… din a doua jumatate a secoluli XX. Rezumatul tezei de doctorat Generaţia resurecţiei poetice din 1965-1970 de Ion Pachia Tatomirescu

Lucrarea de doctorat, Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970, are drept scop „radiografierea“ unei interesante epoci şi a promoţiilor ei creatoare cu exponenţi ca Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru ş. a. ce, în ciuda „pustiitorului crivăţ“ al stalinismului cultural din România „obsedantului deceniu“ (1948 – 1958 / 1964), cât şi a trâmbiţatului „internaţionalism proletar“, reînviază, reinstaurează, revoluţionează – în literatura română dintre orizonturile anilor 1965 şi 1970 – veritabilele valori estetice naţionale.

După capitolul de „deschidere“ teoretică, Problema epocilor / generaţiilor literare şi perioada resurecţiei poetice din 1965 – 1970 / 1975, lucrarea abordează fenomenologia epocii în care se manifestă generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, în psiho-conexiunile ei cu perioada / generaţiile anterioare, în zece „secţiuni“.

În prima secţiune a lucrării, (I) Cadrul politic-social-cultural stalinist şi „ocluziunea“ proletcultistă în poezia română (1948 – 1958 / 1960), este subliniat faptul că stalinismul cultural, între 1948 şi 1953, distruge „vechiul sistem românesc de valori“, instituţiile culturale, propunându-şi realizarea omului de tip nou, un homo sovieticus român, şi, în plan literar, cel puţin a unui poeta sovieticus. Capitolele din prima secţiune, unde se evidenţiază înălţarea rapidă a „piramidei proletcultismului“ din România obsedantului deceniu, sunt dispuse în trei subsecţiuni; în subsecţiunea I, Promotorii proletcultismului – „garda veche“ a stihuitorilor („convertiţi“ / „neconvertiţi“), se află capitolele: A. Toma, „poetul-etalon al proletcultismului“, Mihai Beniuc – convertit pentru „vârful“ piramidei literare dogmatic-proletcultiste, Eugen Jebeleanu şi «glasul Demonului din a XX-a vale», Maria Banuş – de la „lirismul tactilului“, al  „genunchilor-miei“ pentru Paştile iubitului, la „patetism laringian“ etc.; interesante sunt şi capitolele consacrate celorlalţi promotori: Demostene Botez, Cristian Sârbu, George Lesnea, Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Dumitru Corbea, Eugen Jebeleanu, Letiţia Papu şi Vlaicu Bârna; în subsecţiunea secundă, Promotorii proletcultismului – „tânăra gardă“ a stihuitorilor, sunt dispuse capitolele: Eugen Frunză între „steagul vieţii“ proletcultiste şi „sângele nostru de apoi“, Mihu Dragomir între „cugetul cerului“ şi „strachina cu lapte“ a proletcultismului, Veronica Porumbacu între crengile «cu unghii de muguri» şi «arsul spic» din părul tovarăşei Ana, Petru Vintilă şi „limba lipsită de înmlădieri“ pentru „oraşul ca o pecingine“, Nina Cassian – între „suprarealismul decent“ şi „lupta pentru pace şi socialism“, Victor Tulbure – „vioara roşie“ de lângă „vişinul lui Vania“, Dan Deşliu – preluarea „torţei proletcultiste“ de la A. Toma, Ion Brad între „cincisutistul“ proletcultismului şi „orga de mesteceni“, Ştefan Iureş – „reportaj“ şi „limbă de lemn“, Florin Mugur între romantismul proletcultist şi «Cartea regilor», Ion Gheorghe între „pâinea“ / „sarea“ proletcultismului şi atlanticele „scrisori esenţiale“; subsecţiunea a III-a, Promotorii proletcultismului în literatura română din Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească), din Banatul de Voivodina / Serbia etc., cuprinde şase capitole: Leonid Corneanu şi pietrele mausoleului leninist, Emilian Radu Bucov / Emilian Bucov – între proletcultism şi „omul Ciu-Vuh-Kan“, Liviu Deleanu – „paharul cu vin moldovenesc“ între „marele Lenin“ şi Stalin, Bogdan Istru şi „leninistele scântei“, George Meniuc şi „cântarea zorilor“ proletcultismului, Vladimir Rusnac sau stihuirea între rogoz, colhoz şi tractor. În perioada stalinismului politic / cultural, în „obsedantul deceniu“, textul stihuit – „confundat“ cu poezia – devine «armă a poporului în lupta pentru apărarea păcii şi construirea socialismului» (M. Beniuc), „armă“ propagandistică în „lupta de clasă“, „în lupta pentru pace şi socialism“ etc. În orizontul anului 1950, un „etalon“ de stihuire proletcultistă recomandat drept „armă propagandistică“ în lupta pentru afirmarea „internaţionalismului proletar“ era «Scrisoarea Marusiei» de A. Toma: Iubiţii, depărtaţii mei părinţi, / Îmi curg pe faţă lacrimi, curg fierbinţi / Când scriu aceste vorbe: Mamă, tată, / Ne vom mai strânge noi la piept vreodată ? / Voi, Saşa, Tania, unde vă e sora ? / De „bun rămas“ vă scriu azi, poate tuturora… / (…) / Dar e-ntre noi o fată, o lumină, / Ce foc de crezuri ştie-n noi să ţină. / Ea mi-a vorbit: – Ruşine, tu Marusia – / Crezi că ne uită mama noastră Rusia ? / Că Stalin, Oastea Roşie şi Sovietele / Îşi rabdă robi tovarăşii şi fetele ?…» (FLPS, 45); nenumărate mostre propagandistice stihuite pentru cultul dictatorului Stalin aflăm în acelaşi orizont sub semnăturile cele mai autorizate ale anotimpului, Mihai Beniuc şi Dan Deşliu: Că lumina din Kremlin / Ne-a făcut cerul senin / Şi învăţătura ta / Luminatu-ne-a calea. / Staline, de ziua ta, / Iată şi noi ţi-om ura / Cu cuvinte româneşti: / La mulţi ani să ne trăieşti ! / Pentru pacea-ntre popoare, / Pentru clasa muncitoare ! (Mihai Beniuc – apud RotIst, V, 16); Lângă poartă cine îi răsare ? / Vechi prieten cu surâs blajin… // – Cui zâmbeşti, tovarăşe Stalin ? / Oare ei ? Chiar ei, pe cât se pare !… / Şi cum trece uliţa încet, / singură se-ntreabă şi nu ştie: / – Cui zâmbea tătucul din portret ? / …Surâdea Republicii, Marie !… («Ce gândea Maria Tomii când lucra în schimbul de onoare», de Dan Deşliu – FLPS, 24 sqq.) etc.

Secţiunea a II-a a lucrării, Poezia română dincoace de al II-lea război mondial în „firescul ei curs“ peste „obsedantul deceniu“ şi veritabilele-i „peceţi“ resurecţionale, este dedicată rezistenţei antiproletcultiste „prin formulă“, rezistenţă ilustrată de douăzeci şi unu de poeţi, de la Tudor Arghezi la Ştefan Aug. Doinaş. Fiind între „cele mai autentice / autorizate“ voci lirice naţionale româneşti din veacul al XX-lea, Tudor Arghezi atrage împotrivă-i ura celor catapultaţi de Moscova în Bucureşti spre a înrădăcina profund comunismul şi internaţionalismul proletar în România; campania antiargheziană este ordonată de la cârma ţării, de Ana Pauker, în numele internaţionalismului proletar şi în favoarea membrilor clanului Moscovici (Solomon Moscovici, adică poetastrul A. Toma; Sorin Moscovici, fiul lui A. Toma, redactor şef al ziarului «Scânteia»,  „organul central“ al comunismului din România, unde este publicat „foiletonul“ calomnios: «…Putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei»); T. Arghezi „rezistă“ şapte ani (între 1948 şi 1954) şi datorită „protecţiei din umbră“ venind dinspre Gh. Gheorghiu-Dej (cu care se cunoscuse în Lagărul de la Târgu-Jiu, în 1943 – 1944); poezia lui T. Arghezi nu a fost năpădită / sufocată vreodată de bălăriile proletcultismului; marele poet câştigă până la urmă „războiul împotriva proletcultismului“, dar numai după moartea lui Stalin (1953) şi a inamicului său, A. Toma (1954), şi după ce „colegul de celulă / lagăr“, Gh. Gheorghiu-Dej ajunge în fruntea partidului unic şi a statului. Celelalte capitole ale acestei secţiuni sunt consacrate poeţilor: George Bacovia, Vasile Voiculescu, Emil Isac, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Barbu, Ion Vinea, Lucian Blaga, Al. Philippide, Zaharia Stancu, Gellu Naum, Radu Gyr, Virgil Teodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Geo Dumitrescu şi Ştefan Aug. Doinaş.

Secţiunea a III-a a lucrării, Primele semne ale resurecţiei poetice (1954 – 1960), are două subsecţiuni: Revista «Steaua», programul şi declanşarea resurecţiei poetice de după al doilea război mondial şi Fenomenul resurecţional „Moartea căprioarei“. În prima subsecţiune, Gruparea de la «Steaua», programul resurecţional clujean şi „prima breşă“ în proletcultism, se arată că în anul 1950, când stalinismul cultural se afla la apogeu, A. E. Baconsky, în calitatea de redactor la Almanahul literar din Cluj, formează un grup de „acţiune literară“ din prietenii săi, poeţii Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu ş. a., având în obiectiv resurecţia lirismului românesc din acel anotimp dinspre modernismul poeziei interbelice, reînviind, îndeosebi, lirica expresionist-gândiristă, refuzând „modelele oficiale“, impuse de la Moscova, şi alegându-şi ca „repere“ autohtone, poezia lui Lucian Blaga, poezia lui Adrian Maniu, ori poezia lui Bacovia. Programatic, A. E. Baconsky, în fruntea grupării resurecţionale de la revista Steaua (aprilie, 1954 – 1958, decembrie), în ciuda dogmatismului stalinist-cultural, a reuşit „să descătuşeze“ lirismul, redându-i câteva din valenţele primordiale, conectându-l la marea poezie românească dintre cele două războaie mondiale, a respins schematismul, „cronica rimată“, retorismul, anecdotica, a reinstaurat catharsis-ul prin „poezia de notaţie“, „a citadinizat“ şi „a cerebralizat“ pastelul, „a intelectualizat / cosmicizat“ viziunea poetică, a relansat rafinarea mijloacelor stilistic-prozodice. În partea a doua a acestei subsecţiuni, Poezia resurecţională a lui A. E. Baconsky, este analizată creaţia liderului de la revista «Steaua».

În subsecţiunea Fenomenul resurecţional „Moartea căprioarei“, obiectivul cercetării se îndreaptă spre apariţia meteoritică a lui Nicolae Labiş (1935 – 1956), poet-simbol / mit pentru întreaga-i generaţie, încredinţând oracular semenilor secretul Marii Poezii, transformarea propriei fiinţe în cântec / poem: Azi, iată, am văzut un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. // (…) // Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmându-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / Într-un ameţitor, sonor balans, / În vii vibrează struguri străvezii / Cristalurile cântecelor grele / Şi stropi scăpărători de melodii / Ca roua nasc în ierburile mele. / Eu curg întreg în acest cântec sfânt: / Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sânt. («Primele iubiri LMc, 110; s. n.). Acest înalt spirit poetic labişian este preluat – dintre orizonturile anilor 1956 şi 1960 – de veritabilul purtător de stindard al generaţiei resurecţiei poetice, Nichita Stănescu.

În secţiunea a IV-a a lucrării, Constituirea „nucleului“ generaţiei resurecţionale (1959 – 1965), după ce sunt trecute în revistă „realităţile paradoxale“ din România obsedantului deceniu, obiectivul cercetării se opreşte asupra primei manifestări a „nucleului“ generaţiei resurecţionale, constând într-o a doua „breşă“ în proletcultism, breşă observându-se în anul 1959 (reamintim că anul 1958 marca din punct de vedere militar sfârşitul dominaţiei comuniste moscovite stalinist-hruscioviene directe, trupele sovietice fiind retrase din România, ceea ce a determinat în următorul an o uşoară „slăbire a chingilor“ dogmatismului cultural – cf. GIr, 264), prin cei «30 de tineri poeţi» cuprinşi în antologia Sub semnul revoluţiei, cu versuri „tensionate“ între autobiografie şi sentimentul istoriei: Cezar Baltag, Ilie Constantin, Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Constanţa Buzea, Petre Ghelmez, Florin Mihai Petrescu, Ion Rahoveanu, Miron Scorobete, Ion Acsan, Ana Blandiana, Sina Dănciulescu, Anghel Dumbrăveanu, Negoiţă Irimie, M. Negulescu, Darie Novăceanu, Horia Zilieru ş. a. „A treia breşă“ în stihuirile proletcultismului se constituie din debuturile editoriale din colecţia Luceafărul de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă / Editura pentru Literatură din Bucureşti, colecţie „inaugurată“ de Nichita Stănescu; aşadar, „primul val“ al debuturilor editoriale poetic-resurecţionale se înregistrează în anul 1960, prin Sensul iubirii de Nichita Stănescu, alăturându-i-se Cezar Baltag, cu Comuna de aur, Valeriu Gorunescu (De-o vârstă cu ţara), Ilarie Hinoveanu (Cântec tânăr), Leonida Neamţu (Cântecul constelaţiei) ş. a. (cf. PDlrc / ŞNE, 111); în anul 1961, debutează editorial: Florenţa Albu (Fără popas), Anghel Dumbrăveanu (Fluviile visează oceanul), Ion Rahoveanu (Creanga de măslin) ş. a.; în 1962, sunt editaţi poeţii: Ion Acsan (Primăvară cosmică), Grigore Hagiu (Portret în august), Adrian Munţiu (Vârsta cunoaşterii), M. Negulescu (Nopţile albe ale oraşului), Darie Novăceanu (Autobiografie), Miron Scorobete (Manuscris) ş. a.; în 1963, sunt publicate primele volume de versuri semnate de Constanţa Buzea (De pe pământ), Radu Cârneci (Noi şi soarele), Platon Pardău (Arbori de rezonanţă), Victoria Ana Tăuşan (Cadenţe) ş. a.; deja, din anul 1964, se vorbeşte de o „veritabilă avalanşă lirică“ prin debuturile editoriale semnate de Constantin Abăluţă (Lumina pământului), Ion Alexandru (Cum să vă spun), Ana Blandiana (Persoana întâia plural), Al. Căprariu (Orizonturi), Sina Dănciulescu (Ploaie în aprilie), Negoiţă Irimie (Cascadele luminii), Dim. Rachici (Între mare şi cer), Marin Sorescu (Singur printre poeţi), Corneliu Sturzu (Arcade peste anotimp), Damian Ureche (Temperamentul primăverii), Vasile Zamfir (Sufletul copacilor) ş. a.; în 1965, li se adaugă editorial-debutanţii: Liviu Călin (Spirale), Gabriela Melinescu (Ceremonie de iarnă), Adrian Păunescu (Ultrasentimente), Romulus Vulpescu (Poezii) ş. a. Acestui „nucleu“, acestor poeţi, li se datorează „marea explozie lirică“, resurecţia dintre anii 1965 şi 1970, dinamitarea „câmpurilor proletcultiste de stihuiri în limba de lemn“.

În secţiunea a V-a a lucrării, Diferite tratate despre generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 („privită“ dintre celelalte generaţii ale epocii), sunt capitole dedicate perceperii noii generaţii poetice, a generaţiei resurecţionale, sau generaţia Labiş–Stănescu–Sorescu, de către autorii unor importante studii / istorii – de la Al. Piru, E. Simion, I. Rotaru, Laurenţiu Ulici ş. a., până la Nicolae Balotă, Marin Bucur, Barbu Cioculescu, Emil Manu, George Muntean, Nicolae Mecu, Roxana Sorescu, Ileana Verzea ş. a

Secţiunea a VI-a a lucrării, Componentele / dimensiunile resurecţiei, noua estetică, reuneşte capitolele: Schimbarea / „abandonarea“ modelului poetic proletcultist, „revenirea“ şi reînvierea modelului poetic autohton graţie generaţiei resurecţionale, Redescoperirea tradiţiei, Asimilarea avangardei, Redeschiderea orizontului universal, Redescoperirea lirismului, „Repromovarea“ eului poetic, Forme ale conştiinţei poetice, „multiplicarea“ formulelor lirice, Diversificarea principiului poetic. În primul capitol al acestei secţiuni, după sublinierea faptului că modelul literar este un sistem teoretic antrenat direct / indirect în transformările / proprietăţile complexului sistem social, reverberându-i o anumită „analogie“, bineînţeles, şi reprezentând simplificarea, reflectarea parţială a originalului („sistemul-obiect“), cu scopul de a oferi „date mai accesibile investigaţiei“ teoretice / experimentale, se trece la „anatomia“ modelului poetic / literar proletcultist, considerat ideal, incumbându-se în numele esteticii realismului, un realism „special“, „realismul socialist“ (devenit pe segmentul temporal dintre anii 1965 – 1989, „umanism socialist“). Impunerea modelului poetic / literar proletcultist moscovit, presupune, în „obsedantul deceniu“, după „angajamentele faţă de Moscova“ ale lui M. Beniuc şi ale propagandiştilor comunişti de Bucureşti, înclusiv înşuşirea limbii ruse de către poeţii români, până la performanţa de a gândi în limba rusă (ca limbă imperială); altfel spus, se urmăreşte şi procesul de mancurtizare a poeţilor români. Patriotismul – unde mai există – să se împletească «în mod armonios cu ideologia internaţionalismului proletar» (Gh. Gheorghiu-Dej – apud PLN, 11); poezia să corespundă numai «concepţiei estetice a clasei muncitoare», ca în „opera“ lui A. Toma, cel ce trece „ştafeta“, din 1953, lui Dan Deşliu, «poetul (ce) zugrăveşte imaginea unui fiu al poporului (Lazăr de la Rusca), educat de partidul clasei muncitoare în luptă cu duşmanul de clasă» (PLN, 13), „asigurându-se“ «dezvoltarea sănătoasă (…) pe drumul realismului socialist.» (PLN, 359); «datoria de a înfăţişa muncitorul înaintat, trebuie să fie o preocupare centrală a poeţilor» (PLN, 16); poezia să exprime şi «dragostea fierbinte şi recunoştinţa adâncă pentru marele cârmaci al [ării Sovietelor, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii de pretutindeni, cel mai iubit prieten şi eliberator al poporului român – Iosif Vissarionovici Stalin» (PLN, 17) etc. etc. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu schimbă / „abandonează“, anihilează modelul poetic proletcultist, reînviind foarte repede, prin „explozia lirică din 1964 – 1965, modelul poetic autohton, readucând lirismul în matca lui firească, graţie şi aportului substanţial al poeţilor ce „au rezistat în formula antebelică“ (supra) prin / peste „obsedantul deceniu“ şi au refuzat orice colaborare de tip proletcultist. Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 „descătuşează“ eul liric – şi, o dată cu acesta, eul general –, redându-i „libertatea cosmică“. Adrian Păunescu, încă de la debutul cu Ultrasentimente (1965), umple «cu eul său omniprezent spaţiile Universului» (MarP, 245). Într-o primă etapă, „aventurile“, „avatarurile“ eului corporal, ale eului hormonal (cf. MavP., 94) etc. „se reînnoadă“ – de la Constant Tonegaru, Eugen Jebeleanu ş. a. – în lirica lui Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana ş. a. În lirica modernă, începând cu E. A. Poe, A. Rimbaud, St. Mallarmé ş. a., se evidenţiază alteritatea, „existenţa / fiinţa privită din punct de vedere diferit de ea însăşi“, avându-se „în obiectiv“ celebra aserţiune rimbaldiană / mallarméană: eu e altul“ («Je est une autre» / «Je ne suis plus Stéphane…»). Generaţia resurecţiei poetice din 1965 – 1970 repromovează eul „personal“ («eul biografic al lui Sainte-Beuve» – MavP, 88) ca suport al eului „impersonal“ din operă («Opera, ca produs al unui eu „impersonal“, nu ar putea exista fără suportul unui eu „personal“, pe care, totuşi, nu-l „exprimă“.» – ibid.), înţelege / asimilează şi aplică teoriile lui Ion Barbu despre experienţa impersonalităţii creaţiei poetice, teorii potrivit cărora există un lirism absolut (poezia modernă), sub pecetea „intelectualităţii“, „gândirii“, „studiului concentrat“, şi un lirism leneş („poezia leneşă“ / „tradiţionalistă“), ce stă sub pecetea „sincerităţii“, a banalului „corcit cu sensibilitatea“, în acompaniamentul unei tehnici „rudimentare“ (cf. MavP, 94 sqq.); „lirismul absolut“ antrenează diseminarea ca mod al impersonalizării (pornind de la Mallarmé, Jacques Derrida distinge între eul poetic «fără identitate, „diseminat“ în lucruri», şi textul operei «ca „diseminare“», elaborând conceptul de diseminare – cf. DDiss, 293 sq. – prin care înţelege marca unui eu creator „fără indentitate“ persistentă în text – cf. MavP, 105 sq.); eul mitic se postulează drept eul creator «ca agent al unui text-operă ce se poate „re-enunţa la infinit», «omolog cu vegetalul, ce reînvie la nesfârşit»; când acelaşi eu creator «ca agent al unui text-operă ce, re-enunţându-se la infinit, o face de fiecare dată cu o specificare istorică ipostaziată ca variabila unui invariant, este un eu ce se înscrie într-un mod specific în istorie, realizându-se doar în ea şi în funcţie de ea.» (MavP, 124). Dar pentru întreaga generaţie resurecţională din 1965 – 1970, cele mai interesante aspecte ale redescoperirii eului liric se întâlnesc în poietica / poetica lui Nichita Stănescu. La Nichita Stănescu, mai devreme decât la ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei lui, schimbarea atitudinii faţă de redescoperirea eului liric se petrece între anul debutului, 1960 (Sensul iubirii) şi 1964, anul apariţiei celui de-al doilea volum (O viziune a sentimentelor), fapt remarcat în 1978 de teoreticianul literar Eugen Negrici (cf. NegF, 55). Nichita Stănescu ia pulsul veritabil al marii poezii române interbelice, propunându-şi ca „orizont de start“ chiar „izobara“ celor mai înalte „piscuri lirice“ din acel anotimp: Arghezi – Bacovia – Barbu. Şi unul dintre marile secrete ale zonei creaţiei poetice la care ajunge Nichita Stănescu, nepăşind «cuminte, alături de atâţia alţii, pe calea modestă prin care tradiţia era asimilată treptat, într-un marş cu etape tipice, năzuind la deplina sincronizare» (NegF, 56), constă în rafinamentul măştilor eului, în diseminarea eului liric. Un aspect al „impersonalizării“ este şi dedublarea eului liric prin autocitat, prin falsele citate etc.; Ioana Em. Petrescu analizează astfel de dedublări ale eului liric în poezia lui Nichita Stănescu: «autocitatul – care nu e nici autopastişă, nici semn al secătuirii fibrei poetice, ci e rezultatul dedublării eului liric, o formă a dialogului „sinelui cu sinele“», exemplificând cu versurile «cu valoare de laitmotiv», din «Metamorfozele» («Epica magna»): Nu există decât o singură viaţă mare / la care noi, călătorule, participăm, reluate în poemul «Dialog cu puricele verde de plantă» («Operele imperfecte»): Puricele verde de plantă strigă la mine: / Nu există decât o singură viaţă mare, / Noi nu luăm din ea şi nu-i adăugăm ei nimic; «atribuindu-le acum unei conştiinţe străine, acestui alt – umil – „punct de vedere“ asupra existenţei, versurile reluate (autocitatul) relativizează ironic perspectiva metafizică…» (PCon, 230). Falsele citate, procedeu la care apelează destul de des Nichita Stănescu, ţin de lirica măştilor. Ca „expresii generale şi invariabile ale unor idei poetice, ale unor relaţii lirice etc., putând fi aplicate în mai multe cazuri particulare“, formulele moderniste / tradiţionaliste („arghezianismul“, „bacovianismul“, „barbianismul“, „suprarealismul efialtic“, „tradiţionalismul pillatian“, „tradiţionalismul voiculescian“ etc.) au fost preluate şi multiplicate benefic. Între anii 1960 şi 1964, treptat-treptat, poeţii generaţiei Labiş-Stănescu-Sorescu, sprijiniţi „din umbră“ de generaţia „poeţilor revoltei“ (Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion ş. a.), de reprezentanţii grupării resurecţionale de la revista Steaua (A. E. Baconsky, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Aurel Rău ş. a.), de liderii „ultimului suprarealism“ (Virgil Teodorescu, Gellu Naum ş. a.), se angajează în câmpurile resurecţiei, fie dinspre cunoaşterea directă a marilor poeţi dintre cele două războaie mondiale, ori a poeţilor formaţi în climatul literar interbelic, ce trăiesc şi în / prin „obsedantul deceniu“ – în Bucureşti: Tudor Arghezi (1880 – 1967), George Bacovia (1881 – 1957), Vasile Voiculescu (1884 – 1963), Adrian Maniu (1891 – 1968), Ion Barbu (1895 – 1961), Ion Vinea (1895 – 1964), Al. Philippide (1900 – 1979), Dimitrie Stelaru (1917 – 1971), Constant Tonegaru (1919 1952) ş. a.; în Cluj: Emil Isac (1886 – 1954), Lucian Blaga (1895 – 1961) ş. a. –, fie dinspre „studierea“ / „asimilarea“ operei acestora, pe măsura reeditării, în funcţie de politica statului în domeniul „valorificării moştenirii literare şi al reevaluărilor / reconsiderărilor“. Principiul poetic, reînviat – dincoace de epoca proletcultistă, dincoace de orizontul anului 1960 – de generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu, a cunoscut o diversificare fără precedent, întru „autentica estetică“ a deceniilor al şaptelea şi al optulea din secolul al XX-lea, o „estetică resurecţională“, o estetică a paradoxismului, cristalizată între anii 1960 / 1965 şi 1970, ca reacţie la paradoxurile sociale din România regimurilor de tip totalitarist-comunist, ca reacţie la limitele tragic-existenţiale ale ens-ului uman prin istorii, sau ca reacţie la reificarea fiinţei umane, ca reacţie împotriva literaturii şablonarde, aservită dictaturii, ca reacţie la „filosofia“ / „dialectica marxist-leninistă“, ori la curentele literare / filosofice anterioare anilor 1960 / 1964: „realismul socialist“, „umanismul socialist“ (puse „în slujba făuririi unui homo sovieticus român) etc. Diversificarea principiului poetic paradoxist se relevă în: 1) conjugarea – în primul rând, la moduri lirice, apoi la cele epice / dramatice – a paradoxurilor existenţiale ale umanităţii; 2) dinamitarea miturilor (îndeosebi, a celor fundamentale), sublimarea / rafinarea mitemelor, relevând o „nouă demiurgologie“, cu omul în centrul „genezelor“ / „universurilor“ (cosmosului), eroul liric (epic / dramatic) substituind ori „punând în plan secund“ Demiurgul (Atoatecreatorul / Atotştiutorul, Divinitatea Fundamentală); 3) revolta / „revoluţia“ semnificantului împotriva semnificatului, operând predilect cu semnificantul născător de semnificat,  decretând „biblic“, „anti-marxist“, că materia  decurge din Cuvânt / Logos, întrucât cuvântul  este „materie“ (informaterie, de fapt), întrucât şi cuvântul are o structură similară structurii atomului, «repetând structura materiei» (SSubl, 11); 4) „spargerea“ infinitului limitelor tragic-existenţiale prin forţa / puterea metaforei (sinesteziei) / simbolului (viziunii), cultivând chiar şi ne-Cuvântul (dacă materiei i „se cuplează“ cuvântul, atunci antimateriei, indiscutabil, i se „asociază“ necuvântul), spre a se înregistra „saltul“ gândirii poetice din liniar (dichotomic) în neliniar / polidimensional („disipativ“, dar „vectorizat“); 5) reliefarea unei noi geografii / cosmografii a poeziei / literaturii române şi a unui nou autohtonism, ştiindu-se că autohtonismul se constituie «în cea mai puternică şi originală direcţie spre universalitate dintr-o literatură naţională» şi că numai prin «autohtonism o „republică interioară“ devine republică spirituală în „proiecţie universală“, acordându-se şanse de „afirmare“ tuturor ariilor spirituale („mari“ şi „mici“) întru vari­etatea armonică a Logosului» (TŞans, 3), cunoscând «ritmice „altoiuri“, înfloriri şi reînfloriri pe secţiunea de aur decisă de raportul tradiţie – inovaţie, distingându-se în primul rând prin obiectivarea „imaginarului“ şi prin reflectarea stărilor / tensiunilor din noile realităţi ale lumii (politice, economico-sociale, culturale / civilizatorii etc.), din noile „adevăruri“ ştiinţifice („pulsând“ în orizontul cunoaşterii metaforice, apoi „propulsând“ acest orizont), din «priveliştea Fiinţei» (cf. PO, IV, 445); 6) culti­varea limbii materne ca „sacră limbă“, ca „vehicul“ spiritual „indestructibil“ / „invulnerabil“, „inalienabil“, „incontestabil“ şi „indiscutabil“, al existenţei unui popor prin istorii, lupta împotriva „exploatării“ unei limbi naţionale de către limbile „imperiale“, militarea împotriva „monopolului“ studierii limbii ruse în şcoli / facultăţi (în România, ca şi în alte ţări socialiste, «limba rusă devenise, din 1948, limbă obligatorie, fiind predată din clasa a IV-a, deci de la vârsta de 10 ani, şi până în anul III de facultate, fiind deci „învăţată“ timp de 10 ani» – GIr, 263), căci limba maternă – sfânta Limbă Pelasgo-Thraco-Dacă, adică Valahă / Română – este Patrie («Limba română este Patria mea» – N. Stănescu); 7) polidimensionarea / „diseminarea“ eului poetic la scara întregului macrocosm / microcosm şi cultivarea holo-poemului, aria lirosofiei fiind, desigur, macrocosmosul şi microcosmosul, unde poetul reinstituie înaltul spirit justiţiar al lumilor  / univer­surilor; 8) abordarea „fără oprelişti“ a viabilelor structuri literare clasice, moderne şi ultramoderne, evidenţiate în timpii literaturii de la origini până azi, crearea de noi structuri, dacă este necesar, cu buna respectare a echilibrului, a raportului sacru tradiţionalism – modernism, din interiorul tuturor genu­rilor / speciilor literare; 9) cultivarea versului liber – dacă serveşte punerii în evidenţă a unui autentic, „inedit“ relief sufletesc –, dar şi a poeziei cu formă fixă, „clasică“ ori nou-creată „formă fixă“, dacă reverberează mai profund gustul, spiritul, spaţiul spiritual / literar contemporan, antrenarea, revitalizarea, din estetica tuturor curentelor literare precedente / sincrone, a celor mai rafinate tehnici, elemente de prozodie, resurecţionarea acestora – unde este solicitată, chiar revoluţionarea –, numai în spiritul catharsis-ului; 10) desfăşurarea „fără frontiere“ a poeziei / artelor în spaţii ştiinţifice, numai întru mutarea orizontului cunoaşterii metaforice, penetrând limite, „magnetizând“, atrăgând întotdeauna după sine ori­zontul cunoaşterii ştiinţifice; 11) rafinarea semnificat-semnificanţilor până în „absoluta nuntire“ a vocabulei „tridimensionale“ cu necuvântul „polidimensional“, până la obţinerea „absolutei“ lamuri poetice; 12) înregistrarea saltului de la poezia ca senzualitate / sexualitate cosmică (Ion Barbu), ori ca orgasm abisal al materiei (I. Miloş), la poezia ca sublimă ştiinţă a emisiei / stării „erotic-fotonice“. Desigur, diversificarea principiului poetic, graţie generaţiei resurecţiei din 1960 / 1965 – 1970 / 1975, este mult mai complexă, relevându-se şi în capitolele dedicate „portretului de grup“, poeţilor-emblemă, sau celor ce ilustrează cele douăzeci şi şapte de teritorii poetice ale generaţiei resurecţiei, de la „sărcian-bănăţeano-sârbul din Suedia“, Ion Miloş, la cernăuţeanul Vasile Tărâţeanu.

Secţiunea a VII-a a lucrării, Un „portret de grup“ al generaţiei resurecţiei din 1965 – 1970, se desfăşoară în şapte capitole: Libertate „totală“, „mişcare demiurgică“ în macrocosmos şi în microcosmos, polidimensionarea / „diseminarea“, „disocierea“ eului creator faţă de eul empiric, Conjugarea paradoxurilor existenţiale ale secolului al XX-lea la moduri lirice, Din „trena“ bacovianismului la un graţios balet al culorilor şi la „spectralosofii“, De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt, Omul-Fantă, sau Fant-Omul, Redescoperirea ludicului şi „libertatea interioară a poeziei“ în raportul eu – univers, Iubirea generatoare a misteriosului joc „de-a creaţia cosmică“, hierogamii etc., Profund autohtonism, Patria-Mumă, sfânta Limbă Română, nou mesianism, imnologie etc. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu se diferenţiază de toate generaţiile poetice anterioare printr-o „libertate totală / absolută“ a subiectului creator, prin faptul că grupul de poeţi ce o ilustrează „se mişcă demiurgic“, deopotrivă, în macrocosmos şi în microcosmos. Reprezentanţii resurecţiei poetice din 1965 – 1970 reuşesc să disemineze eul, cu neasemuit farmec, în mai toată „priveliştea Fiinţei“, în mai toate „căsuţele vizibile şi invizibile“ ale unui „tabel al elementelor“ Fiinţei.

În capitolul De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt, între altele, se accentuează faptul că Omul-Fantă, sau Fant-Omul, „captat“ de Nichita Stănescu, în 1966, din acel cosmos al mirabilului deceniu (Gagarin / 1961 1969 / Armstrong) ce deschide umanităţii intrarea în era antropocelestă, este mai mult decât „un dublu“, pare un non-ens dintr-un univers dominat de antimaterie. În „dialogul“ dintre Omul-Fantă / Fant-Om şi „protagonistul liric stănescian“, în „descrierea“ / „portretizarea“ Omului-Fantă, atât din poemul ce are ca titlu numele acestei neasemuite plăsmuiri («el vine… din afara luminii protectoare», «ia fiinţă venind», «se umple cu imaginile diforme atârnând lăţoase de marginile existenţei», «are vederea aerului şi a simunurilor», «mănâncă o frunză, dar … pe dinlăuntru», pentru că «este în afară pântec şi înlăuntru gură cu dinţi»; are „vorbirile“ unui viitor, «pronunţate cu nişte guri cu mult mai perfecte decât ale noastre», are «retina… lipită de retina lucrurilor» etc. / SOrd, I, 193 sq.), cât şi din Elegia a zecea, rezultă că este „echipat genetic“, analogic, cu un soi de „non-organe de simţ“ (cu „invizibile organe“) desemnate de poet prin (derivare prefixală): neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul. Pentru a comunica, pentru a se comunica, Omul-Fantă (Fant-Omul lui Nichita Stănescu) este înzestrat, fireşte, cu necuvânt (volumele din 1969, Necuvintele şi Un pământ numit România, fiind consacrate „biruinţelor“ înregistrate de poetul român în „războaiele cu antimateria“ cf. Antimaterii învinse SOrd, I, 385 / 389); acesta e „primul rost“ al termenului necuvânt, creat de N. Stănescu. Al doilea „rost“ / sens al termenului necuvânt, inventat de Nichita Stănescu între anii 1966 şi 1969, se lămureşte în eseul: Cuvintele şi necuvintele în poezie. Nichita Stănescu ne încredinţează (în manieră sibilinic-hermetică, e drept) că: «Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. (…) Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. (…) Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. (…) Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris.» (SFiz, 38 sq.). Altfel spus, necuvântul – relevându-şi secundul sens tot prin N. Stănescu – este semnificantul născător de semnificat ca unitate („cărămidă“) întru alcătuirea / zidirea adevăratei poezii (din prezent / viitor); numai că poemul respinge o analiză de tip structuralist / tradiţional, deoarece „aliajul“ semnificanţilor din poem-text privit ca „întreg“ are semnificatul-poezie, sau „nou-născuta stare-poem“ (sintagma „aliajul“ semnificanţilor – comportându-se ca un „cuvânt-compus“ dintr-un „minimum de formanţi“, până la n-formanţi – trebuie luată în accepţiunea de totalitate a elementelor comunicării obişnuite şi „neobişnuite“ ce participă la „alcătuirea“, la naşterea poeziei, „comunicare“, „se-comunicare“ / „expunere a sinelui“, unică, mirabilă, miraculoasă etc.).

Între importantele filoane ale lirismului, redescoperite de generaţia Labiş–Stănescu–Sorescu, se află şi cel din relieful ludicului, filon în care jocul, esenţializându-se „misteric“, devine „libertate interioară“ a poeziei.

La majoritatea reprezentanţilor generaţiei resurecţional-poetice din 1965 – 1970, iubirea este privită şi ca generatoare a misteriosului / sublimului joc «de-a creaţia cosmică».

În capitolul Profund autohtonism, Patria-Mumă, sfânta Limbă Română, nou mesianism, imnologie etc., se arată că o resurecţie a baladescului întâlnim în volumul Roşu vertical (1967) de Nichita Stănescu, în ciclul Trei cântece despre Toma Alimoş, unde rama solemnă a eroismului, a Cavalerului Danubian, este adusă „în familie“, protagonistului baladesc relevându-i-se înrudirea cu părinţii „menestrelului“: Ceţuri cădeau prietenoase / pe şeile cailor goale / Sfinte câmpule, tăiat de râuri / şi fecundat cu gloanţe de pistoale / Toma Alimoş frate / al tatălui meu, / ochii mi-i plâng peste arborii / morţilor tale, mereu… («Balada neîncolţită» SRv, 37 sq.). În „închiderea“ volumului Un pământ numit România (1969), Nichita Stănescu publică patru poeme, de un profund patriotism, Colindă de ţară, Cu colţul inimii, Mutarea în lup şi Un pământ numit România, marcând benefic noul autohtonism. Colindă de ţară celebrează „pământul de cer“ al capitalei Daciei, „ninsoarea de peste Sarmizegetusa“. În poemul Mutarea în lup, Nichita Stănescu valorifică pentru prima oară în lirica românească motivul furor heroicus, desprins din mitul fundamental pelasgo-daco-thracic al lupului, intrat şi în stindardul Sarmizegetusei. Potrivit credinţelor arhaice în lycantropia ritual-extatică, războinicul pelasgo-daco-thrac îmbrăcat în pielea fiarei-totem, stăpânit de furor heroicus, „se metamorfoza“ în lup (cf. EDZG, 26 sqq.), comportându-se cum carnasierul respectiv în faţa duşmanilor Patriei. La fel şi protagonistul liric stănescian, „se mută în lup“, la Putna, lângă Ştefan cel Mare, «ca să se ştie că nu au murit / bărbaţii în această ţară / şi nici ce e vechi, ce e mit / şi nici ce se va naşte a doua oară», servind astfel luptei pentru reîntregirea Neamului / Patriei.

La Grigore Hagiu, de nenumărate ori, „clopotele de bronz“ ale catedralelor valahice umplu pieptul eroului liric, reverberând un profund autohtonism, armonizându-se într-o rapsodie a iubirii de moşie, ori a nobleţei de neam, fie din sfera ozonat-cogaionică, fie din bărăganele României cu piramidele de grâu, în care eroul liric „s-ar îngropa de viu“, cu chip de nemuritor Cavaler Dunărean: S-a adunat pe câmpuri / tot grâul galben / căzut în întregime din clepsidra / luceferilor explodaţi în univers / în marea lui / masivă piramidă / aş vrea să mă îngrop de viu / cu calul meu / şi cu iubita / şi cu pocalele de bronz…  («piramidă de grâu» – HSfer, 63).  


Profunde meditaţii asupra istoriei noastre există şi în lirica lui Anghel Dumbrăveanu din volumele Curtea retorilor  (1989), Predica focului (1993) şi Diamantul de întuneric (1997). O „întâlnire“ la Romuliana, „lângă poarta de răsărit“, a eroului liric dumbrăvenian cu împăratul Galeriu (305
311), născut în Dacia Ripensis, este prilej de relevare a „secretului“ permanenţei strămoşeşti în bazinul Dunării, sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori: Mă întâlnesc cu Galerius / Domnul de rouă / La Romuliana lângă poarta de răsărit / (…) // Când presimt vremi de restrişte mi-a spus / urc scările stelelor prin cerul de lut / şi vin să văd arborii / în care-am ascuns de două milenii / oştenii mei cei mai viteji («Domnul de rouă» D, II, 38 sq.). 

Programul poetic al lui Ion Gheorghe angajează o interesantă orbită a autohtonismului cosmologic. În Parabola grâului din volumul Elegii politice (1982), Ion Gheorghe aduce unul dintre cele mai frumoase omagii istoriei [ării şi [ăranului Pelasgo-Daco-Thrac / Valah, sau Dacoromân, de la Salmoş / Zalmoxis I până în prezentul politic al „elegiilor“: …Hărăzit acestui încercat pământ / Acestei ţări în care n-a fost niciodată / Pâine de ajuns, / Deşi mari familii domnitoare, / Dinastii de grâne / S-au născut pe aceste câmpuri // Pitagora ce nu mânca / Decât puţină pâine / Cu legume fierte, / Avea pâine dintr-un soi de grâu / Numit grâul zalmoxe, / Adus cu plutele pe Istros / Şi-apoi cu sacii pe asini. // Cezar mâncă pâinea noastră / Dintr-un alt soi de grâu, / Arămiu şi dulce şi mult spornic, / Ce era numit în scripte / Grâu de soiul burebista: / De trei ori pe zi cerea cesarul / Codrul lui de-astfel de pâine;/ Lacom şi cu multă spaimă,/ Mânca pâinea cea din soiul burebista, / Până ce cuţitul unor conjuraţii / Spintecă-n acelaşi timp / Şi nesăţiosul pântec de-mpărat / Şi săţioasa pâine burebista. // (…) // Deşi măreţe soiuri de grâu / S-au urcat pe decimalul curselor europene: / Soiul de grâu mihai viteazul / Măcinat în morile de vânt austriece; / Zdrobit în râjniţele de oţel / Iată: ce-a scăpat a prins ogorul / Transilvaniei de-a pururi…  (GEP, 188 sqq.).  

A doua etapă a creaţiei poetice a lui Ioan Alexandru este reprezentată de marile cristalizări imnologice, unde se înrăzăresc icoane de autohtoni sfinţi: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, Horea, Timotei Cipariu, Gh. Şincai, Popa Şapcă, Avram Iancu, Eminescu ş. a.: Câteva dealuri împodobite cu pământ / Mai mulţi păstori de veghe în munţi lângă cuvânt / Mihai Viteazu Eminescu Ştefanul cel Mare / În limba latinească se-ndreaptă după soare / Şi norii vin într-una… («România» APT,51).

Nenumărate sunt poemele lui Adrian Păunescu, unde reverberează un profund mesianism. Îndemnul înflăcărat la re-Unirea Basarabiei şi României se face auzit de foarte multe ori şi de foarte multă vreme în poezia militantă / mesianică a lui Adrian Păunescu, în sunet de bronz / clopot: Maluri de Prut, apă în ştreang, / Bing-bang, bing-bang. // (…) / Curge Prutul între ţări române, / I se-aude plângerea-n Carpaţi, / Olt şi Mureş sar ca să-l îngâne, / Jiu şi Nistru, voi ce aşteptaţi ? // Şi din cer, întregul loc arată / Ca un rai însângerat la brâu, / Vino, frate, să legăm odată / Malurile tra­gicului râu. («Maluri de Prut» PIV, 181 sq.). Patriotismul / autohtonismul nou şi demascarea situaţiilor paradoxal-politice din lume şi din România secolului al XX-lea sunt coordonatele cele mai incandescente ale poeziei păunesciene: O singură Putnă în mijloc de ţară, / Cu Ştefan în Putna ca pruncul în mamă, / (…) // Când fraţii-şi mai scriu şi-şi dau mâna prin vamă, / Când strâmbe imperii pun patrii în ramă. // Ci tu, lângă Putna cea sfântă şi clară, / Te urcă pe lacrimi, adună-ne, Mamă ! («O singură Putnă» PTIub, 39).

În arhitectonica lucrării, în antiteză cu secţiunea întâi, (I) Cadrul politic-social-cultural stalinist şi „ocluziunea“ proletcultistă în poezia română (1948 – 1958 / 1960), se relevă secţiunea a VIII-a, Nichita Stănescu şi „noua ontologie“ a Limbii / Logosului [Repere biobibliografice, Douăzeci şi patru de „trepte“ ale stănescienei „ontologii a Limbii / Logosului“ – a) Etapa „ieşirii complete“ din eminescianism, a „direcţionării lirice“ între simbolism, expresionism şi avangardism, prin „proletcultism“ / „realism-socialist“, către „resurecţie“ / „modernism“ – I. Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii“: Argotice cântece la drumul mare; II. Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii deschişi, de piatră“: Sensul iubirii (1960); III. Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără / arămie“: O viziune a senti­mentelor (1964); IV. Intrarea în arenă şi Dreptul la timp (1965); b) Etapa cristalizării originalei „ontologii“ a Limbii / Logosului – V. Treapta Omului-Fantă, sau zodia Fant-Omului: 11 elegii  (1966); VI. Treapta „pavilioanelor albastre“: Alfa Obiecte cosmice  (1967); VII. Treapta roşie a demnităţii teluric-celeste: Roşu vertical  (1967); VIII. Treapta „ninsorii cu ochi de peşti“ şi a „îngerului-cărţii-propulsoare“: Oul şi sfera (1967); IX. Treapta „pământului ca o scândură groasă“: Laus Ptolemaei  (1968); X. Treapta receptării „mesajelor“ Fant-Omului înzestrat cu necuvânt; XI. Treapta „laserului lingvistic“ şi a „mutării în lup“: Un pământ numit România (1969); XII. Treapta zborului în „clasica“ oglindă, sau a „zborului invers“: În dulcele stil clasic (1970); XIII. Treapta sud-dunăreană a „lirelor înfrăţite“: Belgradul în cinci prieteni  (1972); XIV. Treapta „fulgului“ de pe geamul din priveliştea fiinţei: Măreţia frigului  (1972); XV. Treapta de sub „duşul ontic“: Spălarea cu pietre (1973 1976); XVI. Treapta „homerică“: Epica magna (1978); XVII. Treapta estetică: Operele imperfecte  (1979); XVIII. Treapta cu „tunel oranj“: Noduri şi semne (1982); XIX. Treapta „craniului înlăcrimat“ din ontologicul abis: Oase plângând (1982); XX. Treaptă pentru „rafinăria epicului“: Seama poeziei  (1984); XXI. Treapta înfrângerii zeilor-chirurgi: Tu departea, tu departea mea… (1984); XXII. Treapta viscolului oranj: Iarna de la sfârşitul lumii  (1984); XXIII. Treapta „cu epistole“: Scrisori pentru prieteni (1984); XXIV. Treapta viscolului-poştaş: Tânjirile după firesc (1993) şi Cărţile sibiline (1995); Aspecte ale modernismului stănescian semnalate de critici / teoreticieni literari din ţară şi din afara României şi „Noua ontologie“ a Limbii / Logosului fundamentul stănescian], secţiunea a IX-a a lucrării, aflată sub titlul Marin Sorescu şi câmpurile poematice ale reînvierii modernismului  [Repere biobibliografice, Marin Sorescu şi fundamentul reînvierii modernismului, „Direct-proporţionalitate“ între „forţa modernismului“ şi „încărcătura de tradiţionalism“, Spre „sâmburii“ cu misterele lumii, „Puterea divină“ a „auto-scurtcircuitelor“ lirice, Orizonticul câmp al „dinamitării miturilor“, al „băii de miteme“, al trecerii elementelor sacrului în profan, apoi, al recristalizării cu eul / ens-ul creator în centru, substituind Demiurgul, Dinamitarea mitului biblic-fundamental al Genezei, Mitul potopului, Mitul Zeiţei Frumuseţii, Mitul Penelopa şi Ulysse, Mitul mesianic, Mitul fundamental al jertfei zidirii, Mitul Genezei, Mitul Patriei, mitul strămoşilor, Câmpul profunzimilor tragic-lirosofice şi „vecinătatea“ cancerosului proces de reificare a lumii, Câmpul realist-arhetipal, sau „matriceal-stilistic“ etnografic, Câmpul resurecţional erotic şi Câmpul potenţării „jocurilor“ / „candorilor“ copilului-zeu din toate vârstele] şi secţiunea a X-a, Alţi reprezentanţi ai resurecţiei poetice, cuprinzând douăzeci şi şapte de capitole dedicate unor profiluri lirice „de prim rang“: Ion Miloş – poezia ca «floare cosmică», Petre Stoica – „reîntregitorul“ miraculoasei aure a obiectelor din universul cotidian, Mircea Ivănescu poezia ca tablă de şah a pădurii de mesteceni, Grigore Hagiu şi chipurile împietrite ale Logosului, Anghel Dumbrăveanu despre relaţia râului cu lebăda, Grigore Vieru şi simbolul mesianic al Mamei, Liviu Damian – tunetul inimii din Verb, Ion Gheorghe – un clopot de bronz chemând la luptă împotriva programului comunist de distrugere a clasei ţărăneşti din România, Gheorghe Tomozei şi „poemul bine temperat“, Cezar Baltag – „monada“ lirismului, Ioanid Romanescu „presiunea fotonilor“ poeziei, Emil Brumaru şi „catedralele de rouă“, Ilie Constantin şi „colinele cu demoni“, Ileana Mălăncioiu „îngeruirea“ paradoxurilor mitosofic-autohtone, S. Almăjan auria etapă şi vârsta rotirii labirintului în anticuvânt / necuvânt, Gheorghe Pituţ – sinestezii din ochii neantului, Mircea Ciobanu etica şi patima Verbului, Mihai Ursachi psalmi pentru „hanuri cereşti“, Constanţa Buzea – între bacovianism şi „culori pursânge“, Ioan Alexandru şi resurecţia imnologiei, Ana Blandiana şi „steaua de pradă“ a lirei, Virgil Mazilescu – Poetul şi Administratorul, Gabriela Melinescu şi „îngânarea lumii“, Marius Robescu lirica elementelor mitosofice, Adrian Păunescu uzina de Poezie ca „armonie în sălbăticie“, George Alboiu şi „edenul de piatră“ al Mumei-Câmpii, Vasile Tărâţeanu – despre „lanul tivit cu maci“ al lui Ştefan cel Mare.

 

* * *

 

„Radiografierea“ creaţiei poetice a generaţiei resurecţiei din 1965 – 1970 evidenţiază un incandescent „centru“ în România / Bucureşti, a cărui benefică „radiaţie“, a cărui lumină s-a înregistrat, ori este în curs de „receptare“ şi în „ariile spirituale laterale“ ale limbii române: în Basarabia / Republica Moldova, în Bucovina / Ucraina, în Voivodina / Iugoslavia etc. Dar un „portret“ al generaţiei resurecţiei, căreia i se datorează „marea explozie lirică“ dintre anii 1965 şi 1970 / 1975, pare a fi „incomplet“ fără poeţii din „eşalonul secund“, ori din celelalte („terţ“, „cvart“), deoarece şi aportul acestora (desigur, cantitativ, ici-colo şi „calitativ“, însă nepropulsat „în marele circuit“), şi opera acestora, de vreme ce există din anotimpurile respective, sprijină strălucitorul firmament cu noul, impresionantul orizont românesc al cunoaşterii metaforice, orizont circumscriind deja câteva „everesturi“ gata de a pătrunde şi mai adânc în conştiinţa nobilei, înnobilatoarei lumi a poeziei universale, dintotdeauna aflată în avangarda cunoaşterii umane.


„Cometa / galaxia lirică românească“ de după al doilea război mondial îşi înfăţişează firesc strălucirile esenţiale de quasari / pulsari pe cerul noii estetici universale ca estetică a paradoxismului.


Sigle:


  •              APT = Ioan Alexandru, Pământ transfigurat (cu o Prefaţă de Zoe Dumitrescu Buşulenga; colecţia „Biblioteca pentru Toţi“), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

  •     D, I, II = Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic (cu o Postfaţă de Crişu Dascălu), Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 1998; Anghel Dumbrăveanu, Viaţa de fiecare zi a poetului, Bucureşti, Editura Eminescu (Poeţi Români Contemporani), 2000.

  •    DDiss = Jacques Derrida, La Dissemination, Paris, Edition du Seuil, 1972.    

  •   EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

  • FLPS = Femeile în luptă pentru pace şi socialism (antologie de poeme editată de Uniunea Scriitorilor din R. P. R. în cinstea zilei de 8 Martie, ziua internaţională de luptă a femeii), Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a uniunii Scriitorilor din R. P. R., 1950.

  •   GEP = Ion Gheorghe, Elegii politice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.

  • GIr = Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, 368 pagini.

  • HSfer = Grigore Hagiu, Sfera gânditoare, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

  • LMc = Nicolae Labiş, Moartea căprioarei, Buc., Editura pentru Literatură, 1964.

  •   MarP = Aurel Martin, Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967.

  • MavP = Irina Mavrodin, Poietică şi poetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982.

  • NegF = Eugen Negrici, Figura spiritului creator, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

  •   PCon = Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

  • PDlrc = Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.

  • PIV = Poezia, izvor de apă vie (antologie de poezie românească întocmită de Georgeta Simion-Potângă), Timişoara, Editura Augusta, 1999.

  • PLN = Probleme ale literaturii noi din R.P.R (antologie de “studii” semnate de M. Beniuc, O. S. Crohmălniceanu, S. Fărcăşan, M. Gafiţa, P. Georgescu, N. Ignat, S. Iosifescu, D. Micu, S. Mladoveanu, M. Novicov, Tr. Şelmaru, I. Vitner), Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, 364 pagini.

  • PO, IV = Platon, Opere (ediţie îngrijită pe Petru Creţia şi Constantin Noica), vol. IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983.

  • PTIub = Adrian Păunescu, Totuşi, iubirea, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.

  •    RotIst, III, IV, V = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. V («Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000»), Bucureşti, Editura Niculescu, 2000.

  •    SFiz = Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei (însemnări, eseuri, poeme, pagini de jurnal etc. ediţie îngrijită de Al. Condeescu), Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 640 pagini.

  • SOrd, I, II = Ordinea cuvintelor (versuri dintre anii 1957 şi 1983; «prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Al. Condeescu cu acordul autorului»; prefaţa: Structura artistică, de Al. Condeescu; „prologul“: Războiul cuvintelor, de N. Stănescu), vol. I, II (432 pag. + 384 pag.), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985.

  • SSubl (SDs) = Nichita Stănescu, Despre sublim  (interviu acordat lui Coriolan Babeţi, la Timişoara, în 18 octombrie 1983), publicat în revista Orizont (Timişoara), anul XXV, nr. 13 (833), 31 martie 1984, p. 11.

  • ŞNE = Alex. Ştefănescu, Nichita Stănescu a existat studiu introductiv la antologia Îngerul cu o carte în mâini (în respectivul studiu introductiv, autorul reia / actualizează Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986), Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1999, pp. 5 124.

  •   TŞans = Ion Pachia Tatomirescu, Şansele afirmării prin autohtonism, în Luceafărul (Bucureşti), an XXXI, nr. 17 (1354), 23 aprilie 1988, p. 3.