15 ani de la moartea filosofului Emil Cioran


Ne întâlnim în Scrisori către cei de-acasă (Editura Humanitas, 1995), în accepţiunea critică a lui Dan C. Mihăilescu, cu „un Cioran mai transparent decât cel din propria-i operă”. De altfel, Emil Cioran consemna că „adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa.” Opera poate fi o mască. Nietzsche este orgolios şi profet în cărţile sale, dar abandonat în scrisori. Crezând în piesele epistolare, în suveranitatea lor, regretându-le pe cele pierdute, de tinereţe – „fiindcă prin ele m-aş putea regăsi aşa cum eram la sosirea în Franţa, la 26 de ani” –  Emil Cioran dezvoltă un jurnal epistolar, ca „eveniment major al singurătăţii”, prin numeroasele pagini trimise părinţilor, fratelui Aurel Cioran, prietenului din copilărie, Bucur Ţincu, sau cele către Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Arşavir Acterian, Petru Manoliu, Mircea Zapraţan. Invocata imaginea aşa cum eram (dintr-un articol publicat în Nouvelle Revue Francaise, nr. 489, octombrie 1993) exprimă identitatea cioraniană originară, nerecuzată, intactă. În Semnăturile  lui Cioran, intervenţia reputatului profesor Sorin Alexandrescu la ediţia a VII-a a Colocviului Internaţional Emil Cioran, Sibiu-Răşinari, 10-13 mai 2001, „omul local” apare ca identitatea cea mai profundă a lui Emil Cioran, identitate pe care nu a negat-o niciodată, mereu activată de sentimentul  nonidentităţii pariziene.

În afectivitatea cursivă a epistolarului, revenirea obsesivă a locului dintâi devine refugiu din claustrarea pariziană: „La Paris, viaţa devine tot mai mult un coşmar. Ca să vezi un petic de verdeaţă îţi trebuie o oră…” , îi scrie fratelui Aurel Cioran,  la 14 noiembrie 1969, sau într-o altă epistolă, datată 19 mai 1971, Emil Cioran avertizează:  „A trăi aici a ajuns un fel de pedeapsă.” Blestematul Paris, un „Babel înspăimântător”, îl face pe filozof să citeze comparaţia Parisului (comparaţia cuiva) cu „o cameră de gazare”, într-un limbaj de respingere totală. „Ca să văd un pic de verdeaţă – îi scrie aceluiaşi Aurel Cioran, în 7 iunie 1969 – eu trebuie să iau trenul şi să fac cel puţin 50 de kilometri. Parisul se întinde ca o uriaşă balegă. Imaginea e exactă, fiindcă aici totul e poluat, aerul şi tot restul.” Tonurile pariziene apocaliptice, destăinuirile din viaţa personală, exprimarea posibilităţilor şi imposibilităţilor scrisului literar sunt instantaneu întrerupte prin descinderi ale gândului – ale visului! – în invincibilul locului natal, Răşinari. Textul scrisorii din 17 octombrie 1967 este segmentat brusc cu întrebarea adresată lui Aurel Cioran : „Ai fost la Răşinari?” Aceluiaşi destinatar îi certifică, în scrisoarea din 3 iunie 1965, unicitatea locului: „După părerea mea, ar fi o greşeală să părăşeşti Sibiul. Am aflat că locuieşti Pe Subt Arini. Nu există loc mai liniştit pe lumea asta. Cât te invidiez!”

În scrisorile către părinţi, filozoful pomeneşte, voit, mai rar de Răşinari, ocrotindu-i afectiv, bucurându-se, însă, când află veşti („ Mi-a făcut o mare bucurie că s-a prelungit tramvaiul până la Răşinari”), insistând să fie  „omul local”. Scrisorile către părinţi se încheie prin  cuvintele: „Vă implor să-mi scrieţi!” sau „Nu înţeleg de ce îmi scrieţi atât de rar!”, exprimând nevoia de reînviere a locului şi timpului copilăriei: „Cu vârsta, copilăria învie tot mai mult…” ( Paris, 10 aprilie 1967). Laitmotivul Răşinariului din Scrisori către cei de-acasă redefineşte înţelesurile copilăriei filozofului. Expeditorul scrisorilor, semnând de cele mai multe ori cu diminutive ale numelui, Miluţ sau Luţ, vrea să-i afle locului reverberaţiile în timp, deopotrivă cu nerăbdarea copilului şi grija omului matur. Când îi cere fratelui Aurel Cioran să-i trimită la Paris monografia Răşinariului, alcătuită în 1915 de preotul Victor Păcală, profesor la Seminarul Andreian din Sibiu, Emil Cioran recurge la repertoriul cuvintelor ce denotă nerăbdarea şi grija: „Dacă se întîmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat (subl.n.) oricât va costa. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi tot mai limpezi.” ( Paris, 3 februarie 1967) Sau: „Sunt fericit că ai găsit cartea lui Păcală. Sper s-o primersc curând (expediaz-o recomandat -subl.n.- altfel se poate rătăci. (…) Cele câteva zile petrecute în Savoie mi-au făcut tare bine. Deşi, la drept vorbind, un bine efemer. Fiindcă aici, unde viaţa e un adevărat infern, sunt mai întotdeauna prost dispus. Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzaţia că am fugit din Paradis…” (Paris, 6 martie 1967). Când primeşte monografia Răşinariului, fapt atestat în scrisoarea din 21 martie 1967, reface, parcă aievea, topografia Răşinariului, „anii de altădată”, cu siluete dintr-o inconfundabilă tipologie umană: „ Mare bucurie mi-ai făcut trimiţându-mi cartea lui Păcală, care m-a cufundat dintr-o dată în copilărie. E ca şi cum aş fi făcut un tur prin Răşinari, cu tot cu Prislop, desigur. (…) Parcurgând paginile astea, am înţeles că sunt bătrân. Acum cincizeci de ani alergam pe uliţele astea. Câte amintiri îmi trezeşte, apoi, chipul unchiului, Învăţătorul. Era un tip nervos, iute la mânie, sever. Cred chiar că-mi amintesc de ziua când a murit…”

Odată instalat în memoria copilului ( „Nu pot uita…”), Răşinariul, cu „casa noastră”, casa părintescă, şi „locurile astea”, pârtia, biserica, cimitrirul, Coasta Boacii, Casa Barcianu, verdeaţa şi zăpada, iradiază constant, ca prelungi bătăi de orologiu, plânsul matur al filozofului şi datele contradictorii ale biografiei spirituale pariziene. „Rămân foarte legat de tot ce înseamnă Răşinari”, scria Emil Cioran în 7 septembrie 1972, iar într-o altă pagină epistolară, din 10 aprilie 1967, Răşinariul se instituie ca loc nealterat al memoriei sale: „Memoria mea, intactă în tot ce priveşte Răşinariul…” Orice permutare în imaginea sedimentată naşte nelinişte : „Nu-mi pot imagina casa noastră fără nucii dinspre râu…” ( Paris, 24 decembrie 1970). Orice schimbare în imaginea de ansamblu a Răşinariului, de fapt în memoria copleşitoare a lui Emil Cioran, e apăsătoare: „M-a durut să aflu că priveliştea din jurul proprietăţii Barcienilor a fost desfigurată. Era singura casă din lume în care mi-ar fi plăcut să mă retrag. Avea poezie şi un farmec care-mi amintea de universul lui Turgheniev.” (Paris 3 decembrie 1973) Filozoful recunoaşte că memoria lui, „slabă în multe alte privinţe”, nu este „astfel” privind  „locurile astea”, Răşinariul, Ocna Sibiului, Trăinei, Şanta, Păltiniş, Poplaca, Sebeş, Cisnădie, Făgăraş, Sibiu: „ Mi-e dor de Sibiu, de parc, de Dumbravă, de Şanta, chiar şi de casa în ruină. E stupid, dar nu te poţi lupta cu memoria, mai ales cu iluziile trecutului.” (Paris, 6 aprilie 1976) Dacă autorul epistolarului cuprinde în fascicule de lumină, cu precizie, până la amănunt, fragmente din viaţa de altădată, retrăindu-le cu sfinţenie în visul rememorării, posibilitatea revederii reale a acestora este legată de un indefinit îndepărtat şi dureros: cândva, vreodată etc. „Uliţa spre Trăinei-Stează, cu Cetăţuia în fundal, am iubit-o cel mai mult – îi scrie lui Aurel Cioran, destinatarul celor mai multe pagini din epistolar, în 28 mai 1967. O să revăd oare vreodată toate locurile astea? Poate. O amintire vie (subl.n.) se leagă de Râul Sadului. Nu pot uita (subl.n.) epitaful scris pe o cruce de lemn năpădită de ierburi: Viaţa-i speranţă, moartea-i uitare. Această sfâşietoare banalitate am citit-o într-o dimineaţa frumoasă, în mijlocul celui mai uitat dintre cimitire. – Nu fac nimic ca lumea; la Paris e imposibil de lucrat.”   Epistolarul  fixează imaginile locurilor dintâi din viaţa filozofului prin pregnanţa cuvintelor precis şi clar şi a unor forme derivate din familia lingvistică a acestora: „Ce este extraordinar e că am o amintire precisă (subl.n.) despre vechea noastră casă. Ca şi cum aş fi părăsit-o ieri…” (Paris, 9 septembrie 1973). Claritatea imaginilor şi precizia rememorării nasc exclamaţia de admiraţie: „Îmi amintesc atât de clar (subl.n.) de cimitrirul din Răşinari, încât aş putea să-ţi descriu locul cutărui sau cutărui mormânt. Ce frumoasă era grădina noastră de alături!” ( Paris, 3 decembrie 1973) Fiecărui element de frustrare pariziană, Emil Cioran îi contrapune un altul din portretul de poeticitate al Răşinariului şi al împrejurimilor sale, „unde iarba creşte mai înaltă decât crucile”, unde fiinţa se poate zidi, demarcându-şi graniţe de apărare. Când i se pare că Parisul „s-a întins ca o pecingine”, dinspre Răşinari şi împrejurimi, aşa cum sunt cuprinse în memoria „intactă”, vin elemente de autenticitate, cu rol spiritual eliberator:  „Visul meu ar fi să am o casă izolată la Răşinari, de pildă cum e cea a lui Barcianu, unde să mă retrag din când în când. Te asigur că aici se trăieşte la limita tolerabilului…” (Paris, 19 mai 1971). Rememorările Răşinariului, ale locurilor dintâi, sunt autentificate de înţelepciunea vârstei celui ce rememorează: „Îmi pare rău că Bucur şi-a lichidat casa de la Răşinari. În preajma ei s-a petrecut toată copilăria mea. El şi Petru au avut un rol mare în „formarea” mea. Vorbesc ca un bătrân. Şi chiar sunt.” ( Paris, 11 iulie 1976)

Ideea reîntoarcerii sau visul reîntoarcerii în paradisul pierdut, încorporează, pe lângă durerosul indefinit, o stare de teamă –  „… dacă într-o zi ar fi cu putinţă…” ( Paris, 19 mai l971) – cu sorginte şi în implacabilul destin istoric, în cursul istoriei ce a deviat vieţi înspre căutarea altor identităţi decât cele genetice: „Când mă gândesc că eram făcut să rătăcesc şi să mănânc afume, iar acum duc o viaţă jalnică pe străzile astea infecte.” ( Paris, 29 iulie 1976)

Invincibilitatea locului, aşa cum a trăit-o Emil Cioran, este mărturisită de destinatarul preferat al epistolarului, fratele filozofului, Aurel Cioran, într-un interviu ( vezi Valentin Marica, Vânători de inefabil, Casa Cărţii de Ştiuinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 52-57): „Înainte cu 4 luni de a muri, am fost la Paris. El era într-o stare delicată, cu sănătatea şubrezită. Ca să-l înveselesc, îi povesteam năzbâtiile noastre din copilărie. Râdea cu o poftă nemaipomenită. În fiecare zi, după-masă, mă duceam la clinica unde era internat. Dificultăţile bolii erau din ce în ce mai evidente. Povestirile despre Răşinari îl luminau la faţă. Râdea, când îi povesteam, râdea cu hohote. Răşinariul a rămas permanent în fiinţa lui. Nu s-a putut desprinde de el. Lucruri pe care eu le-am uitat, din copilăria noastră la Răşinari, el le ştia cu amănunte. Probabil că atunci când distanţa faţă de un loc dorit este mai mare, lucrurile au o incandescenţă mai mare. Simone, prietena lui de-o viaţă, când a văzut, în ultimele caiete ale lui Emil, cât de mult vorbeşte despre Răşinari, a cerut să fie scris pe crucea mormântului acest nume al Răşinariului.”