Că ştim sau nu ştim ce-i aceea o piramidă trofică nu e sigur, dar nu e nici lucru definitoriu pentru un om. O piramidă este o piramidă, chiar de e pusă-n deşert, chiar de ne plimbă spre ea cămila-n nisip, e pe banca elevului ca un corp geometric, sau e în faţa Luvrului – ţintă de privit, ori… obiect născător de energii pozitive.
Dar de aceasta e trofică şi avem cutezanţa nebunului s-o privim şi să o comentăm, de e Pământul cu toate-ale lui, cu bază şi vârf, cu straturi mai mici şi mai mari, de e suma lucrurilor pământeşti străjuită de puterea Divinului, atunci cu riscul păcatului ce-l vrem iertat că-i doar cercetare, o privim. O vedem pe aceasta în continuă schimbare, în continuă degradare, ca şi când omul, acest pigmeu rareori cu capul pe umeri are dreptul dăruit de cineva s-o modifice după bunul său plac sau din veşnica lui nepăsare şi ignoranţă.
Privim … Piramida are o bază ce e-n continuă schimbare de-a lungul timpului. Baza, mama pământ, mama sol, are mixtura de substanţe anorganice şi organice ce-n mod natural ar trebui să treacă din unele-n altele prin simplă transformare chimică, reacţie naturală, reacţie matrice. Numai că noi oamenii de-a lungul timpului şi tot mai des îi schimbăm ritmul transformării. Adăugăm din ce în ce mai multe substanţe chimice cu rol de hrănire a plantelor sau cu cel de amendament chimic al solului, modificăm timpi ancestrali, modificăm produşi, modificăm gust şi substanţă. Rădăcinile primului strat se adaptează sau nu, iar cele viabile capătă întâi vigoarea celui ce trage cu pompa. O curbă ascendentă urcă pe sol, creşte,creşte, cere din ce în ce mai mult, apoi scade şi brusc dispare sau lasă în mâna naturii un nou produs; altul decât cel iniţial, inferior iniţialului. Bietele micorize ce căptuşeau ca mănuşa vârfurile rădăcinilor mari, bătrâne, se usucă şi mor, se otrăvesc şi mor, sau trăiesc eliberând alţi produşi decât iniţiala sevă brută. Iată o bază a piramidei din ce în ce mai modificată. Şi ce-i cu asta?… ar spune profanii … Pierdem aroma şi gustul? Folosim cât mai multe condimente, încercăm alte condimente, căpătăm obiceiuri noi, exotice sau experimentăm gusturi ciudate? Papilele încă ne ţin!
Privim … Iată deci, pe stratul susţinător şi hrănitor apărând prima treaptă, cea vegetală, a plantelor, cu cât mai mari, cu atât mai modificate şi mai altele, iar în trecerea timpului, din ce în ce mai costisitoare şi mai depărtate de strămoşii lor. Dar unde sunt cele iniţiale, unde le mai găsim, pe ce meridiane şi paralele îşi duc existenţa dacă şi-o duc? Unde nu te aştepţi: în ţările sărace, în ţările fără puterea cumpărării farafastâcurilor cu faţă de legumă-fruct colorat, ceruit şi tratat spre conservare îndelungată, în locuri necultivate, stătute şi ferite. Mai există? Cum de nu! Şi-s din ce în ce mai căutate, nu pentru că altele n-ar dori cultivarea – eco – , dar mult a trecut până la „fructul arătos, colorat”, mult va mai trebui să treacă până la transformarea lui în ce-a fost! Şi apoi nu e nici lucru de fală! Din mare să faci mic nu e uşor, e o capitulare, o cedare, un atribut de mult pierdut de mai marii orgoliilor de pretutindeni!
Această primă treaptă pare întreruptă: iarba-i deseori devenită gazon fără putinţa înfloririi şi înmulţirii naturale, pădurea are rana tăierii şi crevasa alunecării, florile deseori sunt doar hibrizi asexuaţi, iar legumele-fructe sunt lipsite de sămânţa generatoare de viaţă, dar şi de parfumul ce atrage insecta, omul, şi e indicator de produse ce trăiesc veşnic într-o virginitate, o cruditate care se păstrează până ce mor. Jalnic sfârşit, jalnică pierdere! Cruditatea produsului nu va avea nicicând înţelepciunea maturităţii şi parfumul ei! Dar să nu disperăm! Aceasta e treapta cea mai lată, cu cei mai mulţi reprezentanţi şi imensitatea biotopurilor ne asigură o imensitate de biocenoze tăiate doar cu maceta, pătrunse doar cu mâinile ce dezvăluie vălurile de plante încurcate, împletite ale pădurilor tropicale, ecuatoriale, algele din abisuri, de suprafaţă şi chiar multitudinea de plane unicelulare ce acoperă pământul fără ca acestea să fie luate în seamă.
Privim mai departe … Stratul al doilea, stratul animalelor ierbivore, modificate sau nu, într-o diversitate ce n-ar avea să se teamă decât de răbufnirile sporadice sau periodice ale Terrei, dar mai ales de răbufnirile de idei ale omului. Creşteri artificiale de masă musculară, colorit artificial de penaj, sterilitate provocată, ferocitate provocată pentru satisfacerea celor mai năstruşnice mofturi, dorinţe de sânge vărsat şi spectacol contra-naturii. Asta ar fi modificarea extrinsecă, modificarea făcută de-un „homo sapiens” fără sapienţă şi fără de Dumnezeu, dar să nu uităm modificarea intrinsecă produsă de substanţele noi, ce vin din nutrimente ingerate fără de voie prin simplul proces al hrănirii. Şi iar să nu uităm pierderea radarelor de milenii prin câmpuri electromagnetice create, sporite, scăzute, interferate cu altele, de o nouă polaritate şi de o nouă distribuire. S-au născut imoral, artificial, le botezăm ca nişte buni creştini şi le adoptăm ca pe fiinţele ce nu trebuie să-şi piardă harul, dar multe din ele au pierdut din substanţă. Şi iar deocamdată nu-i bai, are balta peşte, chiar de-i mai fără de solzi şi în culoarea curcubeului, chiar de e muls de icre şi-acestea în negru-s vopsite!
Privim mai departe … Stratul al treilea, al carnivorelor, e strat mai mic, singur format şi reglat de legea naturii. E stratul fugărit şi cel ce mereu fugăreşte, e trofeul, e delicatesa meselor noastre vânătoreşti, e hrana noastră de toate zilele împreună cu alta, e ţinta, e prada, e ţintaşul şi sfârtecătorul, e răul şi bunul într-un vârtej natural, ca-n dansul înfrăţirii popoarelor, ca ritualul de nuntă, ca viaţa însăşi. Lăsat în pace n-ar fi un pericol, dar stârnit, el devine iureşul dătător de fiori, de groază şi moarte. Dar nu-i bai, nu-i vârful piramidei! Acela e doar al răpitoarelor, are reprezentanţii cei mai puţini şi cei mai de temut, dar e un vârf, unul singur şi trebuie respectat. El închide piramida trofică, primeşte înmiit raza soarelui, o cedează spre poale, o împrăştie şi sclipeşte: e briliantul reprezentanţilor noştri, e piatra filozofală, fără de care piramida n-ar fi decât coş de furnal fără filtru, canal de scurgere făr’ de sfârşit, lansatorul cu cap-orificiu atât de mic, că n-ar încape ghiuleaua.
Dar unde e omul? În ce strat, în ce văgăună de peşteră fără ieşire, în ce ungher? Unde e stratul cu hrănire omnivoră al omului ce are putinţa s-aleagă, să ceară azi fructul şi mâine carnea sau peştele doar lângă frunză sau fără de ea? Privim prin lupa gândirii, prin microscopul computerizat al prezentului, prin RMN-ul de straturi. Nu e, dar există! … Priviţi exteriorul piramidei de jos până sus! Un manşon, o mănuşă, o colmatare lipită şi întărită de vreme, un amestec de oxido-reducere şi un aliaj, un metal şi-un cărbune, o cenuşă şi-o zgură, o pojghiţă poleită şi-o mare de celule nervoase, toate înfăşurând piramida, deseori sufocând-o. Acesta e omul …
Dar natura-i natură, are legile ei, deseori undeva un vulcan erupe, deseori un seism mai puternic zgâlţâie piramida şi zgâlţâie manşonul omenesc. Acesta capătă fisura şi ea se propagă, se-ntinde pe lung şi pe lat, se-ntinde-n grosime şi capătă aspectul pânzei de păianjen, apoi cade, se năruieşte tot eşafodajul, se-aşterne la baza piramidei, îngroşând nu primul strat, ci pe cel de susţinere, matricea de care vorbit-am deunăzi. Se năruieşte manşonul piramidei trofice, cade mănuşa de zgură, cad seceraţi pe vecie tocmai iluştrii modificatori ai straturilor trofice din primordiala piramidă? Rămâne doar vid de gândire, cercetare şi veşnică transformare? Unde sunt schiţele, unde sunt calculele, unde sunt premiile şi unde-i valoarea lor cuantificată în bani, unde-i profitul? E un pumn de cenuşă, un pumn de substanţă anorganică, un pumn de elemente ce se vor transforma natural în seva brută care va alimenta straturile piramidei din nou. S-a transformat şi ambiţia, şi munca de cercetare, şi producătoru-n cenuşă! Şi ce-a rămas? A rămas spiritul, boarea umanului născătoare de fiinţă umană, divină, a rămas lumea dezbrăcată de ambiţii deşarte. Dintr-un seism al piramidei întregi manşonate şi strânse a rămas un univers uman împăcat cu straturile pe rând ; împăcat cu el însuşi şi cu semenii, împăcat cu divinul, culegând dintre straturi doar atât cât a dat, cât a semănat, cât a plantat şi câţi indivizi a crescut în iubire.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.