„Să moară şi capra vecinului” sau „Nimeni nu este profet în ţara lui”

Mai întotdeauna la români s-a adeverit, de-alungul istoriei, apoftegmele „Să moară şi capra vecinului” sau „Nimeni nu este profet în ţara lui”. În acest sens Panait Istrati spunea: „Câtă vreme un secret e ferecat în tine, e robul tău. Cum l-ai spus altuia eşti tu robul lui!”. Codiţiile  istorice a impus şi trădarea din partea confraţilor, precum Iuda a făcut-o cu Iisus, intelectualul devenind robul secretului.

După ocuparea României de către armata sovietică(rusă) şi impunerea cu forţa a unui regim de sorginte comunistă a început prigoana împotriva intelectualilor şi a tuturor persoanelor, indiferent din  ce clasă socială  făceau parte, a căror idei şi manifestări erau suspectate că ar fi împotriva noului regim. Un rol important în arestarea şi închiderea acestora l-au avut „iudele” din preajma celor ce se opuneau regimului şi care aveau alte idei decât cele marxist-leniniste. Aceştia erau cunoscuţii, chiar aşa zişi prieteni ai celor anchetaţi şi întemniţaţi în gherlele morţii. Fără sprijinul acestor cunoscuţi şi „prieteni” sau confraţi mâna lungă a securităţii nu ajungea la victime.

Exemple sunt destule!

Scriitorul Marcel Petrişor a vorbit în redacţia „Teatru”, în 1957, că  urmează mişcări studenţeşti şi unul din confraţi la turnat la Securitate, iar Ştefan Aug.Doinaş a fost arestat pentru omisiune de denunţ, făcând un an de închisoare.

Paul Goma a fost condamnat la 2 ani de închisoare şi cinci de deportare în Bărăgan pentru că la un seminar la Şcoala de Literatură a citit un fragment de roman în care critica regimul comunist. Cineva din colegii săi prezent la seminarul de creaţie l-a turnat.

Ion Caraion, după ce iese din închisoare în 1955, întocmeşte o listă de scriitori care aveau nevoie de sprijinul din Vest, această listă este văzută de un confrate în 1958 şi îl reclamă la securitate. În urma acestui denunţ este condamnat la moarte pentru „uneltire împotriva orânduirii legale”. I se comută pedeapsa în detenţie pe viaţă şi în 1964 este graţiat.      

Alice Voinescu (1885-1961) a fost arestată în 1951 pentru conferinţele ce le ţinea în clandestinitate organizate de Petru Manoliu. Aşa ca cei amintiţi mai înainte şi aceasta a fost turnată de unul din confraţi care participa la aceste întâlniri. Acelaş lucru i s-a întâmplat poetului Constant Tonegaru (mort 1952), fiind arestat şi condamnat.

Interesant este cazul lui Petre Pandrea (1968) care fiind disident de stânga, îi critică pe comuniştii români, astfel este arestat, anchetat brutal de securitate şi închis.

Zeci de scriitori au suferit pentru ideile lor în timpul terorii comuniste. Activiştii de partid, unii proveniţi din breasla scriitoricească (A. Toma, Sorin Toma, M. Beniuc, Z. Stancu,  etc.), au „pus umărul” la impunerea realismului socialist în literatură şi în general în cultura românească. Urmare acestui fapt scriitorii care nu s-au aliniat acestei doctrine au suferit rigorile legilor, fiind anchetaţi de securitate, bătuţi, schingiuiţi şi apoi închişi. Unii din ei murind între zidurile închisorilor de la Sighet, Gherla, Piteşti, Malmezon, etc.

„Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”

Exista pe atunci o lozincă promovată de activiştii de partid cu veleităţi scriitoriceşti: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. În baza acesteia au fost arestaţi sute de scriitori, printre care: Traian Brăileanu, Gane, Ion Petrovici, Radu Gyr, Anton Dumitru, Sandu Lieblich, Sandu Tudor, George Marcu, Tudor Popescu, Dumitru Borşa, Paul Sterian, Fane Vlădoiu, Popescu-Prundeni, Al.Mironescu, Radu Budişteanu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Adrian Marino, I.D. Sîrbu, Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov, Petre Ţuţea, Petru Pandrea şi mulţi, mulţi alţii.

Un caz aparte, asemeni lui Iuda, este al episcopului Antim de Buzău care i-a trădat şi predat miliţiei şi securităţii pe cei adăpostiţi în Mănăstirea Vladimireşti-Ploscuţeni care luptau împotriva puterii ruseşti instalate în România, grup format din foşti ofiţeri din Armata Română, intelecuali şi călugări.

Cristian Tudor Popescu în cartea sa „Timp mort”, apărută la editura Polirom, 1998, p.11-16, în contextual celor afirmate de mine, numeşte pe Sadoveanu, Arghezi şi G.Călinescu „mari ticăloşi”, fiindcă a făcut pactul cu organele comuniste, însă îi numeşte şi „mari scriitori”. Trebuie amintit că în timpul când M. Sadoveanu a fost preşedintele Marii Adunări Naţionale a refuzat să comute pedeapsa cu moartea a unui ţăran care nu dorea să se înscrie în colectivă. Urmare acestui fapt bietul om a fost executat.

Un alt caz al trădării din partea confraţilor este cel al lui Lucian Blaga. Chiar asistentul lui l-a trădat şi a susţinut să fie exclus de la catedra pe care o avea la universitatea clujeană.

Plagiatul, pirateria intelectuală şi condamnările pe nedrept

Condamnări pe nedrept, privind plagiatul, au fost făcute la adresa multor scriitori din literature română. Situaţie pe care o includ tot în contextual trădării, având în vedere că timpul şi-a spus cuvântul  constatându-se că aceste „condamnări” nu s-au confirmat. Ele fiind  făcute din alte cause şi motive. Printre acestea fiind invidia, dorinţa de notorietate prin atac la o mare personalitate. Aceşti denigratori au crezut că lovind în confrate şi dând din coate poate să ajungă în fruntea breaslei.

Nicolae Bălcescu în „Românii subt Mihai Voievod Viteazul” a urmat, prin plagiere, firul povestirii lui Florian Aaron.

Al. Dobrescu  susţine în „Pirateria intelectuală” că Letopiseţul de la Putna a fost plagiat, acelaşi lucru scrie şi despre Nicolae Milescu, însă Daniela Dumbravă în „România Literară” Nr. 41 îl combate spunând că: „Nicolae Milescu nu a plagiat…”, iar Ioan Simuţ vine cu argumente în apărarea Letopiseţului, arătând că „acesta a fost inspirit din povestiri fără autori ce circulau ca folclor… deci nu este un plagiat”. Acelaşi autor spune că dascălii de manuale şi cursuri universitare: P.T. Cernătescu, latinistul N. Quintescu, Titu Maiorescu, în „Cursul de logică”, prelund pasaje întregi din Vischer, Eminescu, Caragiale şi alţii ar fi plagiat din plin.

Al .Grama în 1891, la numai 3 ani de la moartea lui Eminescu, publică o broşură  „M. Eminescu. Studiu critic” unde poetul naţional este acuzat de plagiat. Doar Al. Macedonski a jubilat şi l-a felicitat pe autor!

În 1901, în două aricole consecutive publicate în „Revista literară” şi semnate cu pseudonimul CAION, adevăratul nume de „confrate” fiind C.Al. Ionescu, îl acuză de plagiat pe Ion Luca Caragiale în „Năpasta”. Acuzaţie dovedită, ulterior, ca fiind nefondată. Tot în acelaşi an, Demostene Russo publică o serie de articole în care argumentează faptul că „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” sunt plagiate.

Mai târziu, Cezar Petrescu este acuzat că a plagiat din Maupassant în revista „Lupta”, 3, nr. 853 din 14 oct.1924, p.2, tot de către un „confrate”, pe nume Romulus Dianu, şi că în „Bucureşti, oraşul pătimirilor” ar fi „luat” din „Istoria Bucureştilor” de Ionescu-Gion.

Aproape de noi… Mircea Cărtărescu este acuzat în „Săptămâna” din 1981, tot de un „confrate” care făcuse pactul cu Securitatea, că ar fi plagiat în „Levantul”!

Chiar eu am fost acuzat de plagiat în romanul „Insula viscolului” în care am înserat, ca intertextualitate, cu ghilimelele de rigoare, o povestire despre care personajul meu spunea că o citise într-o carte, a unei scriitoare necunoscute. Motivul fiind răzbunarea pentru un articol publicat în presă în care arătam: că o parte din scriitorii clujeni care au lucrat în sistemul  propagandei de partid (ziare, reviste, edituri, teatru…) au colaborat cu securitatea ceauşistă. Dădeam şi nume, acestea ulterior m-au acuzat de plagiat.

Unii exegeţi ai literaturii universale, chiar şi de la noi, susţin că dacă opera rezultată dintr-un aşa zis plagiat este net superioară faţă de cea de la care s-a „inspirat”, acest act este în folosul literaturii şi culturii în general. Georges Maurevert în „Cartea plagiatelor” arată cazuri celebre care s-au folosit de acest mijloc, cum ar fi: Dante, Voltaire, Milton, Shakespeare, Diderot, Stendhal şi mulţi alţii.

„Poţi cere unui virus să iubească alt virus?”

Aşa cum spuneam la început, „fericirea” ne vine de la „confraţi”, aceasta datorită unor minori scriitori. Vorba aceea: „Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani am eu grije”. În acest context se pune întrebarea cu un gust amar: „Cine  mai spală de noroiul aruncat în marile noastre personalităţi?” Datorită acestui „noroi” denigratorii au rămas cu numele în istorie. Vorba lui Cioran: „A-ţi iubi aproapele este un lucru de neconceput. Poţi cere unui virus să iubească alt virus?”, sau: „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele…” spunea N.Iorga.