înăuntru, le urmăreau. O stare de ameţeală căreia trebuia să i se supună, ca un descântec de adormire. Ce căuta? Ce ar fi putut descoperi, ştiut şi poate uitat?
Visase că se priveşte în oglindă pe el însuşi. Oglinda îl certa, cu cuvinte şi întrebări dojenitoare, ca şi cum l-ar fi mustrat pentru vreo uitată vină veche. Teo ştia foarte bine că el nu rosteşte nici un cuvânt, ascultând foarte atent, în aşa fel încât imaginea din oglindă căpăta o viaţă distinctă, numai a ei. Rostea întrebări neamintite, uitate de foarte mult timp. Dincolo de suprafaţa sticloasă Teo zâmbi. Se cunoştea pe el aşa cum n-ar fi fost cu putinţă în afara visului, simţind că i se dăruie o cheie pentru o uşă până atunci închisă. Chipul lui, zărit de atâtea ori în oglindă, îi spunea clar şi întrebător în acelaşi timp:
Mâna stângă
Ce alungă?
Mâna dreaptă
Ce îndreaptă?
Mâinile tale
Ce adună,
Împreună?
Întrebarea părea o piatră aruncată în propria lui oglindă, sfărâmându-i liniştea cu care se obişnuise de mult şi pe care o simţise a-i fi cel mai apropiat prieten. Privindu-se, mâna lui dreaptă, aceea care îndreaptă în întrebarea chipului oglinzii, îi era stângă. La fel, cea stângă devenea dreapta, prin ciudata proprietate pe care numai oglinzile o pot avea. Dar clipa aceea se încheia acolo, în starea de vis, ca şi cum alt vis ar fi trebuit să înceapă în toamna lui aurie şi luminoasă. Se gândi în vis la toţi cei cuprinşi de insomnii, pe care îi zărea în schimburile de noapte cum scriau sub argintul lunii şi pe care nu îi putuse înţelege niciodată. De ce scriau nopţile, când zilele aveau atât de multă bogăţie de lumină? Oare ei sunt alcătuiţi din altă lumină decât aceea a Soarelui? Din lumina Lunii? Totul e cu putinţă, mai cu seamă în vis. Îşi zări chipul cum îşi continua dojenitor rolul de oglindă. Tu ce crezi?
Teo mătura liniştit străzile şi aleile parcului, nu numai cu mătura lui, ci şi cu privirile, uneori întoarse ca într-o oglindă a trotuarului spre el. Găsea câteodată flori, ofilite, rupte de mâini rele şi străine, aruncate pe jos. Le ridica, le scutura de praf şi de urmele unor tălpi. Simţea tristeţea timpului lor încheiat şi ele îi dăruiau ceea ce ar fi putut fi micul lor suflet înmiresmat. Început din clopotul Cuvântului, timpul florilor i se părea cunoscut lui Teo, aşa cum simţea că îl ştie şi pe cel al altor făpturi vii, dar cu care timpul omului nu se întâlnise încă niciodată. El, omul care punea întrebări, avea asupra lui darul acestei înţelegeri fără să ştie. Teo simţea în vremea aceea că devine parcă mai bun. Florile, fiinţe plăpânde din universul încă nepătruns, îi şopteau, deşi cuvântul şoptit nu e cel mai potrivit fel de a spune, mai degrabă îi dăruiau ultimul lor gând, din timpul lor frânt, despre timpul lor frânt. O clipă care putea trece fără a fi simţită de oameni, dar păstrând în ea însăşi întregul univers de timp al vieţii unei flori sacrificate prin simpla ei dăruire. I se părea că ştie în ce fel timpul viitor al vietăţilor neînţelese este timpul trecut al omului. Inima lui Teo se întrista, dar se bucura să simtă că în această intersecţie de gânduri se afla secretul timpului unui suflet nesfârşit, nemăsurat, dăruindu-se pe sine tuturor.
Timpul acesta al florilor şi al altor vietăţi ar fi putut fi socotit o pedeapsă, aşa cum şi mulţi dintre oameni îl simţeau deseori. Dar Teo vedea bine că este numai o răsplată a unei alegeri din nesfârşitele ape ale cerului. Un fel de raţie binemeritată aici, purtată din locul unde inelele născute în clipa întâiului Cuvânt călătoresc spre maluri ce rămân mereu necunoscute. Trecuseră nouă ani de când avusese acel vis, iar Teo ştia de acum că devoratorii de timp vor de fapt să fie devoratori de suflete, dar tocmai clopotul celui dintâi Cuvânt îi împiedica să ajungă acolo, iar lupta lor era zădărnicită astfel pentru vecie.
Sunt sufletul tău, auzea atunci răspunsul întrebării lui fără cuvinte.
În ziua aceea primise o scrisoare. Un plic alb, curat şi având scrise foarte caligrafic numele şi adresa lui. Îl întorsese pe o parte şi pe alta, dar nu găsise nici o adresă a celui care o trimisese. Ștampila clară a oficiului poştal îi arăta data şi ora expedierii, dar numai atât. Surpriza a fost mai mare când nu găsi în interior decât o coală de un alb imaculat, ca o întindere proaspătă de zăpadă, purtând numai liniile drepte ale îndoirii împătrite. Îndoire şi îndoială deopotrivă. Teo se simţi victima unei farse, dar simţea că mai este, ca întotdeauna, ceva de aflat. Poate chiar ceva căutat de el, fără a înţelege încă. Coala de hârtie, desfăcută pe masă, semăna foarte bine cu aripile unui fluture alb, trimis în dar lui de cineva necunoscut.
Îşi aminti că nu-i mai chemase de multă vreme pe îngeri. În alte vremuri, când era mult mai tânăr şi mai vioi, îi chema cu glas neauzit de nimeni şi ei veneau deîndată. Ca o boare de aer, sau ca un fâlfâit de aripi pe care nimeni nu le vedea, ca un râs de copil sau un tril de privighetoare. Câteodată, parfumul sălbatic al unei flori, plutind în adierea din jur. Semne numai ale lui, singure şi clare într-o lume din ce în ce mai gălăgioasă pe măsura grabei şi trecerii anilor. Din vremea aceea îi rămăsese obiceiul de a asculta muzică, deşi Teo era afon de mic. Poate tocmai de aceea îndrăgea muzica mai mult chiar decât un muzician adevărat. Încă mai credea că este calea apariţiei printre oameni a îngerilor, care niciodată nu se supărau pentru că nu erau simţiţi de ceilalţi. De mult nu-i mai chemase, iar acum ar fi vrut să-i descifreze codul alb al colii împăturite în patru pe care o primise de la poştă în scrisoarea adresată lui.
Sonata de pian a lui Beethoven îl făcu să se joace din nou cu întrebările lui. Izvorul cristalin al clapelor părea că îi şopteşte şi când deschise din nou ochii, pe foaia de hârtie cu aripi albe de fluture zări ceva şoptit foarte clar şi uniform, cu aceeaşi caligrafie impecabilă. Sunetele păreau să fi şters liniştea foii şi Teo citi: Sunt sufletul tău.
Mâinile: Teo şi le privea cu atenţie şi se întreba ce taine ar fi putut acoperi menirea lor. O, da, cunoştea bine că mâinile sunt numai o prelungire a gândului, că pot ţine o făptură nou-născută sau o unealtă oarecare, că pot atinge cu delicateţe clapele unui pian sau pălmui cu ură un obraz întors. La fel de bine cum puteau construi sau distruge, ocroti sau mângâia. Arme ale trupului, care puteau avea prelungiri ale gândului în prelungirea unei arme. Unele chiar cu gheare, altele cu unghii vopsite ori murdare, aşa cum erau ale lui după munca de gunoier. Pătate de vopselele picturilor. Sau pătate de sânge, uneori cu adevărat nevinovat.
Alegeri peste alegeri şi întrebări peste întrebări, oftă Teo, deşi ştia la fel de bine că mâinile pot fi atrofieri ale unor aripi purtate cândva. De ce? Iarăşi, aceeaşi întrebare, dar răspunsul putea fi că odată, în miile de ere scurse de la schimbarea întunericului în Cuvânt, mâna cuiva aruncase o piatră în liniştea apelor cerului. Poate asta era vina uitată pentru care chipul lui îl certa uneori prin oglinda care inversa ordinea obişnuită a mâinilor lui.
Poate că nu sunt decât unelte temporare ale timpului, îşi spuse Teo. Un prilej de alcătuire a gândului în materie, a timpului în gând, aşa cum pe vremea când fuseseră aripi erau adevărata alcătuire a zborului. Și toate acestea numai pentru că o altă mână, cândva, de foarte mult timp, a spart liniştea apelor cosmosului cu o piatră aruncată, în joacă sau poate cu intenţie. Iar de atunci toate se rotesc, se rotesc la nesfârşit, ca inelele de apă care nu vor ajunge niciodată la mal, călătorind prin mările luminoase ale cerului. Tu ce crezi?, ar fi dorit să întrebe.
Sunt sufletul tău, i se părea că îi şoptesc mâinile lui împreunate.
Știinţa, ştiinţa sufletului, părându-i singura adevărată… Uitată. De ce? De ce este necesar să fie aşa? Sau de ce nu este necesar? Și totuşi, cauza aruncării pietrei, întâiul zgomot auzit în liniştea cosmică… O naştere adevărată pentru urechi încă surde? Timpul timpanului nenăscut, clopot neobişnuit… Al cui?
Nu mai pune întrebări, Teo, pentru că s-ar putea să primeşti răspunsuri!
Tu ce crezi? E mai bine să fii un prost blând decât un deştept arogant şi dispreţuitor? Mătură străzile înainte, adună timpul florilor din calea ta şi ritmul liniştit al foşnetului măturii tale te va lămuri curând. Apoi, du-te acasă şi pictează oglinda, cortina ce acoperă lumea, a cărei unică proprietate este întoarcerea către tine. Și inversările simetriei perfecte, ale eternei reîntoarceri, dar numai dacă apele ei nu sunt sparte. Inelele, îţi aminteşti? Mereu călătorind printre cuvinte neinventate, căutând acelaşi Cuvânt după aruncarea celei dintâi pietre, inelele apelor înlătură orice uitare şi orice vină.
Apoi, ca în lumina zilelor noi, poţi ierta totul, renăscând din uitări şi din primul Cuvânt.
Mâna stângă
Ce alungă?
Mâna dreaptă
Ce îndreaptă?
Mâinile tale,
Ce adună,
Împreună?
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.