Cenusa unui suflet (poeme)

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Cenuşa unui suflet… / Cina cea de taină / Suntem români! / Vine ziua judecăţii!

 

 

 

 

Cenuşa unui suflet…

„Sufletul nostru e o urnă în care
Închidem cenuşa patimilor stinse”
(Octavian Goga)

 

Te-am căutat pe tine şi dragostea cea sfântă,
Şi-am dat, în viaţa mea, numai peste dureri.
Azi, lumea-i minunată cu tot ce mă încântă –
Până la urmă, te-am găsit şi dragoste-mi oferi.

De când te ştiu, iubesc şi viaţa-i mai frumoasă.
M-am agăţat de tine spunându-ţi: „Bun venit!”
Aş vrea să-mi spui: „Iubito, rămâi la mine-n casă!”
Dar te-am pierdut cu timpul şi nu te-am regăsit…

Te-am căutat iubite, rugând şi trandafirii
Să-l caute, şi ei, pe singurul iubit.
Vroiam să sorb cu tine din cupa fericirii,
Dar, ea s-a spart, atunci, când tu m-ai părăsit.

Pierdusem şi speranţa, dar… într-o zi de vară,
Tot rătăcind agale, dau peste un voinic.
Mergeam, de parcă-n suflet aveam o grea povară –
Un bolovan mi-e pasul… Încet eu mă ridic.

Dau ca să fug… Ceva mi se-agăţă de haină,
Şi mă apucă plânsul…, şi nu am cui să spun.
M-am rătăcit, atunci şi am privit cu spaimă,
Şi întrebări, o mie, n-aveam cui să le pun.

„Unde te duci femeie?” – zice-o voce ciudată…,
 „Fugi, stai, te-mpiedici, te scoli şi iar te-apleci”
Cu ochii plini de lacrimi eu îi răspund în şoaptă:
„Plâng că m-a dat uitării… Îl caut pe poteci!”

Şi cunoscut mi-e glasul. Ridic încet privirea…
Mă luminez la faţă şi deodat’ mă-ncrunt.
„Tu eşti?” Un pas fac către el şi dau să îl sărut,
Dar visul se destramă şi-ncep să-mi plâng iubirea.

Deşi nu aţipisem decât de cinci minute,
Parcă din altă lume veneam acum, plângând.
Multe cuvinte bune, rostite – nerostite,
Aş vrea ca, de la el şi astăzi să ascult.

„Cum ai putut iubite să pleci atunci hoţeşte?
Mai pot, vreodată, oare, să cred că te-a durut?
Sunt singura, de-atunci, ce, încă, te jeleşte
Ce mult aş vrea să pot, s-o iau de la-nceput!

Vezi, dac-ai vrut să pleci, pe drum te-ai rătăcit.
Unde-ai plecat, de-acolo nimeni n-a mai venit!
Am plâns de-atunci, să ştii, că nu mai am nici glas…
Din tot ce-a fost frumos, cenuşa unui suflet a rămas!”   

Cina cea de taină                       

„Oricât ar părea de neînţeles şi de paradoxal,
rămâne întotdeauna faptul că oamenii devin sfinţi
nu prin dorinţa proprie, ci prin chemarea suverană a lui Dumnezeu”
(Cugetări creştine)

                                                                                                                                                                                                                                      
La cina cea de taină, privesc cu gândul dus,
Văd doisprezece-apostoli ce stau lângă Iisus.
În jurul lor Iisus, răspândeşte lumină,
Şi pâine el împarte, apostolilor la cină.

Şi, cum, într-o zi mare, toate sunt pregătite,
Îngenunchez pe dată, rugăciuni a trimite.
Azi, toate sunt făcute şi-n lume e o lege,
Iar de păcate, numai El poate să mă dezlege.

Sunt plină de uimire şi sufletu-mi suspină,
De parcă m-aş afla şi eu acum, la cină.
Privind la ei, mă-ntreb:
– Cum o să stau la rugă?
Sau dintre cei de faţă, care va fi mai slugă?

Însă, toţi deodată privesc în continuare,
La bunul meu Iisus ce şade în picioare
Şi-l întreabă pe Petre cu şoapta Lui blajină:
– Nu vrei să fii tu slugă? Petre mi-l ia de mână;

– Zău, Iisuse, de ce? Şi scoate un suspin.
Apoi se adresează la unul dintre ei.
– Iisuse, astăzi nu, mai bine mă abţin…
Şi, făr-a sta pe gânduri se duce la Andrei.

– Dar, de ce eu, Iisuse? Sunt cel mai bun dintre ei?
Se-ntoarce apoi la altul zicând:
– Nici tu, nu vrei?
– Eu… am adus bucate şi zic că e de-ajuns?
Şi-ntorcându-i spatele, zice:
– Am făcut tot ce-ai spus!

– N-ai vrea să fii tu – Toma – sluga din astă seară?
– Nu pot Iisuse, în suflet am încă, îndoială!
Iar într-un colţ, Matei cu Filip şi Tadeu
Răspund toţi de o dată:
– De ce Iisuse, eu?

Se uită-atunci la alţii, ce stau întru-n ungher
Şi-i priveşte cu milă şi rănile îl dor!
Şi, cu prosopu-n mână se aplecă uşor
Să facă El pe robul, ca şi, ulterior.

De-atuncea, anii, într-una s-au tot scurs
Şi-n fiecare an, s-a arăt Iisus
Să-ntrebe ca şi odinioară:
– N-ai vrea să fii tu oare, sluga din astă seară?
– Tu soră Mihaelo, tu Paul, tu Mihai,
N-aţi vrea să fiţi cu mine şi voi, acolo-n Rai?

Iisuse, îs necăjită, necazul meu îl curmă
Şi, alege-mă pe mine, să fiu eu cea din urmă.
Cu toate că… Iisuse, nu sunt decât un ciob,
Dar, vreau ca eu, Stăpâne, să fiu fraţilor rob.

Sunt copii ne-ngrijiţi, sunt bolnavi ce se sting,
Ochi trişti din care lacrimi, noapte şi zi tot curg.
Sunt multe femei sărmane, sau fără de putere,
Sunt bătrâni singurei, ce-aşteaptă mângâiere.

Sunt prunci ai nimănui, sunt copii în spital,
Sunt disperaţi şi-aşteptă de la Tine, semnal.
Se cere muncă multă, din noapte rână-n zori
Şi… mereu rugăciune şi muncă până mori.

Roagă-te lui Iisus, căci harul Lui curat,
Îndată de păcate, numai El te-a scăpat.
Dă la săraci o pâine şi apă din fântână,
Fii bun cu toată lumea şi-ajută o bătrână,

Şi, să veghezi de-i cazul, la al ei căpătâi,
Să îngrijeşti bolnavul şi nimic să nu spui;
Doar cu o vorbă bună, să-i îndulceşti amarul.
– Iisuse, eu, de mult timp, sunt frate cu sărmanul!

Iisus e pentru noi, cel mai puternic trunchi
Şi, ne ţine-aproape, strânşi, ca-ntr-un mănunchi.
– Te rog, Mântuitorule, pe mine azi mă-njugă.
Căci, pentru oameni vreau, să fiu eu rob şi slugă!

Pe noi ne-ai plămădit din pământ, din ţărână,
Şi, astăzi iar ne speli, cu propria Ta mână
Pe noi, toţi, ce-n păcate viaţa ni se scurge,
Tu, iubite Stăpâne, ne speli cu al Tău Sânge!

Oameni buni, e bine să ascultăm Stăpânul!
Şi, să urmăm doar drumul ce ne arată Domnul.
Necazul nostru, astfel, numai Iisus ni-l curmă.
Şi de vom face-ntocmai, atunci vom lua Cunună!

(inspirată după poezia ,,Ştergarul” scrisă de Costache Ioanid)

Suntem români!

„Poezia este un fel de muzică –
 trebuie să o auzi ca să o apreciezi!”
(Voltaire)

De felul nostru, noi suntem Români,
Şi, mai tot timpul, slavă cântăm, Ţie!
Noi suntem iertători, popor de oameni buni
Şi, timpul ni se trece-n poezie…

În noi, culcuş de-şi va făcea durerea,
Sau vom avea-n suflet, ură, minciună;
Alături să ne fii, precum ţi-e vrerea,
Fiindcă, pe lume-i doar o naţie română!

Noi, toţi, pe lume am venit desculţi;
Ce greu am învăţat să mergem în picioare!
Peste hotare pleacă tot mai mulţi,
Doamne, ce viaţă devastatoare!

Ştii, munca noastră nu este-n zadar;
Primim pe-oricine, alături vrea să vie.
Avem în suflet bunătate, har
Şi timpul ni se trece-n poezie…

Vine ziua judecăţii!

„Ce înseamnă să mori când poţi trăi până la sfârşitul lumii?
Şi ce altceva este “sfârşitul lumii” decât o expresie,
pentru că, cine ştie măcar ce e lumea însăşi?”
(Anne Rice)

Când va veni pe pământ, Domnul, o să pună foc
Va arde cerul cu stele şi pământul la un loc.
Vor scăpăra tunete, de la Bunul Dumnezeu,
Şi, nu vei putea rosti decât cuvântul: Văleu!

Ne-aşteaptă o catastrofă, un cutremur colosal
Va arde tot universul, va fi-un dezastru total.
Cu un gest al mâinii Sale – focul – tot va mistui
Şi, tot ce este fiinţă, în flăcări se va topi.

Trăiţi oameni buni în pace, respectaţi Cuvântul Sfânt!
Vine ziua judecăţii! Va fi prăpăd pe pământ!
Cei buni se vor bucura, cei răi în foc vor sfârşi.
Cei ce respectă Cuvântul, lângă Dumnezeu vor fi.

Sigur ca nu te-ai gândit, niciodat’ aşa departe,
Însă, eu îţi spun că-acestea, sunt scrise în Marea Carte.
Să îi mulţumim lui Domnul, că vedem lună şi soare,
Că, doar El, de-o veşnicie e în Univers – Cel Mare!

Timpul ce se scurge iute, anii care-i mai avem,
Ne arată azi, că Domnul, vine de vrem sau nu vrem.
Ia Cartea Sfântă, citeşte-o şi pătrunde orice filă
Şi-ai să vezi că Domnul nostru, de noi, încă are milă.

Mîine, Dumnezeul nostru, va fi fără părtinire
Şi te vei trezi de-odată că trăieşti cu-o amăgire.
Vorbeşte mai des cu Domnul, seara, ziua, să nu stai,
Urmează cuvântul Său, dacă vrei s-ajungi în Rai.

 

 

Georgeta NEDELCU, poet şi scriitor craiovean, născută la data de 6 iulie 1947, în satul Mârza, judeţul Dolj. Absolventă a Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, promoţia 1966.  După terminarea acestuia a  studiat timp de trei ani cursurile de contabilitate în cadrul universităţii din Craiova. Este pasionată de lectură, scris şi limbi străine, în special engleza. Consideră poezia o preocupare „mai aparte”, dar scrie cu multă dăruire şi proză. În octombrie 2008, la Ateneu – Tătăraşi din Iaşi, editura Opera Magna i-a lansat prima carte (proză), un roman cu titlul: „Exmatriculat din viaţă!”. La lansarea acesteia au participat numeroşi scriitori, poeţi şi prieteni. Cu aceasă ocazie Prof. Univ. Atena Zara şi lector Univ. Nicolae Busuioc au avut cuvinte de laudă la adresa lucrării.

De curând, tot la aceeaşi editură, i-a apărut a doua carte, de data aceasta un volum de versuri cu titlul „Cenuşa unui suflet”. Lucrarea a avut un impact pozitiv deosebit la citiori, în special la cei din spaţiul virtual. Poetul şi publicistul timişean, Mihai Leonte, are o admiraţie deosebită la adresa autoarei şi a poeziei sale: „Poate sunt printre cei favorizaţi, având posibilitatea să citesc poeziile ce sunt cuprinse în volumul «Cenuşă în suflet». Sunt mai mult ca sigur, că cei care vor intra în posesia acestui volum, în formă tipărită, vor deveni mult mai fericiţi decât erau până în acel moment. Există un fenomen al savurării cuvântului scris, pe care desigur îl cunoaştem încă de la citirea primelor litere. Poeta, a pornit de la principiul: «Dacă vrei să scrii poezie, trebuie să înveţi să te dezgoleşti pe tine însuţi, să ajungi tu pe paginile pe care le scrii»…  Întinsa împărăţie a Frumosului s-a îmbogăţit cu încă o reprezentare sensibilă – volumul ,,Cenuşa unui suflet!” – scris de Georgeta Nedelcu. Prin urmare, nu ne rămâne decât să contemplăm, să cugetăm şi să ne îmbogăţim sufleteşte din acest popas de frumuseţe. Recomand cititorului, cu inima deschisă, să citească aceste creaţii deosebite, căci va avea numai de câştigat…”

Iată ce ne relatează autoare despre vocaţia sa poetică: „Întotdeauna am iubit poezia, am avut încă din liceu preocupări literare, am scris la revista şcolii, am avut încercări timide la revistele vremii, dar am scris mereu pentru mine, pentru suflet, atunci când am simţit că versul exprimă mai frumos preaplinul inimii. Scrisul face parte din viaţa mea. Nu pot să-l practic ca pe o meserie, dar atunci când vine ca o mare, urcă şi pârjoleşte ca o dragoste. Niciodată nu m-am crezut a fi poetă, nu cred că am cu adevărat un mare talent, cred doar că am o anume sensibilitate, imaginaţie, din când în când am ceva de spus şi, mai ales, cred că am multă dragoste de dăruit… Simt că sunt o persoană norocoasă, am multe argumente pentru a susţine că viaţa mea are echilibru şi o normalitate de care sunt dependentă şi încântată. Ocazia de a oferi câteva versuri celor ce chiar le doresc, o consider pentru mine un mare dar, un semn că uneori se deschid şi porţile inimilor la care nu am bătut niciodată, că mereu şi întotdeauna apare o scânteie, o rază de soare fermecată care să-mi umple mie, ca tuturor pământenilor, sufletul de bucurie şi emoţie.”

  (George Roca)