Mihai Eminescu s-a născut în data de 15 ianuarie 1850, în comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani şi a fost asasinat, prin intoxicaţie cu mercur – hidrargirism, in prima faza, mai apoi prin lovirea cu piatra in cap, în 15 iunie 1889, la spitalul Caritas din Bucureşti, (prof. dr. doc. acad. Gheorge Boldur Lăţescu, Camelia Robe), [9], [nota de la pagina 2]. şi în alte articole din suplimentul Aldine al aceluiaşi cotidian, Nicolae Georgescu în “Eminescu şi editorii săi” [10], săptămânlul Formula As, anul XIX, nr. 870 (20), 22–29 mai 2009, articolul „Eminescu la trecerea dintre lumi”, de Emanuel Bădescu şi articolul „Desprinderea- Moartrea lui Eminescu, notată în cronici de epocă” si alte articole pe net, Angela Anghel „Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei”, „Mihai Eminescu-.Net”, etc.).

În ceea ce priveşte scoaterea sa din viaţa civilă, el a avut aceeaşi soartă cu cele mai mari personalităţi ale neamului românesc, (Burebista, Decebal, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, I. Antonescu), sau exilaţi ca A.I. Cuza. I.L.Caragiale.

Studiile le-a început in localitatea natală, le-a continuat la Cernăuţi, (azi în Ucraina), la Blaj, Viena, Berlin şi la Jena, în Germania, fără a urmări recunoaşterea cursurilor audiate, ci documentarea sa, lucru care reiese clar din intreaga sa creaţie literară sau operele politice.

În opera sa, Eminescu a avut contribuţii de inestimabilă valoare literară şi politică, dând dovada cunoaşteri fenomenelor istorice, sociale şi politice, fiind un iscusit observator şi militant.

Concepţia dacologică Eminescu şi-a format-o în anii de studii în Germania, ţara soră a României, goţii fiind acelaşi popor cu geţii, care au avut aceeaşi limbă, obiceiuri, fapte dovedite pe multiple criterii.

 În poemul Odin şi poetul [nota 4 p 259 aşa şi în continuare], făcând apel la mitologia geţilor, dezaprobă moravurile tineretului contemporan, cu atâta patos, încât în călătoria sa imaginară în sălaşul zeilor de pe fundul Mării Negre, se adresează acestora prin versuri pline de înţelesuri:

”Aş saluta cu aspra mea cântare

Pe zeii vechi şi mîndrii ai Valhalei“

făcând în acest fel legătura între religia poporului, care după cum îşi zice el înşuşi că sunt daci, (adică aşa cum zic nemţii ” ich bin Deutsch“ şi nu “ich bin German“) şi religia poporului român, urmaş direct al vechilor daci; olandezii, la fel, îşi zic Dutch, adică tot daci, (s.n., acolo unde sunt, sublinierile ne aparţin,).

Adresându-se zeului Odin, arată starea de decădere a ceea ce el numeşte ”lumea cea de pitici, ce viermuieşte astăzi“, în comparaţie cu obiceiurile bune din bătrâni, încât spune în poemul citat mai sus:

”Lasă-pustiei, cine-ar fi crezut

C-atât de mizerabilă a deveni

Seminţa cea din zei născută“

În acelaşi context, al vizitei la sălaşul zeilor, el răspunde la întrebările adresate de regele Decebal:

”Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă

Ridică cupa lui cu mied: – ”Ascultă,

Nu mi-i şti spune ce face ţara

Ce Dacia se numea – regatul meu?

Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,

Cu murii de granit, cu turnuri gote,

Cetatea m’ veche Sarmisegetuza ?“

sau despre «urmaşii acelor romani?», poetul răspunde plin de amărăciune:

“-Ce să vorbesc de ei ? Toţi oamenii

Pigmei sunt azi pe vechiul glob…”.

Şi tot plin de amărăciune spune ceva mai departe că:

”Sunt ca o lae de nomazi şi de lăieţi

Ce stau deocamdată numai pe pământul

Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi”,

[4 p 260], situaţie mai actuală azi, mult mai mult decât pe vremea sa, referindu-se mai ales la clasa politică, pe care o detesta, încât refuză orice dar de la ei, cum spune chiar el, răspunzându-i zeului Odin în în acelaşi poem:                                                     Dară

                        De la pitici, eu nu primesc nimica”.

Călătoriile şi studiile făcute în Ardeal şi Germania, contactul cu oamenii de rând, dar şi cu titani ai istoriei, ca N. Densuşianu, au contribuit în mod indubitabil la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei celui mai vechi neam organizat de pe pământ, Dacii.

Legătura acesteia cu o alta cultură, mai bine propagată în mediile ştiinţifice, cultura vedică-brahmană-budistă, ale carei origini se află tot în bazinul mijlociu şi inferior al Dunări, reiese din întreaga sa operă.

 În privinţa teoriei cosmogonice, proprietăţile şi dimensiunile universului cunoscut, care sunt poate mai mari decât 20 x 109 ani lumină, (după „Journey into the UNIVERSE through time and space”, June 1983, Suplimentul National Geographic Society) relatând depre corpurile cereşti pe care azi le vedem, dar de fapt ele s-au stins demult, cum magistral se exprimă în poeziile Luceafărul şi La steaua, în care pentru redarea imensităţii spaţiului intergalactic, (nu a sistemului solar, din care face parte Luceafărul) şi a vitezei de deplasare, conform şi teoriei relativităţii, în ce priveşte comprimarea timpului la astfel de viteze, spune la începutul celei de a cincea părţi, [4 p 135 şi 173]:

„Porni lucefărul, Creşteau

            În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

            În tot atâtea clipe.

 

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele-

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele”

şi în poezia La steaua, în care reia în stilul lui artistic inconfundabil şi ştiinţific totodată [4 p. 173], aceeaşi idee în care spune că:

            „La steua care-a răsărit

            E-o cale atât de lungă,

            Că mii de ani i-au trebuit

            Luminii să ne-ajungă.

 

Poate demult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Lucii vederii noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.”

            Aceeaşi legătura între civilizaţia de la Carpaţi cu cea hindusă este argumentată prin aceeaşi persistenţă a miturilor de origine arică, ale poporului nostru, făcând o paralelă între „legenda Corvinilor”, unde corbul este şi emblema Basarabilor de dincoace de Carpaţi şi cea din legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa, numai că în Sakuntala, corbul e înlocuit printr-un peşte din rîul Gange”, [6 vol. I p 379].

Ca recunoaştere internaţională a creaţiilor sale, printre altele, menţionăm că la Paris, pe Rue de l’ecole, în apropiere de Jardin de Luxembourg, este un monument înfăţişând-ul pe Mihai Eminescu, purtând carţi, unele căzându-i din braţe, (în sensul de diseminare a informaţiei culturale) şi pe care este scris „MIHAI EMINESCU –  poet şi filosof, geniu al României”, [după o informaţie orală de la colonel doctor în medicină, Jenică Roateş].

Cea mai mare încărcătură de informaţii, redate în maniera personală, de o mare fineţe şi un inegalabil stil literar, profesionist, o găsim în poemul: “Memento Mori“, în care face o corectă descriere a tercutului poporului dac şi extinderea teritorială a formaţiunii statale, de fapt a Imperiului Pelasgic, unde după cum expresiv spune el, cât de mare este Dacia, [4 p 289]

“Asta-i raiul Daciei veche, a zeilor împărăţie

Intr-un loc e zi eternă–sara-n altu–vecnicie,

Iar în altul zori eterne cu–aer răcoros de mai;

Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei

După moarte vin în şiruri luminoase ce învie-

Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai“.

Pentru confirmarea celor de mai sus amintim că pe hărţile actuale ale lumii s-au mai identificat oraşele: El Dakka, sit istoric cu construcţii, pe Nil în Nubia de Jos, poate mai vechi decât perioada regatului Nou, cca.1539 î. Ch., perioadă în care a domnit Faronul femeie Hatshepsut, cca 1479 – 1473 î. Ch, [11 p 66-85], Nairobi în Kenia, punctul cel mai vestic al Africii este numit Kap Verde, pe care se află oraşul Dakar, capitala statului Senegal, Bârsa (Cartagina), Bârsa (Bursa, Turcia) Dakka în Bangladeş [12], Kundacia în Asia centrală, [9], fără a mai socoti oraşe ca Atena, Micene, Sparta, Mistra, ultimele trei în Pelopones, multe alte localităţi, râuri şi munţi cu nume traco-geto-dacice din Europa, menţionate în lucrările susţinute la congresele de Dacologie [1 ş.a].

Întreaga sa creaţie lirică este plină de informaţii care arată concepţia dacologică, dintre care amintim doar pe cele mai reprezentative ca: Rugăciunea unui dac, în care deplânge soarta dacilor învinşi, Povestea Dochiei şi ursitoarele, în care poetul redă măreţia Daciei, încercarile la care a fost supusă, apoi soarta ce i-a hărăzit-o ursitoarele. Aceleaşi idei reies şi din poeziile Muşatin şi codrul, Ector şi Andromache, Sărmanul Dionis, Calul Troian, Gemenii, Sarmis, Strigoii, Scrisoarea III, ş.a. [3, 4].

În poezia Rugăciunea unui dac, redă concepţia sa cosmogonică, a creaţiei universale şi deplânge soarta crudă a poporului dac, pune atâta patos, încât vrea să intre în „vecinicul repaos” şi să fie blestemat oricine va avea milă de el, să binecuvinteze pe cel care vrea să-l ucidă [4 p 88], simţire profundă a regretului că a fost distrusă cea mai de seamă creaţie umană, statul dac.

Ca o pedeapsă dreaptă, pe care o merită distrugătorii acestei creaţii, a jafului imens produs în arealul vremelnic cucerit, amintim aici numai cele peste 3.000 tone de bijuterii din aur, fără a mai socoti distrugerile provocate culturii materiale şi spirituale, organizării politico-administrative, coruperii morale a populaţiei, poetul îşi exprimă satisfacţia în următoarele versuri din poemul „Odin şi poetul” [4, p 261]:

            „_Ah! ce-am dorit în ora morţii mele,

            Roma să guste pîn-în fund păharul

            Mizeriei şi-a decăderii, într-atît

            Încât să se despreţuiască ei pe sine,

            Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,

            Învingătorii lumii, au devenit

            Romunculi… ”.

Şi ca drept răsplată a războielor de jaf, a umilinţelor la care au fost supuse popoarele învinse, împreună cu conducătorii lor, după atacurile reuşite, cu mult timp înainte de aşa numita „retragere Aureliană” ale aşa zişilor „goţi”- de fapt unul şi acelaşi popor cu geţii, (a se vedea, Getica de Iordanes şi lucrările lui Gabriel Gheorge, ş-a.), Roma este distrusă, iar poetul îşi exprimă satisfacţia în strofele pline de imagini relevante, [4, p 278]:

            „Roma arde şi furtuna chiuind în ea se scaldă

            Şi frământă-n valuri roşii marea turbure şi caldă

            Şi aruncă-n loc de spume nori de fum, scântei şi vînt:

            Şi în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde

            Şi făcliile-uriaşe cătră stele le întinde…

            Evul arde – Roma este oceanicu-i mormânt. ”

O confirmare a înţelegerii istoriei poporului dac în profunzimea ei, posibil şi în urma discuţiilor purtate cu N. Densuşianu, consemnate şi de surse olandeze că “din Dacia plecau cu daruri de pârgă şi table din aur, (de genul tăbliţelor de aur de la Sinaia, n.n,), fete fecioare, la templele pelasgice ale zeului Apollo de la Dodona şi din insula Delos” [2], din Grecia de azi, imagine redată în versurile de mai jos din acelaşi poem [4 p 271]:

„Şi pe lanuri secerate am văzut mîndre fecioare

                        Purtînd pe-umerele albe auritul snop de grîu”.

În oraşul port Rotterdam din Olanda, pe strada Planweg, există o întreprindere de produse de panificaţie a concernului Meneba, a cărui siglă, de pe cea mai înalta construcţie, înfăţişază o figură de femeie, cu un profil grecesc, cu părul strâns într-un coc la spate, pe braţul drept ţine cinci spice de grâu, iar degetele de la mâna stângă ating un disc galben cu diametrul de aproximativ 60 cm. şi cu un orificiu pătrat în centru (tablă de aur), fig. 1.

Această siglă redă cu cea mai mare acurateţe descrierea făcută de Nicolae Densuşianu [2], atunci când se referă la darurile de pârgă cu care plecau fetele fecioare din Dacia, la templele zeului Apollo.

 

Figura 1.

            De o neasemuită frumuseţe sunt versurile în care poetul descrie podul de peste Dunăre, construit de daci la ieşirea din defileul Porţile de Fier, din care reies soluţiile constructive aproape moderne, faţă de condiţiile impuse de năvalnicul fluviu, care însăşi prin numele lui „Dunărea“‚ conţine etimonul comun, indiferent de denumirile traduse in limbile noi, Don, Dan, Dun, ne spune că este un fluviu al Dacilor, al celor asemenea zeilor, sau „Danu-viu“ zeul vedic al apelor:

                        „Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormântă

                        În a Dunării lungi valuri ce vuiesc şi se frământă,

                        Trece-un pod, un gînd de piatră repezit din arc în arc;

                        Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite

                        Şi izbind cu repejune arcurile neclintite

                        Gem, picioarele le scaldă la stîncosul lor monarc.“, [4 p 299].

În Scrisoarea III [4 p 107], aratând continuitatea de vieţuire multimilenară a acestui popor pe meleagurile strămoşeşeti, în contrast cu alţi vecini, sau alte neamuri, care, după părerea noastră, nu au fost aşa de numeroase, prin vocea Voievodului Mircea cel Mare, răspunzând sultanului Baiazid, care-şi spunea el însuşi „Ildârâm“, adică „fulgerul“, prin cuvinte frumos alese de poet, arată că:

            „După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

            Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă-

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.“

            Prin aceste versuri, poetul face dovada dragostei sale nemărginite pentru eroii vechi şi pentru oastea mare a românilor, arătând adevăratele valori ale dacilor, descendenţilor lor, luptei lor pentru apărarea pământului moştenit de la străbuni, cu toate încercările grele prin care au trecut de-alungul întregii sale istorii.

            În poemele originale de inspiraţie folclorică Povestea Dochiei şi ursitoarele [5 p 227]. prezintă legenda zânei Dochia, veşnic tânară şi frumoasă, rămasa vaduvă, datorită geloziei altor popoare, care roagă ursitoarele să-i dăruiasă pruncului ei ce n-au mai dăruit la nimeni, adică „Viaţă fără moarte, tinereţe fără bătrâneţă“, sau, direct spus, calităţile pentru poporul dac.

            Muşatin şi codrul este alt poem [5 vol. II p 243], în care poetul cântă trecutul mândru al dacilor, zeilor, zânelor şi eroilor săi în versuri adânc mişcătoare, de felul:

                        „Din stejar cu frunza deasă

                        Iese mîndră-o-mpărăteasă,

                        Cu păr lung pîn’ la călcîie

                        Şi cu haine aurie;

                        Mîndră-i este rochia

                        Şi o chemă Dochia.”,

sau ceva mai departe, vorbind despre istoria plină de faptele vitejeşti ale acestui neam, unde nici nu gândeşti, sunt mărturii ale culturii lui materiale şi spirituale, cum plastic arată că pădurea, de fapt este o cetate:

                        „Căci să ştii, iubite frate,

                        Că nu-s codru, ci cetate,

                        Dar vrăjit eu sunt demult,

                        Pînă cînd o să ascult

                        Răsunînd din deal în deal

                        Cornul mîndru triumfal

                        Al craiului Decebal.”

            Descriind minunatele peisaje ale patriei noastre, face dovada că a făcut dese ascensiuni pe munte, cunoaşte perfect geografia şi istoria veche a acestora, din proprie experienţă şi din cele mai credibile surse, începând cu cele antice, ca: Herodot, Apollonius din Rhodos, Arrian, Strabon, Pliniu, Dionisie Periegetul, Ptolemeu -cel mai mare geograf al antichităţii [8] şi aici ne referim la Dunăre şi la Delta Dunării, [5 vol. II, p. 245], Fig. 2:

„Iar privind spre miazăzi

                        Dunărea el o zări

                        Într-un arc spre mare-ntoarsă

                        Şi pe şapte guri se varsă.”

 

                       

                      Fig.2. Reconstituire a formei Deltei Istrului în antichitate [8].

 

            În proza literară- şi aici avem în vedere nuvela Sărmanul Dionis [5 vol.II, p. 299, 311] face ades referiri la cultura hindusă, şi reformatorii săi ca Zaratustra – Zoroastru, reformatorul religiei iraniene antice, de fapt descendentă din religia Budistă, originară de la Dunărea mijlocie şi inferioară, religie promovată de magi – preoţii Zamolxieni. Aici trebuie să facem precizarea că legislaţia Zamolxiană, după Carolus Lundius, (traducere M. Crişan), era cea mai avansată, blândă şi educativă, pe care oamenii o învăţau pe de rost, cântând şi acompaniaţi la fluer, în comparaţie cu „tablele cu legile lui Moise”, care, după cum spune învăţatul suedez „sunt ca o joacă de copil”.

            Referiri la cultura veche se găsesc şi în proza postumă, ca: [Sofia-Dochia], [5 vol. II p. 425], Poveste indică [idem, p.493] Aur mărire şi amor [p. 511], sau poezia Kamadeva [4 p. 174]

În perioada în care a fost redactor, mai apoi redactor şef la ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu a publicat o serie de articole polemice cu diferite periodice din ţară şi din afară, ca: “Românul”, “Neue Freie Presse”, “Pester Lloyd”, etc, [6], în care, ca un adevarat patriot, are poziţii juste, afirmate cu fermitate în privinţa apărării interesului naţional, argumentat prin istoria îndelungată a acestui neam, începând cu cea mai veche perioadă, cea a statului Dacia, până la zi, bazat pe documente scrise şi din tradiţiile populare, care se dovedesc pe zi ce trece că reflectă intrutotul adevărul istoric. În acest sens menţionăm că în articolul Originea Românilor din ziarul „Timpul” din 13 ianuarie 1878, arată că la „adunarea Societăţii antropologice din Viena din 4/16 ianuarie, dl. dr. Fligier a combătut idea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani”, iar ceva mai departe, relatând despre polemica cu ”Mommsen şi cu alţi învăţaţi, care iau limba română drept dovadă a originii italiene”, dar corect susţin, „că românii sînt coborîtori direcţi ai vechilor traci”, la care poetul „răspunde prin câteva observaţii: 1. Limba română e unica din Europa care n-are, propriu-vorbind, dialecte. Pe-o întindere de pământ atît de mare, despărţiţi de munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”, [6 vol I p 14], la care continuă cu alte trei puncte în sprijinul ideii: „La popoarele din Dacia, neexceptînd nici pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică”, bazat pe un studiu aprofundat al adevăratei istorii a dacilor şi ai lor urmaşi.

Reflectarea concepţiei dacologice în opera sa literară şi politică este bogat ilustrată, astfel putem spune că întreaga sa operă respiră dacologie. Subliniind, în articolul Românul a început, că „Poporul nostru de acum 50-60 de ani, de o sănătoasă barbarie, de o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de o mare vigoare a inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor şi ironic”, ne arată marea lui dragoste pentru neamul căruia îi aparţine, afirmînd vechile şi adevăratele lui calităţi, [6 vol I p 65]. În acest sens mai adăugăm că in articolul din ziarul ”Timpul”din data de 17 februarie 1883, combătând noile tendinţe promovate de noua generaţie şcolarizată la Paris sau ”domişorii moleşiţi în braţele Luteţiei”, arată că aceştia nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea stării naţionale, comparativ cu eforturile depuse de ţărani, după cum chiar el arată că “Ţăranul din Ialomiţa, care munceşte singur pîn-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjurişti n-ar pute-o presta? ” [6 vol I p. 95].

Autorul arată că “ideea dacoromână ca aspiraţie politică” era în vederea şi a celor două mari imperii vecine, rus şi austriac, sau combate teoriile fanteziste referitoare la originea poprului român, ca aceea a lui Roesler, sau cum îl numeşte el “un nemţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre” [6 vol. I p. 26, 274].

Referitor la propagarea ideilor antiromâneşti defăşurată de autorităţile maghiare în Ardeal, M. Eminescu are o atitudine fermă, dar bine documentat, combate politica în care „se tăgăduie continuitatea românilor în Dacia” , prin intermediul unor aşa zişi dascăli, de genul celui ”incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita” [6 vol. I p. 379].

În articolul Memorialul Comitetului, apărut în “Timpul” din 4 nov.1882, [6 vol I p. 366], combate vehemnent istoriografii care ascund adevărata istorie, “carora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vină de acolo îndărăt, prin suta a douasprezecea”. Pentru corectarea falsei teorii a originii dacilor de la sudul Dunarii, mai jos redăm un paragraf din lucrarea “Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa”,[1 p. 69].

“Dintre regiunile în care sunt cele mai multe hidro-toponime traco-geto-dacice, datorită abundenţei izvoarelor epigrafice din cele mai vechi timpuri, menţionăm peninsula Balcanică şi de aici in mod special, Grecia. Insulele: Creta, Delos (fostă Pelasgia), Karpathos, Amorgos, Lemnos, Samothrace, au fost locuite de tracii dardani, unde si marea se numeste Thrakikos Pelagos. Cuvantul “pelagos”,si «arhipelag» sunt derivate din vechiul Pelasgos, de unde şi numele localităţii Pela din provincia Macedonia, numele lui ”Achil peleianul” din Iliada lui Homer, înmormântat în ţinutul Oceakov, la nordul Pontului (punte) Euxin.

Una dintre cele mai cunoscute astfel de aşezări este Atena, al cărui cartier central, de la poalele Akropolisului, se numeşte şi azi tot Plaka, (da la Placi, Blaci, Vlahi), în care sunt străzi cu nume ca: Vlahu, Pitaku, Apolonos, Kodrou, Drakou, Lada, Goura, Vlahova, etc., subliniate cu roşu în fig. 3.

Pentru evul mediu, o serie de autori menţionau existenţa în Pelopones a peste 500 de toponime traco-geto-dacice. S-au identificat localităţile: Vlaherna, Vlahokerasia, Vlahiopolis, Mistra, Sparta, Kilini, Nafplio di Romania”. Aici este cazul să spunem ca acel ”Romania”, nu este vreo trimitere la originea romană a acestui nume, ca formă de organizare administrativă, cum eronat s-a interpretat până acum, ci de la România, aşa cum susţine şi Geoffroi de Villehardouin .în lucrarea sa Histoire de la concquete de Constantinople când şi-a luat şi titlul de ”marechal de Roumanie” şi că toată Grecia se numea România, dovada fiind că Tesalia se numea Megali Vlahia (Mare), Pindul/Epir-Ano Vlahia (de Sus), Etolo Acarnania-Micra Vlahia (Mică), etc, a se vedea şi alte lucrări ale învăţaţilor macedo-români.

                                                                                               

Fig. 3 Cartierul Plaka din centrul Atenei  

 

În privinţa continuităţii de locuire pe meleagurile strămoşeşti ale neamului nostru, poetul face analogii cu alte popoare vechi ca: bascii, provansalii, valonii, romanşii etc, care dăinuiesc pe meleagurile strămoşeşti de la începuturile lor, fiind popoare sedentare, practicante ale agriculturii.

Tot în acest mod el răspunde la atacurile din presa maghiară ca cel din ziarul “Pester Lloyd”, în articolul din ziarul ,,Timpul”, intitulat “Pester Lloyd şi românii din Transilvania”, [6 vol. I p.373-377] în care arată că oficialităţile maghiare vor să înăbuşe şi ideea de continuitate de locuire în Ardeal a românilor, făcând apel la acea “sperietoare” a naţiunilor vecine, a ,,dacoromânismului”, sau cataloghează chiar pe mitropolitul Miron Roman, care de fapt urma indicaţiile imperiale, că a fost complice la “scandalul dacoromân”, deoarece se temeau de ideea reconstituirii Daciei prin ”bastionul pentru Dacia viitoare”. Ceva mai departe, in acelaşi articol, se spune că “Ministerul nostru de externe şi diplomaţia noastră (maghiare. n.n.) au căutat a ridica de subsuori megalomania dacoromână”.

Referitor la politica de deznaţionalizare forţată a românilor din Ardeal, dusă de maghiari, el ia o pozitie fără echivoc şi combate aceste practici care “atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui” in favoarea unui “idiom ocult mic şi izolat”, spunând că “Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are in fine cheia la limba latină, la civilizaţia antică”,[6, vol I, pag. 371].

Ocupându-se de problema românilor din sudul Dunării în articolul din “Timpul” din 26 septembrie 1878, Românii peninsulei Balcanice şi următoarele, utilizând studii efectuate de savanţi vest europeni, macedoromâni, printre care şi Alexandru (Alecu) Pencovici, director al Institutului de Statistică şi Inspector al şcolilor româneşti din sudul Dunării, (înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti, la figura 18), poetul face o documentată istorie a acestora.

Mihai Eminescu subliniază contribuţia descendenţilor dacilor la cultura şi civilizaţia, nu numai a peninsulei Balcanice, sintetizată prin fraza “Nu exista un stat în Europa centrală, nu există o ţară, de la Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi entice în munţii Albaniei, în Macedonia, şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane, pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa şi Kiev”, [6 vol. I p. 392-395], adevăruri relevate de noi în toate comunicările susţinute in cadrul societăţilor dacologioce şi la Congresele Internaţionale de Dacologie din Bucureşti, din ultimii cinci ani, [1 şi altele].

Cu toate acestea şi având în vedere conştiinţa originii comune cu românii din întreaga peninsulă Balcanică, analistul politic Mihai Eminescu, militează pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor din Bulgaria, Grecia, Turcia, Albania, fosta Jugoslavie, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: limba de predare română în şcoli, în biserică şi altele, după cum se exprimă în articolul L’Independence Roumanie crede, apărut în ziarul “Timpul” din 30 septembrie 1880, “Pentru că se susţine că traco-românii cată să aibă şi ei şcoli primare în limba naţională, lucru pe care, la noi în ţară îl au armenii, grecii, nemţii, maghiarii [6 vol I p. 23], la care mai adăugam că până după cel de al II-lea război mondial, erau în Sofia două licee româneşti, azi nici unul, la fel în celelate ţări, românii nu au aceleaşi drepturi cum au celelate minorităţi etnice din România.

 În acest sens, mai adăugăm că nici în aceşti ultimi ani, europarlamentarii români nu au sprijinit cererea îndreptăţită a minorităţii române din Serbia, (de fapt majoritară, în toată peninsula Balcanică, aşa cum afirma în ziarul „România Liberă” laureatul Premiului Nobel, albanezul Izmail Kadare), adresată Parlamentului European, de a avea aceleaşi drepturi fundamentale ca alte minorităţi.

Aceste cereri de a se recunoaşte drepturile elementare ale omului, fie ele civile, politice, de a permite utilizarea limbii materne în şcolă, în biserică, posturi locale de radio şi televiziune, etc, sunt drepturi aprobate de acelaşi for comunitar tuturor minorităţilor, cu excepţia românilor, fie ei Timoceni, Istrieni, sau din Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, sau din Turcia, fără să mai adăugăm aici Moldova de dincolo de Prut, Ucraina, Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, Elveţia, etc.

In fond aceste drepturi permit păstrarea identităţii etnice, a valorilor naţionale.

În prefaţa lucrării [3], semnată de M Beniuc, se arată că “In anul 1883 a izbucnit înfiorătoarea boală (? n.n.) care l-a măcinat pe Eminescu şi care a dus apoi, în colaborare cu toate forţele adverse ale societăţii, la sfîrşitul său tragic”. După cum uşor se vede, aceste “forţe”, au caracteristica grupurilor de crimă organizată şi au colaborat “eficient” pentru scoaterea sa de pe scena jurnalisticii româneşti şi la eliminarea sa, activitate care continuă chiar şi după 120 de ani, deoarece ele se opun la promovarea adevăratei istorii şi a valorilor culturale naţionale, patriotice.

O continuare a aceleaşi politici de denigrare a valorilor culturale naţionale reiese clar din felul cum s-a exprimat recent, într-un interviu acordat postului TvR 1, directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, în care spunea că “Eminescu este cadavrul nostru din şifonier, de care trebuie să scăpăm”. Astfel de poziţie, credem că nu face cinste funcţiei pe care o deţine, mai ales că reprezintă oficial cultura românească în ţară şi peste hotare, cu toate că este plătit din contribuţia românilor.

Suntem convinşi că astfel de sentimente sunt proprii numai unor grupări de oameni plini de ură (declarată), organizaţi cum s-a afirmat mai sus, la adresa unui om care a spus numai adevărul. Aceste practici nedemne, nu numai că nu reprezintă aspiraţiile românilor, dar şi ale tuturor neamurilor, care repsectă şi păstrează nealterate valorile culturale naţionale, cinstindu-i aşa cum se cuvine: opera, năzuinţele sale, datele aniversare, de venire pe lume şi trecere în nemurire, aşa cum se întâmplă şi acum prin lucrările prezentului Congres, dedicat: poetului, filosofului, omului de ştiinţă, analistului politic modern si eroului martir al naţiunii române, Mihai Eminescu.

Cu toate că avea şi mai are încă puternice “forţe adverse”, poetul, filosoful, omul de ştiinţă, totodată şi militantul politic patriot, chiar şi după anul 1883 a continuat activitatea creatoare, lăsând pentru posteritate mesajul profund uman, al iubirii de neam şi de pământul strămoşesc al Daciei, cu îndemnul că în România “totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.

Bibliografie

1.   Bocioaca M., Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa, Rezumat, Revista DACIA magazin, nr. 22, pag 69, 2005.

2.   Densuşianu N., Dacia preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2002.

3.   Diaconescu T., Eminescu şi clasicismul greco-latin, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.

4.   Eminescu M., Poezii, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960.

  1. Eminescu M., Poezii Proză literară, Vol. I şi II, Ed. Cartea Românească, Bucuresti1978.
  2. Eminescu M., Opere politice, vol. I, II, III, Ed. Timpul, Iaşi1997.
  3. Vatamaniuc D., Publicistica lui Eminescu 1870 – 1877, Ed. Junimea, Iaşi1985.
  4. Olteanu S., Delta Dunării la autorii antici (ipoteză privind existenţa unui braţ sudic al Dunării, azi dispărut), Linguage Thraco-Daco-Moesorum, Site devoted to thracological philology.
  5.     Ziarul “România Liberă”, 16 octombrie 2006.
  6.     Săptămânalul “Naţiunea”, 6 – 12 februarie 2008.
  7.     Revista “National Geographic România”, aprilie 2009.
  8.     Weltatlas, Die Staaten der Erde und ihre wirtschaft, WEB Hermann Haak Geographisch-Kartogrophische Antstalt Gotha, Leipzig. 12.