Episodul XXIII: Bace Toghiere şi lăiţă prunc năcăjit

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Anu’ Nou şi Anu’ Vechi. La mijloc, cumpăna-ntră ani. Omu-i şi iel dă faţă. Ce face? Cum ce face?Stă şi să uită.

Mai întîi, cîtă anu’ ci-o trecut. Apoi, cîtă cial’ ce vinie. Aghică să uită ‘năpoi, cîtă ci-o fost şi ‘nenchie, cîtă ci-are şi fie. Amu, dacă ‘năpoi are ce veghia, înenchie nu pria, că-i niegură. Cînd s-a mai lăsa niegura, a veghia păstă ci-a da, bunie, o rele. Tăt şpilu-i aista: cînd umbli pîn niegură, tria’ şi calci cu atenţîie.

 

Anu’ Vechi şi Anu’ Nou

Amu, dacă vini voarba dă Anu’ Nou, drept îi că-i momentu-n care omu’ traje linie, la tăt ci-o fost pîn-acoalia şi zîce cîtă a’ lui, răspicat: – “Mă! N-o fo’ rău!” , sau: -”Mă! Tăt aşe d-ar fi!”, ori: -“Mă! Mai rău şi nu fie!”. Da’, dacă zîce: -“No, aşe da!”, însamnă că tăchi-or mărs, dîn zîsa lu’ ciala, flais. Oricum ar fi fost anu’ ci-o trecut, musai şi mulţămim dîr tăchie (şchiţ’ voi cui), acăr cum or fost, că dîn zîsa unuia, aşe-i în lume tria’ şi le primim şi pă cele rele, ca pă cele bunie. Oricum, în prag dă An Nou tria’ şi uităm dă cele năplăcuchie, petrecuchie d-alungu’ anului. Tria’ şi trecem cu veghieria suferinţîle şi bolile, năajunsurile şi năînţălejerile, hîrghia şi învidîia, răutachia şi suduiturile… Că-i moment dă sărbătoare şi voarba lu’ unu’ cele rele şi să spele, cele bunie şi s-adunie. Dîrt’ asta nie-ntorcem priviria dîn ‘năpoi, dî la moşu’ încîrnit dă zîle, care mere-nculu, c-o tablă-n spachie pă care scrie mare Anu’ Vechi şi nie uităm cu drag înenchie, cîtă pruncuţu’ mîndru, ce vinie cîtă noi rîzînd, c-o ciapţă-n cap, pă care scrie Anu’ Nou. Dă goşchi sînchiem pregăchiţ’! Uşile dî la ocol îs dăscuiechie, cînii-s legaţ’, în casă-i cald,culcuşile şed cuminţ’ în oala dî pă frigătoare, cîrnaţîî-s în laboşe pă şpohert, aproape fripţ’, răchia şi vinu’ îs în ieji, pă masă, alăturia dă blighile cu plăcintă coardă cu nuci şi mac şi tăchie aşchiaptă goşchii sechioşi şi flămînz’ d-atîta umblat pîn sat cu pluguşoru’, capra ori sorcova.

Oricum, urătorii şchiu că tria’ şi să grăbiască, nu dă altă da’ la căminu’ cultural îi mare bal. No dară, s-o organizat Revelionu’ şi-i musai şi margă tătă suflaria, că doară cîntă artişchii noşchi dîn sat, cu instrumenchile lor fermecachie. Şi cînd cîntă ei, cinie şeghie-n ‘nenchia televizorului, uitîndu-să la Moş Jerilă şi nu mere la cămin? Pă lîngă tăchia aşchia, pruncii să pregăchiesc dîn timp şi puşchie, la mniez dă noapchie, cu carbit. C-aşe zîce că să păfugă cele rele. Iaca aşia-l primiam noi la ţară, pă Anu’ Nou. Aşe-i că iera fain’? Cichitorule! Tu cum îl primiai? Adu-ţ’ aminchie!

 

Ciuralexa şi pluguşoru’

Zîuă dă An Nou. Dă diminiaţă, noi, pruncii, începusăm şi merem cu ciuralexa. Cum, nu şchiţ’ ce-i aceia ciuralexa? Apu, iaca ce-i: o tradiţîie dî la ţară, on obicei dîn prima zî a anului, cînd prunci şi fechie, cu ţîngălaie-n brînci, meriam pî la căşile oaminilor şi bongoiam pîn olachie şi pîn ogrez’ strîgînd tăt cît nie ţînia gura “ciuralexa lexa, pruncii mîncă clisa … Unii zîciau că aşia să păfugă cele rele. Alţîî că, spăriaţ’ dă tolăitu’ nost’, şoaricii şi poţocii fujiau dă mîncau pămîntu’. Amu, că fujiau nu iera bai, da’ oare inghie? Nu cumva la vecini? Nu-i bai, c-om mere şi la ei, nie gînghiam noi. Şi iac-aşe, la tăt satu’. Cîtă-n sară, am ajuns şi la bace Toghiere, cu ciuralexa. Fusăsăm şi c-o sară înenchie, cu pluguşoru’. Mă, oamini buni! La iel acasă, ierau adunaţ’ tăţ’ vecinii dî pă uliţa noastă, cu muieri cu tăt. N-am gătat binie cu ciuralexa, că pă cînd ni-am întors dîn fundu’ ogrezîî, în ocol la bace Toghiere, mare şpectacul! Vecinu’ Petre clănietistu’ cînta, uşurel, o cîntare trăgănată. Muierile ţîngăliau dîn ţîngălaie. Vecinii : Mitru, Ghiorghie şi Ilie pomniau dîn zbice.

Bace Toghiere zîcia pluguşoru’. No, aşe da pluguşor ! La sfîrşit s-or închinat tăţ’, cîtă noi, ş-apoi ni-am băgat în casă. Bace Toghiere, s-o aşezat în capu’ mesîî şi dîpă ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o arenjat păru’ dî pă frunchie, uşor, cu doauă jejichie, ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă: fusă, fusă şi să dusă. Iaca trecu cu binie anu’. Amu, io nu zîc că n-o fost fain’ pluguşoru’ vost’ prunci, pă care l-aţ’ zîs asară, da’ni-am vorbit noi bătrînii şi v-arîtăm cum să faci-on pluguşor. Şi dacă numa’ ci-or trecut sărbătorile cu cădourile dă Crăciun, musai şi vă povestăsc ci-am păţît înt-on an. Mare atenţîie şi nu păţîţ’ şi voi!

 

Lăiţă, prunc năcăjit

Aşchieptam şi vie Crăciunu’. Cam c-o săptămînă înenchie, ieşisăm în uliţă ca şi-l petrec pă Mitru, că fusăsă la minie şi-m’ aducă ‘năpoi cîrnăcieru’. N-am apucat binie şi ieşim în uliţă, că iaca o trecut p-îngă noi Lăiţă, prunc năcăjit. Iel ni-o dat biniaţă. Noi i-am răspuns. Apoi l-am întrebat dî ce-i năcăjit. Bghietu’ prunc ni-o zîs care-i buba. Numa’ lui, în fiecare an, nu-i aducia Moş Crăciun nimica. Apu, mai şi rîghiau pruncii dî pă uliţă dă iel. Amu, noi şchiam că-i dîn fămilie dă oamini năcăjiţ’ şi-l mai ajutam cu una, cu alta, d-alungu’ anului. Mă, oamini buni! N-am apucat şi-i făgădesc c-am şi vorbăsc io cu Moş Crăciun şi-i aducă ceva, că Mitru, n-avînd ce face, i-o zîs lu’ Lăiţă, prunc năcăjit, că n-ar fi rău dacă i-ar scrie o scrisoare, lu’ Moşu’. Cum l-am auzît pă Mitru ce zîce, cum o-nceput şi-m’ joace ochiu’ stîng. No, m-am gînghit, aci nu-i ceva ipinie! Musai are şi să-ntîmple ceva bai! Staţ’ şi vighieţ’ ce s-o-ntîmplat dă fapt! Cam a doaua zî dîpă Crăciun, aşe cam dîp-amniaza, ieram la minie acasă cu tăţ’ vecinii. Num-am auzît că trece ceva prunc jghierînd pîn ‘nenchia obloacilor la minie. Cînd ni-am uitat pîn obloace, ce şi vez’? Poştaşu’, cu doi cîni dîpă iel, fujia dîpă Lăiţă prunc năcăjit, c-on zbici în brînci. Am ieşit tăţ’ în uliţă şi vighiem care-i baiu’.

Cum iera-nghieţată niaua, bghietu’ poştaş aşe o aluniecat la on moment dat, d-or zburat boconcii dă su’ iel, s-ontors cu zgăibile-n sus, janta i-o zburat cît culu, păntălonii i-or crepat întră picioare şi pă tureace-n jos, pîn’ la jenunţ’, iar şapca dî pă cap o aterizat în mijlocu’ drumului, dă inghie o luat-o on cînie-n gură şi fuji a mnio cu ia, cîtă marjinia satului. Cînd am văzut ce să-ntîmplă, am ordonat scurt: -“Dîpă şapcă, tăţ’, fuga marş!” Atunci ş-auz’ gălăjie! Muierile strîgau tolvai, noi, bătrînii şi pruncii fujiam numa’ gîfîind, dîpă cînie, ca şi recuperăm şapca, poştaşu’ strîga-ntruna; -“Pringhieţ’ cînile, măăă!” iar cînii noşchi băunau în lanţuri, dă numa’. Şi iac-aşe, iera ţircu’ dî pă lume!

 

 

Săcretu’ şepcii şi a cădoului

Eh, da’ cînd am prins cînile am aflat dî ce să năcăjisă aşe tare poştaşu’ dîpă şapcă. Avia ascuns, la ia, în belej, on şomoiog dă bani. Şchiţ’ cum îi, unii ţîn bani-n strujiac, alţîî-i bagă în ştrimfi … Poştaşu-i ţînia-n şapcă. No, care cum. Da, numa’ că gurile rele or zîs c-ar fi banii ce-i făcia ciubuc, la-mpărţîtu’ penziilor, bani dă care nu şchia muieria lui. Băsamă omu’ iera mai săcretos. Amu, dîpă ci-am recuperat şapca, ni-am întors cu ia şi cu banii la poştaş, apoi l-am învitat în casă inghie pînă s-o mai încălzît cu vo tri păhare dă vin, nanî-ta Floriţă, muieria mia i-o cosît păntălonii ce crepasără-ntră picioare. No, nu puchia mere omu’ acasă, pă uliţă, cu păntălonii crepaţ’ în halu’ aciala. Şi iac-aşia, poştaşu-n gaci, beia şi povestia dî ce fujisă dîpă Lăiţă, prunc năcăjit. Ie auzîţ’ şi voi cari-o fost şpilu’! Zîce că numa’ o apărut înt-o zî, la Poştă, Lăiţă, prunc năcăjit, c-on plic în brînci. Iel – “Săru’ mîna!” O lăsat scrisoaria. Apoi iară – “Săru’ mîna!” Şi dus o fost. Dirijinta dă Poştă, telefonista şi-ncă o muiere d-aculu, curioase, ca tăchie muierile, or ştudiet plicu lu’ Lăiţă. Ce creghieţ’ că iera scris pă iel? Iaca ce:

 

Dest. Moş Crăciun. Exp. Lăiţă.

No, aşe ceva n-or mai văzut bghiechile muieri! Zîc bghiechie, dîrtce aveţ’ şi veghieţ’ ci-or păţît! Or dăsfăcut plicu’ ş-or cichit scrisoaria, care zîcia cam aşe:

Sărumîna Moşule

Iaca m-am hotărît ca şi-ţ’ scriu. Chiară dacă tăţ’ pruncii dî pă uliţa mia zîc că tu nu iexişchi, io cred că tu ieşchi viu şi trimăţ’ cădouri la prunci. Dîrt asta chie rog trimichie-mi şi mie următoarile: on trenuleţ ielectric, o loptă şi ceva ciocolată.

Mulţam frumos şi sărumîna.

Lăiţă

Bghiechile muieri, mniloase, zîce că ce s-or gînghit? Şi-i facă o bucurie lu’ Lăiţă. Aşe c-or pus bani, brîncă dî la brîncă, dîmpreună cu poştaşu’ ş-or cumpărat on trenuleţ ielectric ş-o loptă (ciocolată n-or pus, c-or zîs că trenuleţu’ şi lopta-s mai importanchie). Apoi li-or pus înt-o cutie, or sîjilat-o ş-or scris pă ia mare:

DEST. LĂIŢĂ şi EXP. MOŞ CRĂCIUN

 

Dîpă care-n sara dă Ajun, muierile dî la Poştă, zîce că l-or trimăs pă poştaş cu pachetu’ la Lăiţă acasă. Mă oamini buni! Şi-l vighieţ’ pă Lăiţă, zîce, cum o strîgat cînd o văzut păchetu’: “-V-am zîs io că iexistă Moş Crăciun măăă şi voi tăţ’ n-aţ’ crezut, măăă!”. Atunci şi vez’, zăce, năcaz pă ciilalţ’ prunci, că dî ce n-or scris şi ei. Da’ doară nu creghieţ’ că s-or gătat tăchie cu binie? La vo doauă zîle dîpă Crăciun, zîce că, iacătă-l pă Lăiţă prunc năcăjit la Poştă, cu altă scrisoare. Zîce c-o zîs iară săru’ mîna, da’ aşe cam busumflat, apoi s-o cam mai dus. -“Eh, aşe da, iaca trimichie Lăiţă scrisoare Moşului, dă mulţumire” zîce c-or zîs muierile dî la Poştă. Drept îi că iera dă mulţămire, numa’ fiţ’ atenţ’ cum zîcia-n ia, pîn la capăt:

Sărumîna Moşule

Am şchiut io că iexişchi. Tare m-am bucurat dîr trenuleţ şi dîr loptă. Amu, io şchiu că tu m-ai trimăs şi ciocolată, da’ precis or mîncat-o scroafile dî la Poştă, dîmpreună cu porcu’ dă poştaş.

Oricum, mulţam fain şi sărumîna.

Lăiţă

No, aşe da, faină triabă, nu?! Iaca dî ce fujia poştaşu’ dîpă Lăiţă. Pîn’ la urmă l-am îmbunat pă poştaş cu încă vo patru păhare dă vin ş-o-nţăles şi iel că-n viaţă, dă mulchie ori faci binie şi aşchiepţ’ rău.Lăiţă, prunc năcăjit, s-o bucurat mai dăparchie dă cădou’ primit şi cred că nici pînă-n zîua dă az’, nu şchi dî ci-o fujit poştaşu’ dîpă iel.

Nu uitaţ’ că viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!

 

(Va urma)

 

Dicţionar: niegură – ceaţă; flais – la fix; hîrghia – cearta; ciapţă – un fel de căciuliţă; goşchi – musafiri;culcuşi – sarmale; frigătoare – duba de la sobă; trăgănată – doinită; făgădesc – promit;ipinie – normal; zgăibile – picioarele; belej – căptuşeală; şomoiog – tenac; strujiac – saltea cu paie; loptă – minge; horjiţ’ – faceţi gălăgie; pihile – scamele; suman – palton ţărănesc, din lînă;golumbii – porumbeii; bucachie – grîne; ţîdule – bilete; jeb – buzunar.