De San’ Andrei

Cu ani în urmă, ca şi concetăţeanul care dintr-o revoltă interioară împotriva lui Valentin  a scos din adîcurile sufletului românesc pe DRAGOBETE – simbol al iubirii şi al familiei (DRAGĂ-băiete ia-mă de BETE), am descoperit prin versurile lui Alecsandri – poezia Noaptea Sfîntului Andrii – pe… adevăratul Andrei căruia în popor i se mai spune Andru sau Undrea, şi m-am apropiat de matca neamului nostru. Prin 1980, cînd a fost tradusă lucrarea "Creanga de aur" a lui Sir James George Frazer, am înţeles că obiceiurile au o conotaţie mai profundă, ce se pierde în negura timpului. AN-DRU are o vechime de mii de ani şi a apărut cu mult înaintea creştinismului; are o încărcătură cu totul deosebită şi  unifică spiritualitatea nord-europeană cu cea din zona sumeriană şi indiană.

Prin versurile sale, Alecsandri ne oferă iconografia cultului antic al morţii şi renaşterii. Căci o noapte în care se deschid mormintele, iar sufletele "neliniştite" se revoltă, luptă sau le atacă pe altele are legătură cu nemurirea, cu acel cult al lui Zalmoxis pentru care marele înţelept Mircea Eliade ne-a lăsat următoarele cuvinte pe care le doresc nemuritoare: "Monoteismul  lui Zalmoxis a fost absorbit de creştinism". Fraţii noştri ( germanii, spaniolii şi danezii), de mai bine de 1.000 de ani afirmă că se trag din Zalmoxis şi Deceneu; noi de ce nu păstrăm "cadenţa", că doar am fost invitaţi să intrăm  într-un club militar?

Numele lui AN-DRU mi-a inspirat acum un an versul "Andru… început şi sfîrşit". Folosind informaţii din extremele spaţiului indoeuropean, de la scandinavi şi din vocabularul sanscrit (care stă la baza primei şi celei mai vechi epopei din lume – Vedele), am ajuns la aceeaşi concluzie. AN este zeul suprem la sumerieni şi  se regăseşte în vocabularul  european în măsurarea timpului. DRU are un sens unanim al curgerii.  DRAUPAIR, în scandinavă, înseamnă cel care curge, şi este considerat ca simbol al timpului care se reproduce la infinit. La celţi DRUID este tradus prin "cunoaşterea fermă", atribuţie a preoţilor, singurii  care cunoşteau  scurgerea timpului şi ritualurile. Atunci oamenii aveau capacitatea de a înţelege natura. Să nu uităm  că Rudolf Steiner a spun că"Civilizaţia Megalitică şi cultul druizilor vin de la Marea Neagră." DRU este în sanscrită rădăcina verbului a curge, iar dacă ceva are o curgere continuă este timpul, care prin anotimpuri devine ciclică. Sân'Andrei este simbolul luptei dintre moarte (strigoii) şi renaşterea naturii care va ieşi victorioasă după lunile de iarnă.  Acelaşi sens îl are şi sărbătoarea celtică din 31 octombrie care a fost transformată de către unii adepţi ai "economiei de piaţă" într-o adevărată parodie.     

Perioada rece, cu zile scurte şi nopţi lungi, poate trezi o stare de teamă şi nesiguranţă. Nu întîmplător  Sărbătoarea de Sân' Andrei  se află cam la jumătate de an de la Rusalii, o altă zi a morţilor (Moşii)  şi înaintea solstiţiului de vară, sărbătorit  sub numele de Drăgaica sau Sînzienele. Partea "întunecată" a anului se începe cu Noaptea de Sân' Andrei, o noapte a umbrelor  şi culminează cu focurile ce însoţesc ultimul Moş… Moş Crăciun. Poporul serbează cel puţin de cînd i se spunea geto-dac pe Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun, deveniţi după secolul patru sfinţi în creştinism.

Superstiţie sau nu, respectul faţă de morţii care sunt şi strămoşii noştri ar trebui păstrat; încurajând carnavalul cu prezenţe macabre se crează condiţii prielnice pentru manifestări negative, putînd ajunge chiar la satanism.