…Iar Poezia este Poetul…


Poezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă, în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic creeat de metaforă are propietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic. Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subînţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii, de specificitatea sa, deci despre metafora sa.

Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic. Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee,într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică. Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autentic, specific fiecăruia. Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu.

Universul poeziei este creeat de sistemul metaforic .Prin poezia lui Eminescu,  sau a lui Blaga, a lui Nichita Stănescu, se creează impresia că se evidenţiază o disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a polilor în câmpul metaforic, o glisare de sensuri. Prin metafore Lucian Blaga a recompus Spaţiul şi Timpul. Blaga efectuează însă o dublă lucrare: el nu numai că pune în evidenţă metafora ca o celulă poetică sensibilă, ci şi ca o celulă sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte. Însă nu abundenţa de metafore imprimă forţă unei opere poetice, ci organizarea metaforelor, atâtea câte sunt, într-un spaţiu de semnificaţii.

Prin metafore se esenţializează o realitate, se realizează o glisare dintr-un spaţiu şi timp determinat spre o zonă  a tangenţei imaginarului şi realului. Am putea spune că acest transport se duce spre mit, căci acesta are în sine raţionalul ca domeniu filozofic şi imaginarul ca domeniu poetic. Astfel, prin această structură a metaforei ,poemul se încarcă cu semnificaţii de memorie a existenţei, aşa cum orice mit este o istorie (memorie) despre sine a umanităţii.

Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă păstrarea ritmului său iniţial. Din păcate, rareori judecăţile de valoare făcute de criticii de poezie  se fac din sistemul metaforic respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie este factorul inestimabil al viabilităţii unei culturi, cum şi al maturităţii sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor distincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul aparţine poeziei sale în virtutea faptului că el şi-a contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă, descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană răsfrântă în destinul creatorului.  Actul creţiei poetice este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual, adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are aici una dintre rădăcinile sale.

Opera poetică autentică este o intervenţie în Absolut, o sinfonie ce vibrează în spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi timp infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o adâncire a sinelui. Dar, pentru amândoi sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o experienţă proprie. O profundă şi puternică experienţă de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că Eminescu, O. Goga, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Radu Gyr, etc. care au trăit mari experienţe de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic.

Sistemul de gândire poetică se construieşte din semnificaţii care rămân mult timp printre noi, şi apoi trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin şi ale noastre, pentru că cuprind şi exprimă esenţa umană. Deoarece este revelat eternul uman. O chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor.

Poetul este locuitorul operei sale şi cel care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa poezie. Iar Poezia este Poetul.