“…Ce contează dacă ai sau nu noroc ? E greu să fii singur. / – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona ! (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină” …

Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 8 decembrie 1996, Bucureşti) este şi fondatorul dramaturgiei paradoxismului în literatura română, printr-o serie de drame, de „tragedii moderne“: trilogia Setea muntelui de sare, alcătuită din Iona (1968), Paracliserul (1970) şi Matca (1973); volumul Setea muntelui de sare a fost publicat în anul 1974 (la editura bucureşteană Cartea Românească), incluzând, în afară de trilogia ce dă titlul cărţii, încă două drame paradoxiste, Pluta meduzei  şi Există nervi (ambele datând din anul 1974); volumul Teatru, publicat în anul 1980 (la editura craioveană Scrisul Românesc), cuprinde două piese istoric-paradoxiste, inspirate de eroica rezistenţă a Ţării Româneşti, sub conducerea lui Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476), în faţa expansiunii la Dunăre a Imperiului Otoman / Turc, autoproiectat înspre apogeul puterii sale: Răceala (piesă în patru acte, scrisă în 1980) şi A treia ţeapă, «tragedie populară în cinci acte», scrisă în anul 1971; etc.


Iona
de Marin Sorescu, publicată mai întâi în «Luceafărul», din 13 ianuarie 1968, şi bucurându-se, tot în aceeaşi revistă, dar în numărul din 20 ianuarie 1968, de o favorabilă „cronică de întâmpinare“, Iona, chitul şi alţi ihtiozauri, semnată de marele critic şi istoric literar, Vladimir Streinu (cf. Vl. Streinu, Pagini de critică literară, IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 413 / 452; infra, sub sigla: SP, IV), este subintitulată «tragedie în 4 tablouri». Ar fi, desigur, „tragedie“ în sens eroic „antic“; în realitate, din perspectiva modernă a dramaturgiei, este o dramă existenţial-paradoxistă, căci protagonistul este proiectat dinspre „vremurile noastre“, dintre limitele tragice ale omului din secolul al XX-lea, într-un „conflict“ cu Destinul / Soarta, într-o intrigă la cea mai înaltă tensiune, „ţesută“ în discrepanţa dintre idealul / ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea ens-ului uman la un orizont-pântece-de-chit care, odată ferestruit, îl „lansează“ într-altul, în serie infinită, macrocosmică şi microcosmică, într-o metafizică solitudine mistuitoare, antrenată şi de nimicnicia mediului / semenilor, ce acţionează împotrivă-i, obligându-l să evolueze între situaţii comice şi tragice, spre un deznodământ marcat de sinucidere, paradoxist harachiri, nepermiţându-i „să guste fericirea“ (tot „absolută“) de dincolo de „peretele străpuns“ al noului „acvariu-univers-concentric“.

 În „radiografierea“ făcută de Vl. Streinu, Iona de Marin Sorescu se înfăţişează drept «un şir de scurte poeme, care până la urmă se alcătuiesc monologic într-un mare poem de semnificaţie atroce. Atât fragmentele dezmembrabile, cât şi întregul ficţiunii poartă identitatea remarcabilului spirit care le-a conceput.» (SP, IV, 413). Privitor la conexiunea mitic-biblică, Vl. Streinu subliniază că «Iona al lui Marin Sorescu nu are comun cu norocosul profet decât că e tot pescar şi că îl va înghiţi tot un monstru ihtiologic; el îşi face meseria cu năvodul şi undiţa la mare, stând însă nu pe ţărm, ci în gura deschisă a monstrului, care îl va înghiţi.» (SP, IV, 414).

De fapt, Biblia ne încredinţează că Iona, «fiul lui Amitai», a refuzat porunca lui Dumnezeu de a merge spre a propovădui în cetatea Ninive, unde se înmulţiseră fărădelegile. A fugit «din faţa Domnului», coborând la Iope, de unde a luat o corabie spre Tarsis. O furtună cumplită s-a stârnit, înfricoşând corăbierii. Numai Iona «se coborâse în fundul corabiei, se culcase şi adormise». Căpitanul navigatorilor l-a sculat şi i-a zis: «…strigă către Dumnezeul tău, poate el îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim…!» Simţindu-se vinovat, Iona îndeamnă pe corăbieri: «Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această vijelie». După aruncarea lui Iona în mare, «…s-a potolit urgia (…); şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona; şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.» (Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1968, p. 891). Pe când „i se sfârşea duhul“, Iona şi-a adus aminte de Dumnezeu, rugându-se să-l mântuiască: «Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu. (…) Dar eu îţi voi aduce Ţie jertfe cu glas de laudă şi toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la Domnul…!» Iertându-l, Dumnezeu a dat poruncă «şi peştele a aruncat pe Iona pe ţărm !». S-a dus apoi în cetatea Ninive cu al Domnului Cuvânt.

Aşadar, Marin Sorescu a păstrat în drama sa paradoxistă doar numele protagonistului din textul biblic, Iona. Vl. Streinu evidenţiază extrem de concis problematica dramei paradoxist-soresciene: Iona «nu pescuieşte nimic, deşi năvodul i se îngreuiază când şi când inexplicabil. Ca să se încurajeze profesional, aruncă undiţa în acvariul „particular“, purtat cu sine şi din care, fiindcă mişună de „plevuşcă“, scoate în cârlig câte o „fâţă“, pe care o pune apoi în năvodul nenorocului. Neprinzând marele peşte visat, pescuieşte numai deriziunea meseriei lui. E un pescar al cunoaşterii absolute, care nu există în viaţa omenirii, adică în marea de cunoştinţe relative. Dar gura peştelui din spatele lui Iona se închide peste el, în abdomenul monstrului îşi aminteşte de profetul înghiţit de chit, fără să mai ştie ce a urmat; asistă prin ungherele stomacului enorm la un fel de pulsaţii luminoase de nutriţie, intonând prohodirea nouă „veşnica mistuire“; apoi, din nevoia de aer curat, taie o ferestruică în burta, care îl conţinea, ieşind; de fapt nu iese, ci intră din nou în abdomenul unuia mai mare, care înghiţise pe primul. În spaţiul nou, modernul Iona vede un alt simbol al nimicirii, o moară de vânt, de care se tot fereşte, limitele spaţiului nou fiind însă cunoştinţa cea mai apăsătoare; grea este şi singurătatea lui, pe care nu i-o micşorează apariţia altor doi pescari, împovăraţi cu nişte grinzi, deoarece aceştia sânt muţi; trece aşadar singur prin viaţă, din burtă în burtă de peşti, care s-au înghiţit succesiv unul pe altul. Iese în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, cu o barbă lungă, iese din spintecătura ultimului ihtiozaur pe o plajă pustie; trec pe lângă el şi pescarii muţi, sub grinzile lor, fiindcă lumea e mică şi aceeaşi: iar odată afară, se înspăimântă ca niciodată…» (SP, IV, 414 sq.).

Îngrozitoarea spaimă a protagonistului se datorează constatării sursei nefericirii sale, seria de orizonturi-pântece-de-chit: «nimicd, decât un şir de burţi», «ca nişte geamuri puse unul lângă altul». Criticul Vl. Streinu relevă şi esenţa acestei drame paradoxiste:  «Şi urmează, ca formulare a miezului tragediei noului Iona, meditaţia clară: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul !“ Un afară, unde omul să respire libertatea plenitudinară, după care umblă, ieşind mereu din limite vechi şi intrând tot de atâtea ori în limite noi, se află numai în non-existenţă. Iona înţelege şi, chemându-se din depărtarea în care rătăcise mergând tot înainte, îşi strigă: „Iona, Ionaaa ! / E invers. Totul e invers“ şi, cu briceagul, care îl scosese din burţile altor monştri, şi-o spintecă şi pe a sa.» (SP, IV, 415).

În finalul cronicii, criticul subliniază pentru Receptor, încă o dată, «că se află în faţa unei conştiinţe arse de setea cunoaşterii absolute, lovite de sentimentul singurătăţii metafizice şi mai ales strivite de mărginirea existenţei, după ce contemplă simbolul tragic al lui Iona, pe care îl raportează uşor la creaţiile lui Hemingway, Ionescu şi Beckett, dar îl şi disociază tot atât de uşor…» (ibid, s. n.), lăsând în suspens interogaţiile ens-ului din secolul al XX-lea: «…a găsit Iona-modernul prin sinucidere cunoştinţa aceasta esenţială, leacul solitudinii şi libertatea totală ? Este soluţia lumii de totdeauna sau numai a unei lumi speriate de moarte şi care, apărută mai de curând, nu mai crede în nimic ? Căci un ideal hrănit cu o viaţă de om e soluţia cel puţin a eliberării, chiar dacă viaţa aceea palpită, vorba lui Hamlet, într-o coajă de nucă. Direcţia în care Marin Sorescu pune pe Iona să-şi caute fericirea doar suspendă problema. Încât, aplaudându-i ficţiunea în economia ei artistică, având despre autor sentimentul unei personalităţi originale, mai că ne-am sui noi înşine pe vreo colină şi, ca să se audă de la o generaţie la alta, am striga: „Marine, Marineee ! E invers. Totul e invers“.» (SP, IV, 415).

Din cauza cenzurii ceauşiste din 1968, marele critic / istoric literar, Vl. Streinu, fireşte, nu a putut insista şi asupra registrului conotativ al dramei paradoxiste Iona de Marin Sorescu. Abordarea şi din această direcţie se dovedeşte imperioasă.

Marin Sorescu dă câteva semnificative „indicaţii de regie“ pentru această dramă paradoxistă în patru tablouri, cu un protagonist-pliant: «Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge“ după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant“ al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ.» (Marin Sorescu, Setea muntelui de sare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, p. 6; infra, sub sigla: SSms). Iona de Marin Sorescu este într-adevăr un amplu „monolog bifurcat“, replicile protagonistului-pliant, de cele mai multe ori fiind paralel-invers vectorizate semantic-sincretic, paradoxist, transformându-se în dialog interior, dialog cu sinele, cu dublul, cu eul-oglindă, sau cu „personajul absent“, cu non-ensul reprezentat de „ecou“, de „răspunsuri-ecou“ la autointerpelările lansate „în scenă“.

În „tabloul I“, scena este conturată simbolic, între cercurile concentrice, de cretă, între „razele timpului“, Iona, protagonistul sorescian, putând fi oricare dintre „pescarii“ secolului al XX-lea, „dotat“ nu numai cu „clasica aparatură“, ci şi cu acvariul „salvator“ de onoare profesională, apt pentru sfidarea mitului biblic, ori a „sabiei“ damoclesiene, desigur, «cu spatele întors spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş» ce „întârzie“ cam cât o viaţă de om „închiderea maxilarelor“ şi „înghiţirea“ întru „veşnica mistuire“; e un „pescuit“ aberant, „pescarul“ („vânătorul“) fiind la rându-i pescuit (vânat). Pentru tabloul întâi, indicaţiile scenice soresciene sunt „fantezist-ironic-absurde“: «Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un acvariu mic, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.» (SSms, 7).

În „exercitarea“ multimilenarei profesiuni, protagonistul sorescian are iluzii „auditive“, privind căderea peştilor în năvod, ca nişte bolovani, de vreme ce «avem o mare bogată». Eroul se strigă, îşi cheamă „dublul“, până „răguşeşte“, spre a constata în ultimă instanţă că totul este în deşert, că e înconjurat doar de pustietate, dar reflectează paradoxist pustietatea măcar ar trebui să-i răspundă,  ecoul… Dispariţia propriului ecou («Gata şi cu ecoul meu… / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi ăsta. / Semn rău.»), „certificare“ a non-existenţei sale, şi-o explică paradoxist drept «vreo măsură mai nouă luată de pescari», spre a se termina «o dată cu gălăgia de pe mare». „Măsura“ / „măsurile“ vizează, desigur, „gălăgia“ / „revolta“ din marea socială, putând schimba „ordinea existentă“, evident, „societatea socialistă multilateral dezvoltată“, din vremea zămislirii acestei drame paradoxiste, „societatea perfectă“, „totalitarismul ceauşist“: « (Explicativ.) Să se termine o dată cu gălăgia de pe mare. / Ce vacarm ! / Nu e bine să urli pe mare. / Pe uscat, mai treacă-meargă. / Dar pe apă ba. / Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună. / Valurile intră-n vibraţie. / Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă. / Păi, când se pun şi ăştia să treacă ! / Aşa şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt. S-ar putea isca o furtună ! / Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi… / Zău, nu e bine să strige toţi cei de pe mare odată. / Chiar dacă sânt naufragiaţi ? / Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând. / Înţeleg, să nu se bage de seamă… / Altfel, s-ar crede că e o jelanie absolută. / S-ar înfuria marea. / (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui. / (Uitându-se în apă.) Să privească în cercul său. / Şi să tacă. (Pauză.)» (SSms, 8). Iona-eroul / Ens-ul, disimulându-se, consideră că numai el este îndreptăţit să strige; să cheme un Iona-Ecoul / Non-Ens-ul (non-Iona) spre a-l avertiza „să nu se mai ţină după el“, „să nu-l mai prindă pe aici“, deşi mărturiseşte „în taină“ că «Iona sânt eu», dar strigă pentru a induce peştii în eroare, «să creadă că el pescuieşte cine ştie unde», pentru că «Iona n-are noroc şi pace» în locul, în ţara în care se află, în care a fost sortit să vadă lumina zilei. Replicile sunt „voltaicizate“: de la schimbarea Mării, adică de la insolubila problemă a schimbării Destinului / Sorţii, până la Fortuna labilis, ori până la obsesivul Mare Peşte, trofeu şi dovadă de atingere a „absolutului profesional-pescăresc“: « (Râzând.) Cred c-ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo… / Dar parcă poţi să-ţi schimbi marea ? / A, nici pomeneală. / (Strigă.) Iona, să nu te-apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul. / (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat. / (Aruncă din nou năvodul.) Ce mare bogată avem ! / Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici. / (Curios) Cam câţi ? / Dumnezeu ştie: mulţi. / (Cu uimire.) O sută ? / Mai mulţi. / Cam cât a număra toată viaţa ? / Mai mulţi. / Atunci, cât a număra toată moartea ? / Poate, că moartea e foarte lungă. / Ce moarte lungă avem ! Dacă poţi număra atâta bogăţie… Ce mare bogată avem ! / Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere ? / Se descurcă. Greu, dar se descurcă. / (…) / (Încercând năvodul.) Parcă atârnă mai greu. / Cred că l-am prins pe-ăl mare. / De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat. » (SSms, 9).

„Dialogul“ este propulsat de asocierile imprevizibile şi de fantezismul ironic-paradoxist debordant, punându-şi problema întreţinerii tuturor peştilor mării, „pe mâncare şi pe bere“, aluzia fiind destul  de străvezie la explozia demografică din secolul al XX-lea şi la limitele planetare ale resurselor de hrană. Viziunile sunt terifiante, închipuind o zână acvatică, Marea, turnând apă tuturor peştilor în gurile căscate spre ea. De la părelnicia intrării în năvod a Marelui Peşte, visat de-o viaţă, se derulează o scenă simbolică, într-un onirism derizoriu; protagonistul visează în fiecare noapte numai peşti, fiind sătul «de atâta duhoare în somn», întrucât nici un vis nu este lipsit de peşte: « Visul şi peştele. / Visul unu crap. / Visul doi morun. / Visul trei plătică.» (SSms, 10).  Şi când visează plătica denotativ: „peşte de apă dulce Abramis brama“ / conotativ: „salariu“ , din cauză că este mică, insignifiantă, se trezeşte întodeauna înjurând. Protagonistul se foieşte apoi în pat până spre ziuă, când aţipeşte din nou şi când visează, în loc de balenă, o…fâţă (denotativ: „orice peşte mic care înoată repede“ / conotativ: „tânără uşuratică“), încât nici nu şi-o poate aminti, căci «se topeşte până te trezeşti». De la problemele ridicate de visele de pescar, trece, analogic, la cele de pădurar; crede că şi în ipostaza de pădurar ar fi copleşit tot de „vise profesionale“: i-ar veni în somn numai copaci. Fantezia lucrează mai departe „în progresie geometrică“, protagonistul presupunându-se pădurar şi imaginându-şi cantitativ, un  vis, chiar din prima noapte, cu un milion de copaci, dând o umbră deasă ca mierea; la o astfel de umbră ar putea sta cu capul pe o rădăcină şi ar contempla veveriţele: « Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe. / Veveriţele nu trebuie să le prinzi. / Asta mi-ar mai lipsi să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit. (Cătând spre năvod.) Oare ? / Ai, să-l scot ?» (SSms, 11). Eroul revine la condiţia lui de pescar sărac, trage de năvod şi constată că nu este nimic, dar se întreabă de ce atârnă aşa de greu dacă nu e nici un peşte în el. Îşi explică şi această misterioasă, transparentă „greutate“, prin faptul că un nor îşi culcase umbra exact pe năvodul lui. Lucrarea fanteziei îl proiectează de-acum şi ca pescar de nori: « Mai bine m-aş face pescar de nori. / Azi unul, mâine altul. / Aş aduce repede potopul. / Că la nori am noroc. (Pauză.) / (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii.) Tot în voi mi-e speranţa. / Plevuşca, săraca ! / Ea duce greul mărilor şi oceanelor.» (SSms, 12). Plevuşca desemnează mulţimea de „peştişori de baltă cu corp lungăreţ“, din soiul Leucaspius delineatus; simbolic-paradoxist, poetul face aluzie la mulţimile sărace (ţărănime, muncitorime) dinspre baza piramidei sociale. Tabloul întâi se termină cu scena în care Iona „se decide“ să pescuiască din „proprietatea-i privată“, din propriul acvariu, căci marea nu-i purtase noroc. Este prilej de meditaţie asupra visului de aur conexiune subtil-metaforică în ceauşista epocă de aur, ori la «Comunismul visul de aur al omenirii», trâmbiţată lozincă şi în anii creării piesei Iona: « Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul ! / (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.» (SSms, 13). Desigur, se termină şi apa / „viaţa“ lui Iona din tabloul întâi, căci în clipa în care «se apleacă peste acvariu», «gura peştelui uriaş începe să se închidă; Iona încearcă să lupte cu fălcile care se încleştează scârţâind groaznic», permiţând, totuşi, a se auzi, înaintea lăsării întunericului, ultimile replici: « Ajutor ! Ajutoooor ! / Eh, de-ar fi măcar ecoul !».

Tabloul al doilea îşi proiectează „acţiunea“ în interiorul Peştelui I, printre «bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică» (SSms, 14), protagonistul Iona fiind surprins în semiobscuritatea noului spaţiu-capcană, «cu mâinile dibuind, năuc» (ibid.).

În „deschiderea“ acestui tablou, Iona meditează paradoxist asupra „târziului din sine“: « Mi se pare mie sau e târziu ? / Cum a trecut timpul ! / Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.) / (…) / De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?» (ibid.). Eroul se îndeamnă „să se culce“, să se odihnească, „să pună capul jos“, după „ritualul“ dienocului din prima-i existenţă, dar i se aprinde brusc lumina unei idei, constată că a fost înghiţit, e curios să ştie dacă a fost «înghiţit de viu sau de… (ezită)… de mort» (SSms, 15), face paşii „viului“ în diferite direcţii, izbindu-se de limitele spaţiului-capcană, apoi «înlemneşte în mijlocul scenei», amintindu-şi «o poveste cu unul înghiţit de un chit», poveste care nu cuprinde şi învăţătura „ieşirii“, conchizând că «oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte». Crede că „ieşirea“ lui Iona, cel din biblica poveste, s-a datorat unui „elan fluierător“: «S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând.» (SSms, 16). Fluieră şi protagonistul sorescian până când încep să cadă în centrul scenei peştişorii înghiţiţi de ihtiomonstru „pentru prânz“; «ia năvodul şi-l pune-n locul unde cad peştii», sperând să aibă mai mult noroc în această nouă existenţă; „colaborează“ apoi la procesul de mistuire din pântecele ihtiomonstrului, luând «un peştişor din plasă» şi ţinându-l «un timp într-un loc unde mistuirea e mai puternică; în timp ce peştişorul se descărnează, Iona cântă pe o melodie apropiată de „Veşnica pomenire“», mai actualizatul refren, «Veşnica mistuire, veşnica mistuire…»; apoi, «Iona se întoarce cu faţa spre public, are lacrimi în ochi» şi «deodată izbucneşte în râs»: « A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs) / (Scoate cuţitul.) Ca să vezi ce-nseamnă să te pripeşti la-nghiţit. / Putea să pună şi el o strecurătoare. / Un grătar, ceva. / Ar trebui pus un grătar la intrarea în orice suflet. / Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul. / (Către peşte.) Bine, măi musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta ? / (Învârtind în mână cuţitul.) Dacă mă sinucid ? / (Pipăindu-şi cureaua.) Sau ai prefera să mă spânzur ? / N-am de ce să agăţ ştreangul. Coastele tale se clatină. Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire.» (SSms, 17). Simţind că duhoarea din pântecele chitului îl sufocă, Iona caută zona mai subţire din peretele-pântec, spre a-şi croi o fereastră, meditând: « Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. (…) Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea“. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.» (SSms, 19).     

Tabloul al III-lea se petrece în interiorul «Peştelui al II-lea», în pântecele mai marelui ihtiomonstru secund, înghiţitorul «Peştelui I»; noul „decor“ este marcat de «o mică moară de vânt», creatoare de „vârtej“, de care protagonistul se fereşte «tot timpul, să nu nimerească între dinţii ei de lemn» (SSms, 20). „Monologul bifurcat“ al lui Iona „ancorează“ în motivul „vânătorului vânat“, sau al ihtiomonstrului-înghiţitor, la rându-i înghiţit de altul „şi mai mare“: « Cred că-l pândea de mult. (Reconstituind.) Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise şi, cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc. / Sătul, mergea aşa prin apă, cam distrat, şi nepăsător ce era, dădea şi din coadă. / Precis dădea din coadă. Că aşa fac când sânt şi ei fericiţi. / Da’ ăstălalt, care-l pândea de mult… / (…) / Aşa, cum înota râgâind, deodată „haţ“. / (Scena se zguduie din nou.) Aoleu. Ce s-o mai fi întâmplând afară ? / (Blazat.) Aa ! Evenimentele… / Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. (Râde.) Până mă „nasc“ de-aici.» (SSms, 21). În vreme ce-i frământat de problema re-naşterii, a gemenilor ce vorbesc în pântecele mamelor, a fratelui său geamăn, dar „invizibil“, în scenă «intră Pescarul I şi Pescarul II cu câte o bârnă-n spinare» (ibid.), fără a scoate vreun cuvânt. Pescarii-constructori din pântecele ihtiomonstrului secund sunt de fapt „copiile“ fidele de „acţiuni-model“, elogiate de mass-media comunistă în vremea adolescenţei autorului, înfăţişându-l pe Lenin şi pe vreun acolit cu bârna pe umăr, contribuind astfel la construirea socialismului în Rusia, bineînţeles, cu nenumărate imitări şi în România stalinismului postbelic-secund. La întrebările lui Iona („ca între puşcăriaşi“: «Ei, cum a fost ?», «Aţi dat de bine, ai ?», «De ce vă abţineţi ?», «Aţi făcut vreo înţelegere, cât trebuie să rămâneţi mâncaţi ?», «Şi mai aveţi mult ?», «Obligaţie ? Faţă de cine ? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră ? Pe reîntoarcerea noastră ?», «Ce să-i faci ?», «Poţi să te opui ?» etc.), pescarii-sisifici purtători de bârnă rămân muţi, până la „ieşirea din scenă“, când, totuşi, «dau din cap că sânt liniştiţi» (SSms, 24). După „despărţirea de pescarii muţi“, Iona chibzuieşte, scoate cuţitul şi începe să-şi croiască fereastra „de evadare“; scapă cuţitul din mâini şi, când „dă să-l ridice“, observă că are nişte unghii cât lama de cuţit: «… Cu zece cuţite stăm altfel de vorbă. (Începe să lucreze cu amândouă mâinile, degajat, ca şi când ar trage la două ferăstraie.)» (SSms, 25). Mai descoperă că genele şi părul din cap i s-au metamorfozat în unghii, întregul Iona fiind «tot o unghie», «una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu», «o unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală» (ibid.). Eroul reuşeşte să străpungă peretele-pântec al ihtiomonstrului secund şi să treacă în «interiorul Peştelui III». După câteva clipe de buimăceală, Iona «apreciază lucid situaţia», meditează asupra cărăbuşilor răsturnaţi, neputându-şi reveni la poziţia iniţială, din cauza iraţionalei repartiţii a picioarelor, problemă ce se va rezolva abia după «războiul reîmpărţirii picioarelor», constată apoi că pe măsură ce trec zilele, «soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează» (SSms, 27), se gândeşte să scrie mamei un bilet şi să-l expedieze «dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici» , rugând-o să-l mai nască o dată, deoarece prima viaţă „nu prea i-a ieşit“, să-l nască şi de zece ori, dacă este cazul: «… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.» (SSms, 28). Neavând sticla goală pentru mesaj, observă vezica de echilibru a ihtiosaurului, destul de bună pentru a lansa-o în mare cu biletul către mamă; Iona «ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte (…); pune scrisoarea în băşică, umflă băşica, o leagă…» (ibid.). În vreme ce «bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea» (cât a «zidurilor Vavilonului»), «din imprudenţă, calcă pe băşică» şi o sparge «cu un zgomot teribil, de explozie», năucindu-l. După ce îşi revine, are revelaţia: «Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.» (SSms, 29). Găseşte propria-i scrisoare şi are impresia că i-a trimis-o vreun naufragiat; îşi aruncă privirea peste rânduri, apoi îl „sfătuieşte“ pe naufragiatul autor al epistolei: « Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste. / Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu te mai teme de singurătate.» (SSms, 30). Aruncă scrisoarea şi îşi impută faptul că  „s-a înfuriat“, că nu se poate fixa «pe o singură stare», «ca muşchiul de copac pe o singură direcţie», că uită unde se află, că „se pierde“ etc. O nouă şi puternică zguduitură îl face să schimbe firul gândurilor: « Se clatină lumea ca un ou clocit. / Clocit şi răsclocit. / Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.» (SSms, 31). În „scena“ finală din acest tablou, Iona se înfiorează asediat de miriadele de ochi şi de guri ale puilor ihtiomonstrului, treziţi de ultima zguduire / seismare: « Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe aproape. / (Îngrozit.) Sânt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. / (…) / Sânt peşti în spatele ochilor. / Peşti vii. / Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. / (…) / Vin spre mine cu gurile… (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile scoase din teacă. (Ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă !» (SSms, 32).

 Tabloul al patrulea ni-l relevă pe Iona într-o «gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat», având în faţă «ceva nisipos, murdar de alge, scoici», «ceva ca o plajă», în dreapta cu «o movilă de pietroaie, case, lemne»; din gura grotei «răsare barba lui Iona», «lungă şi ascuţită» asemănătoare cu a «schivnicilor de pe fresce», „fâlfâind“. Protagonistul se declară încântat de «straşnicul năvod» ce-l are, cu care vrea să prindă soarele: « Doar atât ! Soarele. (Râzând.) Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.» (SSms, 33). Îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină, vede marea, respiră aerul proaspăt, îşi antrenează nările prin exerciţii de „respiraţie tânără“, vrea să respire chiar şi cu podul palmei, spre a pune «puţin ozon pe liniile norocului». Începe să se dezmeticească, îşi propune să nu piardă timpul cu fleacuri, fiindcă «în curând, hoitul acesta se va scufunda…»; la gândul că s-ar afla «tocmai în mijlocul mării», se încurajează, considerând că va înota «pe burtă o zi, două, un an», până va obosi bine, «apoi pe spate, apoi într-o dungă, apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt», până va ieşi «la un liman». Când «dă să se arunce» în apă, observă că nu mai este marea; «se dă jos» din gura grotei din chit şi «începe să se plimbe» pe plajă, părând a fi fericit; simte că a pus piciorul pe uscat şi că se duce acasă; se ivesc pescarii cu bârnele în spinare; «scena începe să se clatine» şi «cei doi pescari ies» tot în muţenie; protagonistul începe să înţeleagă noua situaţie în care se află: « (Înţelegând.) Îngrozitor ! / Mă miram eu de ce nu sânt fericit. / (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi ? / Orizontul. / Ce e orizontul ăla ? / (Îngrozit.) O burtă de peşte. / Şi după burta aia ce vine ? / Alt orizont. / Ce e orizontul acela ? / O burtă de peşte uriaş. / Ia mai uită-te o dată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.) / Ce-ai văzut ? / Nimic. / Ce-ai văzut ? / Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul. / Închis între toate aceste geamuri !» (SSms, 37). După ce are revelaţia seriei macrocosmice de orizonturi-pântece-de-chit ce-l conţin, Iona se lamentează: « Sânt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea dar odată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere ! / Şi lumea-l aşteptă sus. / Toţi cred în el, unii sânt aproape distraţi de atâta credinţă. „Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.“ / Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. (…) / Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână !“» (Ibid.). În continuare protagonistul îşi rosteşte „monologul bifurcat-paradoxist“, cu «glas stins, impersonal», despre «un pescar sărac», de pe malul mării, în faţa căruia „deodată s-a căscat apa“ şi un chit uriaş…: «(Rejoacă scena. Pauză.) / Dar cine anume era omul acela ? Ce gândea ? / Şi de ce tocmai el ? / Puteţi să-mi spuneţi ? / Nimeni nu suflă nici un cuvânt… / Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă… / (Făcându-şi curaj.) Dar eu… / (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul.» (SSms, 38). Tabloul se încheie cu „iluminările“ tragic-existenţial-paradoxiste ale lui Iona; după ce este încercat de amnezie («Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic ? / … / Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu ? / … / În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte, cum se numea ? / Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu ? Cum mă numeam eu ?» SSms, 39), îşi aduce aminte că el este Iona, îşi rosteşte gândul asupra sensului existenţei şi conchide că „a pornit-o bine“, «dar drumul, el a greşit-o», «trebuia s-o ia în partea cealaltă», din propriul pântec înspre microcosmos: « (Strigă.) Iona, Ionaaa ! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc ? E greu să fii singur. / (Scoate cuţitul.) Gata, Iona ! (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.» (ibid.).

În „rolul tragic“ al lui Iona, „conştiinţă arsă de setea cunoaşterii absolute, lovită de sentimentul singurătăţii metafizice şi mai ales strivită de mărginirea existenţei“ (Vl. Streinu), spărgând / „dinamitând“ concentricele orizonturi-pântece-de-chit, deopotrivă în macrocosmos şi în microcosmos, a intrat nu numai ens-ul uman din secolul al XX-lea, ci şi cel din secolul al XXI-lea, „rolul“ părând a se permanentiza chiar şi pentru celelalte veacuri din mileniul al III-lea, până la o veritabilă „ieşire“ ce se va afla după cum ne-a încredinţat tot Marin Sorescu numai „prin cer“.