culcat_visatCa să scutesc cititorul de un final clişeic, articolul de faţă este despre un vis de-al meu petrecut ieri după-amiază.


M-am decis să scriu despre asta întrucât am parte mult prea rar de acest lux, probabil din cauza stresului sau a nedormitului noaptea. Cred că imposibilitatea de a visa în timpul somnului e of-ul multora dintre noi. M-aş duce la un doctor (există visolog ?) să aflu de ce nu îmi pot aminti ce visez, dar sunt convins că mi-ar da un diagnostic greşit care mi-ar crea numai coşmaruri pe mai încolo, având în vedere totuş’ ţara în care trăim. Şi oricum, asta nu prea e o problemă cu care să mergi să zicem la un medic.

Problemele reale ale oamenilor sunt gerul năprasnic de afară, pensiile şi salariile micşorate, cheltuielile umflate la căldură, abuzul de Putere (la cât e de popular în momentul de faţă – ar trebui să se organizeze un campionat mondial – unde Danemarca, Norvegia, Australia sau Olanda cu siguranţă ar ieşi printre ultimele locuri), alcoolismul ridicat în rândul minorilor, sexul practicat la vârste mult prea fragede, lipsa crasă a spaţiilor verzi, defrişările ilegale, zăpezile, inundaţiile ce vor veni după ele… copiii muritori de foame din Africa sau balenele pe cale de dispariţie. Nu faptul că unii oameni nu reuşesc (ete, na !) să viseze pe timp de noapte. Dar dacă la o viaţă cât de cât decentă nu pot spera, trebuind zilnic să mă complac într-un trai aberant, să nu pot nici măcar visa la ea sau la orice altceva mi se pare scandalos la cer. Mda, aşa e, în caz că nu ştiaţi. Se zice doar, dar nu se întâmplă. Mă rog, fie. Hai cu înc-un ,,Doamne ajută !’’ În fine, făcând saltul şi trecând spre această lume a unui tărâm difuz, unde orice e posibil…

…mă aflam pe stradă, alergând împiedicat în plin centru ca pe o uliţă prăfuită (poate pentru că asta-i percepţia mea uneori despre oraş) din Sfântul Gheorghe, cu picioarele goale, murdare, trecute parcă prin cacao până la glezne. Mă întorceam acasă de la un chef. Culmea absurdului era că benchetuiala se ţinuse la mine. Haina mi se lipea uşor de spatele ud, iar între piele şi bumbac mă gâdila o adiere lină, văratică, dulce. Vântul bătea însă ciudat şi nu îl puteam asocia cu nici un anotimp. Betonul şi urâţeniile acelea de dale şi borduri lipseau cu desăvârşire. În schimb, erau înlocuite cu un strat întins de nisip, pe care-l simţeam moale şi călduţ în timp ce îl săpam de zor cu tălpile. Nisipul îmi aducea în faţă o imagine aproape orientală, prin cremul său gri, amestecat cu cerul înserat şi pal. Parcă cineva înţepase cu un ac bulina solară, ca şi cum ai sparge o boabă de culoare cu pensula, diluând-o uşor, împrăştiindu-i portocaliul peste oraş.

Pe de altă parte, cât priveai zarea cu ochii, nu vedeai fir de verdeaţă, nici măcar de sămânţă. În mod obişnuit, prefer să fiu înconjurat de verdele acela umed, tânăr şi vioi al plantelor sau de mirosul ameţitor al fânului proaspăt cosit. Prefer viţa-de-vie, întortocheată şi scorţoasă, cu frunzele ei mari şi cârlionţii săi acri. Când în bătaia soarelui se aprinde, ocrotindu-ţi creştetul de arşită, îi poţi vedea toate nervurile, groase ca nişte vene umflate.

Nu pot spune însă că toate lucrurile de mai sus îmi lipseau prea mult. Zilele acestea am fost atât de nostalgic după un apus de vară caldă, încât ideea de secetă şi deşert îmi surâdea enorm. Cred că de la crivăţul de afară or să înceapă să crape la un moment dat până şi ţurţurii. Aerul era şi el uscat. Mă simţeam ca în Prince of Persia. Doar că n-aveam iatagan şi eram complet falit. Aveam nişte pantaloni lărgomani suflecaţi inegal, stând să-mi cadă în orice moment peste genunchi. Zici că eram Aladdin. Probabil pentru că îmi place să vagabondez şi să arăt în dese rânduri ca un Chaplin hoinar şi rupt între craci.

Am trecut în fugă pe lângă prietena cu care mai nou sunt doar amic şi care deja avea pe altcineva la braţ (femeile ! – daţi un click pe link) şi am salutat-o în viteză pe Diana, fosta mea colegă de apartament, la care mă gândisem plin de dor cu o zi înainte. Prăfuiam totul în urma mea, fără să mă uit înapoi. Nu mai ţin minte însă de ce mă grăbeam. Fără vreun motiv anume şi fără să fi fost deloc obosit, în drumul meu spre casă, la nici o sută de metri distanţă, m-am decis să opresc un taxi. Maşina era de fapt o motocicletă suplimentată pe partea ei dreaptă cu un compartiment special pentru pasageri, în care intram eu desigur. L-am rugat pe şofer să mă plimbe în jur de vreo cincizeci de metri, mai exact până la capătul bifurcaţiei ce ducea spre scara blocului meu. Halal drumeţie, nu ? Taximetristul era îmbrăcat într-o cămaşă desfăcută, puţin ruptă, cu câţiva nasturi care îi tremurau descusuţi şi cu alţii lipsă. De pe la jumatea acesteia îi ieşea pe dinafară o burtă mare cum adesea vezi la alcoolici, care nu bălăngăne moale ca aluatul, ci stă întărită ca un bolovan. Nu duhnea a nimic, dar oricum, în realitate m-aş fi gândit de două ori înainte să urc în autovehiculul unui asemenea individ.

Exact înainte de cotitură, drumul se îngustă până când nu se mai putea intra deloc cu maşina… şi am oprit. Exact unde de altfel am şi cerut să fiu lăsat. Cursa mă costa incredibilul preţ de şapte lei cincizeci, ori eu, după cum vă spuneam, eram sărac lipit pământului. Mă scotoceam disperat, palpându-mi buzunarele de mai multe ori în acelaş’ loc, prinzând isteric şi deznădăjduit de fiecare colţ de pantalon, fără rezultat însă. Îmi ridicam privirile spre cer, de parcă de acolo aşteptam în orice moment să cadă bancnotele.

Despre burtos nu ştiam ce să cred, însă nu cunoşteam nici consecinţele în cazul neplăţii unei curse, care şi aşa mi se părea hilaaar ! de scumpă. Evident că nu dădeam deloc impresia c-aş avea vreun ban la mine. În acest vis, aşadar, subconştientul meu sublinia groaza lipsurilor băneşti şi situaţiile penibile care vin odată cu acestea, unde dispariţia portmoneului, coroborată cu scormonirea (reluată minute în şir) prin toate buzunarele, mă puneau într-o postură mai mult decât jenantă.

În tot acest timp, taximetristul nostru se scărpina în cap, căsca, îşi ridica ochii în sus, întorcându-şi din când în când privirea în altă parte. Îşi muta expectativ mâinile la spate, ridicând către mine întrebător din sprâncene, devenind secundă cu secundă din ce în ce mai plictisit şi impacientat. La rândul meu, mă agitam destul de intimidat. Şi după toate eforturile, reuşisem să găsesc în buzunarul din stânga-sus al cămeşii (era cămaşa pe care o puteţi vedea pe mine în buletin – chinezească, creponată, în carouri, de aceea care garantat te face de tot rahatu’) o bancnotă uzată de un leu, râcâită pe toată suprafaţa ei şi un bilet de tramvai compostat, firav şi acesta. De restul nimicurilor nu mai îmi amintesc. Oricum era mai mult decât clară treaba. Nu aveam cu ce să plătesc.

Pierzându-şi toate răbdările, îşi muşca deja buzele, printre care bombănea ceva exasperat. Dintr-o dată, îl văd suit la volan (sau era ghidon ?), făcându-mi resemnat cu mâna, dând iritat cu ea prin aer ca după muşte. ,,Laaas-o baltă, puştiule. Nici mâine n-am să scot măcar ceva de la tine !’’ Mai un pic şi îşi smulgea tot părul din cap, atât de plin de nervi era. Şi de ciudă să nu mai zic ! De mânie, nici leul pe care i-l arătasem nu mi l-a acceptat la plecare.

Deşi îşi jucase rolul de şarlatan tipic român aproape până la capăt, eu voiam să rămân cu conştiinţa împăcată. Imediat ce mi-am dat seama că mă aflam într-un vis, l-am oprit din datul său înapoi, pironindu-mă în spatele maşinii. Moment în care îşi lăsă deoparte cotul stâng (cu care îşi vira parcă plecarea), scoţând cheile din contact printr-un sunet agitat, clincănitor. Cu privirea sa, roşie ca de băutor, se uita acum în oglinda retrovizoare. I-am explicat situaţia, propunându-i varianta de a mă scula, de a-mi lua portofelul şi de a mă întoarce îndărăt cu el în vis pentru a-i plăti. Şi aşa m-am trezit. Uşurat. Scăpat de datorii. Măcar în visurile mele am reuşit să fentez pe careva. Şi văd că mi-a ieşit. Oricum era un escroc – mă gândeam. M-am întors pe-o dungă şi am adormit la loc.

Am rămas cu amintirea acelei moleşeli plăcute din timpul somnului şi cu imaginea lentorii pe care mi-o provoca nisipul vălurit, cufundându-se sub mine. Soarele îmi bătea acum puternic printre jaluzelele lucioase tip office, proiectat în mai toată camera. Peste plapuma mea, pe pereţi, pe gamba piciorului meu drept, scos pe dinafară.

Cât despre burtos, cine ştie, poate o să ne mai întâlnim. Din câte mi-l alcătuiesc din nou în minte, nu ar fi un om care să ierte şi să uite. Deşi la prima impresie, forţat de împrejurimi, trecuse totul cu vederea. Cine ştie ? Poate în coşmarurile mele cele mai feroce, va trece pe lângă mine drept unica salvare care m-ar putea scoate din gura morţii, luând-o în direcţia opusă, călcând pedala, ducându-se la mama-n pizdă.