În lirica
lui Grigore Vieru

Ceea ce afirma Gheorghe Grigurcu despre Bacovia, în monografia Bacovia- un antisentimental, căruia complexitatea i se ascunde într-un suflu al simplului (1) ne devine punct  de referinţă în aprecierile asupra operei lui Grigore Vieru; într-un câmp actual polarizat al receptării operei poetului. Simplitatea scrisului vierean, curgerea lui soteriologică, întemeierea cuvântului (o rescriere a genezei limbii) în ordo universalis, încărcătura introspectivă, ştiind ca şi Vasile Voiculescu că prin Duh se poate viersui, sunt aspecte ale complexităţii, mai rar întâlnite în exegeza de ultimă oră a autorului Tainei care mă apără. Aspectele complexităţii liricii vierene apar reliefate, în mod deosebit, de Mihai Ungheanu, criticul desluşind în simplitatea operei şi în impresia de persistenţă a unei singure teme, de fapt o diversificare literară într-o sinteză aparte: „Grigore Vieru pare la prima verdere poetul unei singure teme şi al unor mijloace simple şi lipsite de variaţie. Dificultatea este de a-l analiza, atunci când pare inanalizabil. În realitate, scrisul lui Grigore Vieru este bifurcat şi diversificat(…) Derutanta simplitate a mijloacelor ascunde sensuri grave.” (2)

Noua lectură pune în evidenţă intensitatea ideatică şi nuanţarea la nivelul expresiei a liricii vierene, probând versul „ plin de forţă şi nobleţe clasicistă, înfrăgezit deopotrivă cu rouă şi auroră romantică, sentenţios şi direct, ca un verdict judecătoresc, înmuiat în milă creştină şi în rugă adevărată adresată Domnului.” (3)

Sentimentul continuu al frustrării fiinţei, al retragerii în zbatere interioară tragică ,  cauzată de nenorocul istoriei, se dimensionează, deodată, în fatum şi creaţie lirică, omul şi poetul –Stropit de slavă/ca de sânge – coexistând în profunde sensuri ale reîntemeierii  lumii potrivnice, ale „mutării” teluricului ( Patria noastră de jos) în învelişuri celeste (Patria noastră de Sus), printr-un testament al luminii. Eu lumina o presor, se confesează poetul în Casa mea, amintind de versurile lui Ioan Alexandru din poemul  Imnul sacru:  dar steaua lui ( a pruncului!) / Şi maica din care fost-a rupt/ Vor lumina cum se cuvinte.” Poetul e în ipostaza propovăduitorului Predicii de pe Sfântul Munte, prin care Mântuitorul  le spune Apostolilor să nu ascundă lumina, ci s-o împrăştie. Luminii celeste, poetul îi adaugă lumina cuvântului, în simbioza înaltului divin şi a adâncului teluric, în comuniunea lor analogică, până la naşterea unei Fântâni a Blanduziei, semn al unui alt mod de percepere a lumii, deocamdată numai al poetului: „Mă uit în fântână/ Ca în istorie…” Până la acest datum al armoniilor, până la această învingere, poetul traversează, în acelaşi timp, sensurile grave ale beatitudinii şi suferinţei tragice, ale răsăritului şi asfinţitului. Imaginea din Cântec de Nichita Stănescu – Învinsesem şi plecasem, / Pe o piatră şezum şi plânsem… – îşi are corespondent în răbdarea cristică a eului liric vierean:  Scriind, / Parcă aş ara cu o cruce…”

Într-un poem-generic al creaţiei vierene, Descrierea lacrimii, închinat Preafericitului Părinte Teoctist, între un timp abrupt, al clipei nefaste, şi timpul speratelor armonii eterne, omului şi poetului le este dată vieţuirea pentru a învinge răul istoriei şi al vieţii, căutând, dureros, până la jertfă, căi de învingere: „Eu ştiu de la cei sfinţi/ Că Dumnezeu/ Ne urăşte cum suntem/ Şi ne iubeşte/ Cum ar dori să fim./ Doamne, cum/ Trebuie să vieţuiesc eu/ În lacrima ochiului meu,/ Ca să birui fiara?!/ Şi cât de multă/ Ar trebui să fie/ Jertfa sângelui nostru/ Ca să nu ne zbatem/ Atât de singuri,/ Atât de la marginea lumii?!” (4)

Astfel de versuri-generic ancadrează numeroase pagini din literatura basarabeană, venind din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde.” (Romani 5,3)

În  poemul Seism din „Imne şi blesteme”, Dumitru Matcovschi i se adresează, ca şi Grigore Vieru, prin sublimul rugăciunii, Creatorului Suprem: „Îndepărtează, Doamne, nenorocul/ De-această ţară, de acest pământ…” (5), sau cerând ocrotirea divină în situaţii-limită ale suferinţei, în finalul poemului Plânge-m-aş:Doamne sfinte, mă păzeşte, / Azi mi-e tare, tare greu.”(6) Acelaşi superlativ al suferinţei, marcat prin repetiţie poetică ( la Grigore Vieru repetiţiile poetice ţin de euharisticul rugăciunii),  apare la Grigore Vieru în poemul Litanii pentru orgă din antologia de autor Strigat-am către tine: Doamne, atât de singur,/ Atât de singur/ N-am fost niciodată! Invocarea divinităţii însoţeşte zbaterea fiinţei exilată în nenorocul istoriei, marcând, în puritatea comuniunii cu divinitatea, semnul ce-i sublimează eului liric înfrigurarea singurătăţii. „…singur într-o chilie / în care nu mai e loc / decât pentru tine şi Dumnezeu” scrie Nicolae Dabija în Început de sigurătate. (7) Nenorocul istoriei naşte în „regimul sufletesc” al basarabeanului o mişcare închisă. „Întreaga literatură basarabeană – de la Hasdeu până la autorii sfârşitului secolului XX – consemnează academicianul Mihai Cimpoi – poartă pecetea acestei puternice marcări ontologice: înscrierea pe traiectele umbroase ale mişcării închise.” (8)

Încătuşarea fiinţei în absurdul derulării vieţii, împingerea ei în umbra nedreaptă a istoriei, mărginirea, dezechilibrul, îşi caută, compensatoriu, dezmărginire prin lumina cuvântului, prin fiinţa poeziei. Încărcătura fiinţei istorice se revarsă – ca dat al autoapărării – în încărcătura lirică, cea care poate elibera, sublima, fiinţa încarcerată istoric. Aflat între lumi, Poetul virtuţi interioare. (9) Dacă istoria, prin nenorocul ei, urzeşte fiinţa „din lacrimi şi sudoare”, aceeaşi fiinţă se reîntemeiază, în interioritate lirică, prin forţa unei istorii spirituale invincibile, amintindu-ne de arhaicitatea spirituală, ca tărâm al rezistenţei,  din Plugarii lui Octavian Goga: „Când doarme plugul pe rotile, / În pacea serilor de toamnă,/ La voi coboară Cosânzeana,/ A visurilor noastre doamnă,/ Vin crai cu argintate coifuri/ Şi n aur zânele bălaie; /Atâta strălucire ’ncape/  În bordeiaşul vost’ de paie.”(10) devine  o insistentă –dramatică – interogaţie, verificându-şi, astfel, Sinele. Recluziunea fiinţei istorice naşte ecloziunea fiinţei întru poezie, deschiderea eului liric în

La Grigore Vieru, interioritatea devine matricea întăririi fiinţei Duhului, care, mai târziu, în exterioritate, va înfrunta conflictualitatea istoriei, cu căpcăunii / care înjunghie Steme şi călăii/ care vor pune pe trunchi/ capul Limbii Române.Poet, aparţinând, antropologic, fiinţei lui lirice: „Nu poţi să smulgi din aer/ Al mierlei cântec spus./ De vorba mamei gura-mi/ S-o depărtezi nu poţi.// Nu poţi din ape smulge/ Un soare oglindit./ De mine chipul mamei/ Să îl desparţi nu poţi.” (12)  Lăuntricul absoarbe înfăţişările pure ale lumii prin credinţa în „existenţa sufletului” şi cuprinderea ei într-un limpede credo liric prin poemul Urcarea la cer. În ideea pe care o exprimam anterior, aceea de edificare a fiinţei şi de reîntemeiere existenţială, de „febră a eternităţii”, Grigore Vieru, în poemul Urcarea la cer, îi cere Creatorului unic o reordonare/ mutare a lumilor în armonia cosmică, ceea ce criticul Ion Pop numea, vorbind despre Poemele luminii ale lui Lucian Blaga, „sumă de elemente perfect integrate într-o rotunjime originară” ca parte constitutivă a oricărei lirici, „raportul dintre eul individual şi marele univers…” (13) Ceea ce la Lucian Blaga este iubirea de flori, ochi, buze, morminte, la Grigore Vieru este iubirea creştină, confraternă, integratoare cu sufletul păsării, al stejarului verde, al copilăriei, al cântecului, părţi ale Marelui Tot : „Cred, Doamne, / În existenţa sufletului./ În urcarea sa la cer/ Cred./ Dar sufletul păsării,/ Sufletul căprioarei?!/ Şi cel al furnicii/ Şi cel al stejarului verde/ Şi cel al copilăriei mele/ Şi cel al cântecului nostru -/ Sufletul lor/ Tot la ceruri se urcă?!/ Dacă nu, atunci/ Ce să caut eu acolo, / În nesfârşirea albastră/ Fără sufletul lor?!/ Dacă tot sunt toate/ În puterile Tale, /De ce n-ai muta/ Patria noastră de jos/ În Patria noastră de Sus?!”(14) O imagine asemănătoare apare în poemul testamentar Rămas-bun al lui Valeriu Gafencu, cuprins în volumul Sfântul închisorilor, apărut la Editura „Reîntregirea” din Alba-Iulia, 2007, p.307: „şi-am vrut/ Neamul să-l mut/ De-aici, de jos, / La Domnul Iisus Hristos.” Poezia înnoirii lăuntrice prin descoperirea paradisiacului sufletesc – poezia martiriului, ca ridicare a suferinţei la biruinţă, la „împăcare îngerească”  – îi este familiară lui Grigore Vieru. (11) Un fond spritual indestructibil este conştientizat de

În coliziunea cu lumea ca spaţiu concentraţionar, distructibil, fiinţa îşi caută indestructibilitate în lumina patriei cosmice, Patria de Sus, în care devine fiinţă reflexivă, concentrată pe numirea „tiraniei” marginii, dar şi pe eliberarea din constrângeri. Sentimentul marginii, ca împovărare, devine obsesiv pentru fiinţa ce se reîntemeiază în lumina patriei cosmice, prin puritatea lăuntrică şi ruga către Creatorul unic. Pentru poet, marginea e zădărnicirea fiinţei, înstrăinarea ei, cântecul de leagăn trecut în descântec, ca în poemul La o margine: „Când pe lume-am apărut/ La o margine de Prut,/Lângă râul pătimit,/ O străină m-a răpit/ Şi astfel mă legăna:/ „Nani, nani, nani-na,/ Peste Prut trăiesc jandarmi,/ Să creşti mare, să îi sfarmi!/ Peste Prut trăiesc potăi,/ Iar nu frăţiorii tăi!”

Mersul înspre centru (înspre ne-margine, mijloc), reflecţia asupra acestuia, esenţializează fiinţa, îi sporesc căile de învingere. Iubirea, cântecul, pâinea, ca teritorii ale marginii locuite de poet se esenţializează în corespondente superioare ale trăirii, cele ale centrului, mijlocului: credinţa, speranţa şi dragostea de semeni. În amplificarea tensiunii lirice, dinspre margine spre mijloc, verbul a locui este esenţializat prin  sinonimul a trăi, purtător de divin.  Dacă margineaunei iubiri, a unui cântec, a unei pâini, trăirea în mijloc are accente de identificare, îi aparţine vădit poetului: credinţa mea, speranţa mea, dragostea mea pentru voi: „Locuiesc la marginea/ Unei iubiri./ La mijlocul ei/ Trăieşte credinţa mea.// Locuiesc la marginea/ Unui cântec./ La mijlocuil lui/ Trăieşte speranţa mea.// Locuiesc la marginea/ Unei pâini./ La mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi.” (15) Credinţa, speranţa, dragostea ilustrează împărăţia valorilor pure, lăuntricul fiinţei autentice, soluţii izbăvitoare de ieşire din situaţii-limită, precum cele invocate de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: a ieşi „dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră  de anchetă, din teamă şi panică, din orice coşmar fenomenal.”slujbei demiurgice din „anatomia duhului nostru”, după expresia lui Lucian Blaga (17), edifică fiinţa. Ca moto al poemului Cu viaţa, cu dorul, Grigore Vieru citează din folclor: „Cine mă vede cântând/ Crede că n-am niciun gând…”, amplificând, apoi, în poem, întrepătrunderea fiinţă-veşnicie: „M-amamestecat cu cântul/ Ca mormântul cu pământul.// M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul.” Patria cosmică şi pacea divină sunt refugiile eului liric pândit de nimicniciile timpului ce loveşte „în creştet cu placatul”, ca minţile să rătăcească, ceea ce Ioan Alexandru numea, metaforic, ceasul greoi. Peisajul lăuntric al poetului primeşte vibraţia veciei prin măreţia suferinţei şi sacralitatea ei: „…din suferinţă-şi ia fiinţa/ Vecia-n care credem şi cântăm.” (18) Imuabilul cosmic înfruntă timpul degradărilor contingente. „Vin lepădaţii,/ vin renegaţii/ cu toată furia”, în timp ce eul liric se retrage, apărându-se, în liturghia cosmică: „Cineva sus pe coastă/ Spală faţa Lunii/ Cu lacrima noastră.” Poetul se identifică cu timpul cosmic, echinoxial, deasupra  timpului aflat sub semnul solstiţiului (19): Toate se schimbă în viaţa,/ Numai izvorul nu.” Prin elementele Marelui Tot, fiinţa poetului se încarcă în plenitudinea luminii. Deasupra timpului istoric, degradat, al înserării, se ridică ziua cosmică fără de sfârşit, ca în finalul poemului Izvorul: „Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune./ „Bună seara”, îi spun,/ „Bună ziua”, îmi spune.” (20) ca dat al locuirii este ambiguă, este a (16) Energia interioară, energia purităţii Sinelui, aidoma

Zguduirea fiinţei în nenorocul istoriei îşi caută linişte în liturgicul sufletesc, venind din cel cosmic, ca în întreaga poezie a martiriului românesc. „Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească…”, scria Nichifor Crainic, nutrindu-se, în Cântecul potirului, din dumnezeirea revărsată pe pământ: „Podgorii bogate şi lanuri mănoase, / Pământul acesta, IisuseCristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne/ Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,/ Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.” Aceeaşi sacralitate pulsează în  viaţa de-a pururi numită de Ioan Alexandru în poemul Imnul sacru: „Pe temelii de foc ne-am strâns columna/ Casei şi sămânţa în valurile noului pământ/ Le-am pogorât spre tainică urzire./ Sacre sunt toate ape şi lumini…” La Grigore Vieru, imuabilul valorilor pure, liturgicul sufletesc şi cel cosmic, sacralitatea lucrurilor atinse prin libertatea spiritului, în căutarea reordonării lumii, sunt relevante în constituirea unei poezii echinoxiale:  „Şi apele unde sunt/ Limpezi de sufletul nostru?!/ Şi sufletul unde e/ Limpezit de tremurul apei? Versul vine din ordo universalis, din întâlnirea dintre uman şi transcentent, după principiul chipului şi asemănării; ceea ce fiind în Dumnezeu este şi în om: „ Doamne sfinte, plânge-ne! / Nu-ţi suntem noi sângele?!” sau „ Te caut, Doamne, de-o viaţă./ De-o viaţă/ Caut fiinţa Ta. Nu ştiam/ Că sălăşluieţti/ În cântecul nostru…”(22) Celestul se răsfrânge în teluric, teluricul devine receptacul al celestului, al fiorului cosmic: „Al cui e cerul, / Liniştea lui? / Când stelele care cad/ Sunt stelele noastre, / De jale căzând”, scrie poetul în Iubito, preluând aceeaşi imagine poetică în Ce tânără eşti! : „Curând/ Va asfinţi soarele/ Şi va avea îndureratul/ Meu chip. / Ape îl vor sorbi, / Pământul l-o coperi.” Asistăm la cununia cer-pământ, amplificând matricea paradisiacă în care dominantă  este „fără de moartea”. Edificatoare sunt versurile din Poem în munţi: „ La munte izvorul/ Din cer izvorăşte. / Ca sufletul mamei,/ Ca sfântul ei grai/ În care te văd/ Fără de moarte. / Acolo, iubito, / Cetina leagănă/ Mireasma pletelor tale. / Dulcea suflare a lor/ Apropie cerul de pământ. / Şi eu în/ Adâncu-i cel rodnic/ Ca-n lumina ochilor tăi/ Fără de moarte mă văd.” Lirica lui Grigore Vieru devine răsfrângere a divinului peste vremelnicie, fixarea rădăcinii fiinţei în unduirea trupului cosmic generativ (rodnic!), în adâncimea înaltului, cu „peceţile” dimensiunii româneşti existenţiale, ca cele conturate de Mircea Vulcănescu (23). Dacă Grigore Vieru nu a cunoscut, la timp, pecetluirile de trăire românească din opere reprezentative, literare şi filozofice, sau le-a cunoscut doar în parte, cu siguranţă a intuit acel „ceva” irepresibil al lăuntricului fiinţei româneşti. În prefaţă la Dimensiunea românească a existenţei, Mircea Vulcănescu îndemna  „ să descoperim ceva care este în noi”. Pentru Grigore Vieru, „faţa proprie” a acelui „ceva” este intrarea omului în cosmocentric, prin trecerea semnelor de recunoaştere, cum le numea Mircea Vulcănescu, (pământul, sângele, trecutul, legea, limba, datinile, cugetul, credinţa, virtutea, durerile, bucuriile, stăpânirile şi asupririle), în valori ale „sufletescului”. Prin aceste „peceţi”, fiinţa lirică îşi exprimă modulaţiile – în formularea ei ca verb(24) – dinspre fiinţa neîmplinită spre fiinţa săvârşită:Se aude sunând/ Ora clară a dimineţii (…) // flori/ Care vor povesti copiilor noştri / Istoria luminii şi-a Învierii. / Va fi un soare al tuturor…” (25) Întâmpinând lumina, poetul întâmpină veşnicia, receptând, ca şi Lucian Blaga, cântecul lumii. Pentru Lucian Blaga, în poemul Biografie din volumul „Laudă somnului” , lumea e cântare: „…mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare…” „Făcând tăcere în sine – argumentează criticul Ion Pop, cu referire la Lucian Blaga –fiinţa umană se deschide de fapt cântecului universal, expresie de dincolo de cuvinte, a deplinei armonii a Totului. Realitate transindividuală, cântecul e, ca şi tăcerea, solidar cu începutrurile tuturor lucrurilor şi aparţine intimei lor substanţe, constituind, am putea spune, liantul care le face să comunice în sânul aceleiaşi unităţi. El este un alt nume al poveşti evocatoare de obârşii uitate – iar contextele în care apare  sugerează aproape întotdeauna întoarcerea spre rădăcinile fiinţei, către adâncul din care purced toate ale lumii, către un timp fără timp, frate cu eternitatea.” (26)  În poemul Sus al lui Grigore Vieru, eul liric, prins în plenitudinea armoniilor Totului, devine cântec şoptit, soteriologic, ca element doveditor al debarasării fiinţei de contingent: „ În munţii cu brazi/ Alb răsărit. / Orice necaz/ M-a părăsit. // Am văzut veşnicia – / Era singură. / Tăcută/ Ca laptele mamei.” În peisajul lăuntricului, acolo unde fiinţa se reîntemeiază, cântecul e taină – „Să cânţi într-o pâine/ Nu e uşor” (27) –  e semn dominant al păcii liturgice – „ Iar eu mai cânt / Nimica alt nu cer…” (28)  –  preluând  „miezul vorbei” şi al „suflării” poetului în reverberaţia unor stări de puritate reverberante: „Ceea ce, îndepărtat, / Sună în cântec/ Sunt cuvintele noastre. / Dar cântecul? / Sărbătorile lui?”distructivul atentează la armoniile eului: „Suflet scăzut,/ Idee înaltă. / Dar/ Încă-i frumos în cântec.” (30) Este exprimată, astfel, încă o faţetă a „fiindului sacru”. (31) (29) Cântecul e imuabilul, „contraponderea” când

 

 

NOTE:

 

1.Gheorghe Grigurcu,  Bacovia-un antisentimental, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, Colecţia „Contemporanul nostru”, p.198.

2.Mihai Ungheanu, Prefaţă la Grigore Vieru, Văd şi mărturisesc, Editura Minerva, 1996. Apud  textul preluat în revista Limba română, nr.1-4 (163-166) 2009, ianuarie-aprilie, Chişinău, p. 110 şi 112.

3.Mihai Cimpoi, Grigore Vieru: Moarte întru adevăr, în „Critice”, vol.8, Prăpastia lui Pascal, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2009, p.107.

4.Vezi Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Volum antologic de autor, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2002, p.332

5.Vezi Dumitru Matcovschi, Imne şi blesteme, Chişinău Hyperion, 1991, p. 164.

6.Idem, Ibidem, p.62.

7.Nicolae Dabija, 101 poeme, Editura Biodova, Colecţia „Ideal”, Bucureşti, 2009, p.62.

8.Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediţia a II-a, Editura Arc,  Chişinău, 1997, p. 10.

9.Împrumutăm termenul dintr-o mărturisire, cu o altă temă de cât cea prezentă, a eminescologului Dumitru Irimia. Vezi revista „Limba română”, Dumitru Irimia- promotor al identităţii românilor, Chişinău, nr. 1-2, 151-152, 2008, p. 40.

10. Octavian Goga, Poezii, Reproducere prin procedee anastatice a ediţiei apărute în 1905, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti, p.8.

11.Poemul Discurs electoral,  Strigat-am către tine (vezi Note 4), p.170

12.Poemul Versuri albe, în  Strigat-am către tine (vezi Note 4), p.138.

13.Ion Pop, Lucian Blaga – Universul liric, Editura Cartea Românească, 1981, p.6

14.Poemul Urcarea la cer, în  Strigat-am către tine (vezi Note 4), p. 244.

15.Poemul Locuiesc din Idem, p.111

16.N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţia a VII-a, Editura Dacaia, Cluj, 2001, p.9.

17.Lucian Blaga, Censura transcendentă, 1933, p.209.

18. Poemul Glontele internaşionalist, în volumul Strigat-am către tine (vezi Note 4), p.163.

19.În Eminescu-modele cosmologice şi viziune poetică, Ioana Em. Petrescu delimitează un timp al echilibrului etern, echinoxial, şi unul al stagnării, al degradării, care ăşi pierde caracterul cosmic sub semnul „punctului de solstiţiu”. Vezi op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 55-56; 122-123.

20.Poemul Izvorul, în  Strigat-am către tine ( vezi Note 4), p.41.

21.Poemul O ceaţă caldă, în  Strigat-am către tine ( vezi Note 4), p.66.

22.Poemul Auzi-ne, în Strigat-am către tine ( vezi Note 4), p.245 şi poemul Te caut, Doamne, Op.cit., p. 257.

23.Mircea Vulcănescu, Op. cit., Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991.

24.Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.53.

25.Poemul  Descrierea luminii, în Strigat-am către tine ( Vezi Note 4), p.251.

26. Ion Pop. Op.cit., p.234.

27. Poemul Într-o pită, mierla…, în Strigat-am către tine (vezi Note 4), p.112.

28. Poem ( fără titlu), Op.cit., p.114.

29. Poemul Iubito, Op. cit., p.100.

30. Poemul Litanii pentru orgă, Op. cit., p.132

31. Ana Bantoş, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.95.