Samson Iancu, „Ţiganii, aurul şi diamantele”, 2011
„Ţiganii, aurul şi diamantele”, un titlu incitant: ar putea fi un roman poliţist, dar nu este. Ar putea fi un jurnal de călătorie, dar nu este. Ar putea fi doar născociri, dar nu sunt. Cartea lui Samson Iancu, „Ţiganii, aurul şi diamantele”, este trăită şi împărtăşită celorlalţi, odată cu înţelepciunea unei înţelegeri dobândite de un om cu origini adânci: ţigan, în accepţiunea etniei veşnic nomade, cu un altoi special de evreu. Un nume deosebit – Samson – pentru un om deosebit, alăturat rezonanţei numelui românesc Iancu. Tot aşa e şi cartea, care te prinde în vârtejul ei de la bun început. Începutul nu trebuie căutat în primele pagini, ci în trecutul adânc al istoriei, poate până în vremurile când se făureau în palmele pământului cele mai pure forme ale materiei: diamantele, purtătoare ale vibraţiilor cosmice, încifrări ascunse în străluciri inegalabile. Însoţind explorarea, căutarea autorului din copilărie, atracţia pentru cărţi, respectul pentru ordine şi curăţenie – o formă de participare la „cuminţenia Pământului”, uitată azi de mulţi – Samson Iancu descoperă lumea şi se descoperă pe sine. După îndelungate suferinţe, dezamăgiri ale momentelor de după revoluţie, când omului liber îi sunt deschise din nou porţile lumii, Samson Iancu îşi ia copilul cel mai drag în rucsac şi pleacă în lume doar cu unsprezece dolari. Providenţa, ajutând pe cei pregătiţi, îi călăuzeşte paşii către o comoară bogată în bijuterii şi obiecte de preţ care îi va schimba soarta. Comoara este însă numai imaginea exterioară a unei bogăţii interioare. Omul este cel care atrage comoara, prin dragostea pentru viaţă, oameni, copii, natură. E rodul peregrinărilor etniei sale prin lume, comoara tainicei înţelepciuni dobândite în secole, tăcută, răsplata pentru umilinţe şi pedepse mult nemeritate pe care istoria i le-a administrat cu cruzime. Ca mai totdeauna, cel lovit înţelege mai mult şi poate mereu ierta, pentru a merge mai departe pe pământ. Pământul, casa tuturor sufletelor, dincolo de frontiere şi state, de alcătuiri de legi omeneşti, dăruie o lege nouă şi veche în acelaşi timp: aceea a libertăţii. Moştenită din strămoşi, legea libertăţii devine dragă cititorului, povestitorul ei, Samson Iancu, fiind un cunoscător al vieţii, îmbogăţit nu de o comoară materială, ci de înţelepciunea gândurilor sale.
Ocrotit de puteri nevăzute, călăuzit de puritatea intenţiei de o oferi un viitor mai bun fiului său, scriitorul îşi începe călătoria. Presărată cu episoade tensionate sau înduioşătoare, bine temperate în scris, lectura cărţii este pasionantă. Aventura se împleteşte cu dragostea, riscul asumat la jocul de zaruri cu pierderea senină a unor adevărate averi. Viaţa, acest dar a cărui valoare nu are preţ, „pe care cel ce se va strădui s-o păstreze o va pierde”, are valuri mai line sau mai furtunoase, pe care curăţenia inimii le stăpâneşte întotdeauna. Aurul cel mai scump se află acolo, un aur interior, sufletesc. Aurul fizic, lângă pietrele preţioase pe care Samson Iancu le „simte”, radiestezic aproape, sunt doar consecinţa firească, materializarea unor intenţii curate şi nobile. Altruismul, dăruirea, sunt lecţii bine însuşite de-a lungul vieţii (a se vedea episodul împărţirii unui baton de ciocolată cu copiii din orfelinat), sunt cele care îl ajută întotdeauna să găsească drumul în călătoria prin labirintul întortocheat şi tăinuit al lumii. Peste tot, deşi rănit uneori de semeni săi, Samson Iancu iartă şi merge mai departe, călăuzit de steaua ursitei lui pe lume. Atracţia către puritate se simte în micile învăţături despre pietrele preţioase: sunt străluciri aflate în noi şi în jurul nostru, peste tot, deseori nedescoperite. Samson Iancu nu spune însă tot, învăţăturile lui despre pietre sunt doar prilejul de a stârni curiozitatea cititorului, dar bucuria de a le dărui este prezentă la tot pasul. Cea mai folositoare învăţătură este aceea a descoperirilor personale, iar căutarea este motorul care o poartă spre adevăr.
Dragostea e pretutindeni în paginile cărţii, un sentiment profund uman, sursă a vieţii şi cale către suflet. Fiind ţigan, Samson Iancu poartă în aura care îl înconjoară aripile largi ale sufletului etniei sale. Aşezarea în alt loc de cât cel natal, căutarea unei locuinţe stabile, a şcolii pentru copil sunt năzuinţe fireşti pentru un etern rătăcitor. În Franţa, în Parisul modelor trecătoare ca valul, Samson Iancu detectează prin propria rezonanţă urmele celor care şi-au lăsat o parte a vieţii şi a destinelor acolo. Atracţia magică a marelui oraş, al luminilor, îi imprimă o nostalgie pur umană, pe care numai cuvântul românesc dor o poate descrie cu adevărat. Un părinte despărţit de copii, înstrăinat de locul naşterii, o familie întemeiată pentru facilitarea unui permis de şedere (o lege nu mai puţin ciudată, ca teritoriul pe care şi-l apără câinii). În cursul aventurii aflăm că un năpăstuit al sorţii, mic şi iute hoţ de buzunare, instruit de un hapsân şef de bandă (ca în Oliver Twist al lui Ch. Dickens) poate atinge rafinamentul şi se poate adapta bine unei vieţi de familie de care a fost lipsit toată tinereţea. O scurtă perioadă de timp, după aventuri cum nu se poate mai spectaculoase, Cornel, prietenul, trăieşte liniştea şi bucuria familiei, o femeie iubită care îi aduce pe lume un fiu. Însă momentul paradisiac e frânt de ţeava rece purtătoare a glonţului răzbunător şi diamantul descoperit se stinge. Suntem purtaţi până în China, loc al contrastelor lumii, al celor care mănâncă din carnea câinilor (bătuţi pentru înfrăgezire înainte de a fi ucişi), aceeaşi ţară a unei culturi milenare. Apoi pe Coasta de Azur, în lumea cazinourilor strălucitoare şi corupte, unde ajunge braţul lung al celor ieşiţi din securitate, fără stăpân, pentru a spăla bani. Pe parcurs întâlnim cete de nomazi, nu în clasicele căruţe cu coviltir, ci în BMW-uri de furat, dar servind cina la ceaun lângă foc şi joc înfocat, ca în alte timpuri. Libertatea se schimbă, rămânând mereu aceeaşi. Fiecare capitol al cărţii este o surpriză. Stilul sfătos, uneori filozofic, întrebările adresate sieşi de autor, sunt căi de atragere a cititorului, mânuite cu abilitate. Limbajul e surprinzător şi natural ca însăşi viaţa, dinamic, viu, presărat cu expresii în limba etniei, dincolo de care se simt bucuria vieţii, uimirea copilărească, lacrimile grele de adâncă tristeţe. Înţelegem astfel superficialitatea des întâlnită a judecăţilor pripite a celui de lângă noi, a etniei sale, a obiceiurilor care pot avea rădăcini mai adânci decât putem crede la prima vedere. Respectul fiinţei umane este prezent peste tot în carte, fiinţă umană înzestrată cu diamantul rar al unui suflet dumnezeiesc. Şlefuitorul acestui diamant, cel care aduce valoare pietrei ascunse (un motiv aproape alchimic) este omul, în cazul de faţă Samson Iancu. Un altfel de haiduc, un justiţiar poate foarte necesar clipei de acum a istoriei lumii.
Am fost unul din cei care a cules literele acestei cărţi. „Cu toţii suntem nişte diamante”, mi-a spus scriitorul în dedicaţia de la început. Suntem, după ce cojile străine ale lumii sunt îndepărtate de pe suflet, renăscând strălucirea primordială. Cu nostalgia călătoriei, cu un ghid alături, Samson Iancu lasă cititorul aşteptând continuarea cărţii. O urmare a nesfârşitei călătorii a vieţii prin lumea largă, liberă, plină de minunăţii redescoperite cu inimă curată.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.