natura_moartaExistă în percepţia publică părerea greşită potrivit căreia Justiţia ar fi deţinătoarea adevărului absolut, iar judecătorii, asemenea zeilor, depozitarii şi distribuitorii acestui adevăr. Nimic mai fals. Justiţia pământeană ( cea a omului )  nu deţine nimic, fiind doar o proiecţie imperfectă a gândirii umane într-un plan fizic extrem de eterogen ( în care punerea în ecuaţie este imposibilă ) ca şi ideea de justiţie divină de altfel ( cea a lui Dumnezeu ), care este perfectă, dar nu există.


Constrângerile pe care şi le-a autoimpus fiinţa umană de dragul conveţuirii ( în cetate ), renunţând, de pildă, la liberul arbitru cu consecinţe incalculabile în planul conştiinţei ( Freud spunea că orice restrângere a libertăţilor conduce la apariţia nevrozelor colective ), nu şi-au găsit justa măsură nici în instituţii, nici în slujitorii acestora ( iniţiaţii ), ba chiar dimpotrivă. Şi oamenii şi instituţiile sunt tributare imperfecţiunii naturii umane, creatoare de injustiţie, după cum ştim şi observăm la tot pasul. Zilele acestea am asistat încă o dată la o exhibare a forţei justiţiare prin sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul fostului premier al României, Adrian Năstase. În motivarea sentinţei de condamnare ( cu executare ) se arată că în cauză nu există probe directe, acestea fiind undeva în afară cauzei, în percepţia publică ( deşi nici aceasta nu este unitară! ), adică în locul în care codul penal nu mai are nicio putere, iar hotărârile judecătoreşti nu mai nimic în comun cu justuiţia. Adrian Năstase ( ca şi alţi politiciei de ieri şi de azi ) merita o condamnare de cel puţin o sută de ani, dar nu în această cauză şi nu în acest mod.

 

Revolta premierului împotriva justiţiei ( dar şi a închisorii ), manifestată printr-o aşa-zisă tentativă de sinucidere, apare ca o aberaţie logică desprinsă parcă din bancurile cu proşti. Singurii martori ai evenimentului, doi poliţişti ( profesionişti ) trimişi de Rus ( ministru de Interne şi pe vremea lui Năstase ), confirmă o variantă ”oficială” precară ( dar „oficială” ), care îl transformă pe fostul prim ministru ( Bombonel ) într-un fel de erou de roman ( renascentist ) aflat la ananghie. Ravagiile pe care le face un revolver Smith & Wesson, calibru 38, dacă ar fi să ne raportăm doar la filme, şi rănile superficiale ale premierului, vindecate pe loc, te trimit cu gândul la minciunile baronului Mauthausen sau la peripeţiile bravului soldat Sveck. Şi de data aceasta, ca şi în alte împrejurări asemănătoare, televiziunile au imprimat evenimentului o dimensiune cosmică, transformând o scenetă melodramatică, cu accente sud-americane, într-un spectacol oripilant cu toate ingredientele cunoscute. “Datul cu părerea ” a devenit dintr-o dată sport naţional de la reporterii hăitaşi, însetaţi de sânge, la politicienii versoşi, gata oricând să-şi dea în petic, de la “cucoanele” fardate şi sclifosite, cu aere intelectualiste, la comentatorii cu soldă şi puţin creier, de la oficialităţile insolente şi duplicitare, la toţi formatorii penibili şi nevertebraţi de opinie. Suntem, cum ar zice un pictor, admirând tablourile din Zambacian, în plin suprarealism cu natură moartă şi premier viu…