Humanografia: Lumi suspendate

Pictorul Romeo Niram ne oferă o galerie de „Humanografias”. Humanografia este un termen creat de artist şi s-ar traduce în româneşte prin scriere umană în sensul de scriere „cu”, „despre” şi „prin” oameni.

În scurtul răgaz avut la îndemână, m-am oprit asupra primului tablou al acestei serii „Humanografia XX”. Autorul notează Humanografiile sale cu cifre latine, ca un fel de Via Appia sau Via Dolorosa din binecunoscutul canon al Sfintei Vineri Mari. Nu ne aflăm departe de această dimensiune religioasă pentru că numele de Vineri evocă Venera, zeiţa iubirii, a plăcerii şi deliciilor erotice.

La nivelul zero al interpretării simbolice, privitorul se opreşte asupra narativităţii acestuia. Tabloul este compus din două registre: unul figurativ uman şi altul non-figurativ-transcendental. Cadrul uman este marcat de două prezenţe: autoportretul autorului şi nudul unei fete. La acest nivel remarcăm de asemenea tipul de execuţie: modernă a autoportretului, fotografică a nudului şi tehnică a planului transcendental care ocupă două treimi din tablou.

Autoportretul autorului se află într-un dialog vaginal cu fata dezbrăcată, apetisantă, şi lascivă, întinsă pe un scaun de pânză cu spătar. Într-o deschidere generoasă ea îşi oferă fiinţa, în care sexul ocupă locul central, privirii artistice. Aflată într-o poziţie comodă la maxim, mult mai mult decât permite firesc un scaun cu spetează, cu picioarele deschise, într-o ademenire erotică, fumează având un aer plictisit, nicidecum concentrat, mâna cu ţigara fiind ridicată teatral. Privirea ei nu urmăreşte drumul fumului care o îmbracă într-o boare fumurie, îndreptându-se spre un „dincolo” al unor posibile lumi virtuale, părând a deschide un canal ancorat în infinit.

Avem o lume cu umbre, o alta fără, aşa cum avem o lume a fumului şi a transparenţei ce devine opacă, precum şi una a luminii ce cade de sus şi se sprijină pe obiecte. Pe cât de puternică este umbra autoportretului, aproape neagră, pe atât de slabă este umbra fetei. Cei doi se privesc şi astfel se întâlnesc în ceea ce se vede deasupra şi puţin se înţelege în termeni logici. Dialogul creat este o metapictură, un discurs estetic retoric despre condiţia artistului plastic şi a operei de pictură, o variaţiune pe tema privirii în general, a omului ce reuşeşte a se privi pe sine. Privirea pierdută în zare a celor doi face posibilă întâlnirea lor în imanent, însă aceasta este insuficientă consistenţei artistului.

Ca dovadă, autoportretul său este suspendat. El nu se sprijină pe nimic biografic, teoretic sau prestabilit programatic. El, în calitatea lui creator, îşi inventează propria biografie, propria consistenţă cromatică şi ideatică. Nimic nu îl susţine. Privirea fetei este cea care funcţionează asemeni proiecţiei de lanternă magică, făcând ca realitatea lui să iasă zeieşte din fiinţa ei. Cum ar spune Karl Gustav Jung, este personificarea acelei părţi de masculinitate (animus) din structura eului femeiesc. Este frumosul şi eternul vis de iubire al femeii, căruia această fată i se oferă total, fără jenă şi menajamente. Virilitatea artistului este marcată de barba sa studiată, semn al înţelepciunii sau al raţiunii suverane şi de părul răvăşit. Avem un joc al proiecţiilor, astfel, pe orizontală, aşa cum ea îl materializează pe artist din substanţa spiritului ei, la fel el o întrupează în perfecţiunile formelor marii Venere, într-o ipostaziere umană a ulciorului plin de nectar şi ambrozie iar pe verticală avem împlinirea, de neînţeles în unicitate ei, a poveştii de dragoste a celor doi. Fundalul autoportretului, ca şi nota cromatică dominantă a acestuia este roşul diluat spre un portocaliu, o picătură dintr-un „roşu vertical”. El este căldură, sentiment uman, lumină sufletească, fruct al imaginaţiei din care oamenii au muşcat şi continuă să muşte, numindu-l păcat.

Narativităţii registrului figurativ i se opune planul abstract, al libertăţii, apăsătoare de multe ori celor care îşi înfrânează imaginaţia, refuzând a vedea şi de a se vedea în el. Aici, în griul generos al sugestiilor venite sub diverse forme geometrice, de se caută haite sălbatice de vulpi şi lupi argintii, cu siguranţă că se vor găsi, de se caută un registru profund al intelectualismului evocat prin culoarea gri, se vede cum jocul de umbre şi penumbre ne sugerează cărţi, biblioteci precum şi o multitudine de foi ce fulguiesc în acest transcendent oferit de această humanografie. De se caută păduri argintii, ele sunt acolo. Ne aflăm în situaţia similară a tabloului acelui celebru pictor japonez care şi-a înghiţit artistul, intrat în el pe cărarea pictată. Aici, pe drumul fantasmagoric al fumului de ţigară, intrăm în eterna poveste a celor doi îndrăgostiţi. Ei se văd în planul imanent dar aparţin celui care le-a furat privirea şi inima, sunt în spatele bătăii de inimă ce brăzdează cu trăsături neregulate griul călătoriei lor.

Autoportretul nud al artistului surprinde numai partea superioară, cerebrală, a bărbatului care nu se pierde în evanescenţe sentimentale şi senzuale. Lipsa mâinii din tablou nu-i conferă acestuia postura de demiurg. Mâinile fetei, deşi se văd, nu sugerează creaţia, pentru ea aceasta fiind una biologică, sexuală. Nudul ne spune foarte clar că ea nu este gravidă, dar invită la îngravidare, la a întrupa acel spaţiu difuz şi abstract al pasiunii redat în partea superioară a tabloului.
 
Jocul receptării continuă. Observăm, în colţul din stânga de jos al tabloului, semnătura artistului, iar în partea dreaptă de jos, cu litere groase de tipar medieval, într-o culoare palidă, scris CRITIQUE, în traducere critică. Această prezenţă textuală poate influenţa privitorul. Astfel, unii vor porni de la sensul comun al cuvântului critică ce înseamnă a căuta imperfecţiuni, tehnici, exemplificări ale realităţii artistice într-o manieră conceptuală, demonstrând mai mult cultura estetică şi artistică solidă şi diversificată a criticului, textul artistic devenind un pretext al propriei lustruiri critice.

După cum alţii vor interpreta actul critic drept un act de creaţie, fie el, ca în accepţiunea lui Călinescu, şi unul „ratat”, deci de recreare semantică a realităţii estetice oferite de opera de artă. Este momentul să preferăm cea de-a treia accepţiune a termenului critică ce are o sorginte filosofică kantiană, fiind promovată printre alţii şi de Eugeniu Coşeriu, şi anume, actul critic este un act de punere în valoare a operei, cu alte cuvinte, este un piedestal pe care se aşează opera de artă, necesar şi vital acesteia. Cu siguranţă că artistul se gândea la această ultimă accepţiune, pentru că, dacă ne uităm bine, vedem că nuanţa cu care este scris acest cuvânt este apropiată de cea a umbrei lăsate de corpul fetei aşezate voluptos pe scaun. La fel de bine, acest cuvânt se poate asocia planului doi, de care se apropie prin nuanţă, dar căruia de fapt îi aparţine artistul. Cum semnătura acestuia este gri, numele său marchează prezenţa planului gri în cel maro, a transcendentului artistic în realul concretizării artistice imanente.

Am oferit o parte din suita de interpretări simbolice posibile create de acest eveniment artistic care este opera numită simplu în complicatul ei „Humanografia XX”. Cum nimic nu este întâmplător, titlul vine să fixeze o metaforă generativă: cea a scrierii cu tine însuţi, bărbate şi cu tine însăţi, femeie. O replică la „hematografiile” lui Nichita Stănescu. Decalogul a trecut. Am ajuns în momentul unui nou început, dincolo de orice lege divină care îngrădeşte creaţia şi omul. Este un discurs al eliberării omului de orice preconcepţii şi limitări, un spaţiu al libertăţii în care maroul se va converti în gri. Avem tonuri intermediare şi nu contraste, aflate mai aproape de culoarea vieţii caracterizată de un „între” sau un „spre”. Ca dovadă, planul uman maro ocupă numai a treia parte din tablou, o regulă de aur ce oferă o fertilă deschidere unui discurs estetic de specialitate, oferind fiecărui privitor satisfacţia de a găsi ceea ce caută: tehnică, compoziţie, narativitate, abstractivitate, cubism, modernism, futurism chiar, elemente ce pot fi conceptualizate şi exploatate în tot felul de lecturi pe care le poate avea tabloul.

Prof. Dr. Simion Doru CRISTEA
Lisabona, Portugalia

SIMION DORU CRISTEA (născut în 1965 la Bistriţa), este Doctor în Filologie, Facultatea de Litere, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj (2001). În prezent lucrează la prepararea tezei de doctorat în Filozofia Limbajului la Facultatea de Litere a Universităţii din Lisabona. A publicat numeroase articole în reviste din ţară şi de peste hotare: