vine_primavara

În iarna aceasta, când gerul s-a înteţit am admirat florile cerului – fie noaptea ca pe nişte nestemate, fie ziua precum petalele de nea. Acum natura se pregăteşte pentru marele vals al iubirii. De mii de ani gerul fuge speriat de căldura ce răzbate din sufletele tinere.


De Dragobete (sau Capul Primăverii), fata merge în pădure însoţită de cel drag şi împreună culeg primele flori. Şi anul acesta spiritul naturii se scutură de ger pentru a îndeplini ritualul iubirii, pentru oameni, păsări, dar mai ales pentru florile care vor fi polenizate.

24 februarie face parte dintr-un calendar care vine din negura timpului. Tot de atunci au pornit şi cuvintele. Din întâmplare am găsit într-o carte o floare căreia în latineşte i se spune Abutilon hybridum care creşte în Africa Centrală şi de Sud şi preferă o umiditate crescută. Curios este că are şi un nume românesc, Pristolnic. Sunt convinsă că mulţi se vor gândi la localitatea Prislop, toponim pentru patru localităţi din ţara noastră.
La noi zonele umede, ferite de arşiţa verii, se află în poieni sau la liziera pădurilor şi este locul unde prisăcarii îşi pun stupii, în prisacă. Încă de pe vremea lui Herodot ţinutul de dincolo de Istru era considerat „Ţara Albinelor”, iar iniţiaţii (asemănători esenienilor), PLEISTOII (sau poate PRISTOII) mâncau numai miere şi lapte.
În capătul celălalt al lumii, în India vedică, Prishni este zeiţa pământului umed, iar Prana este suflul vieţii, care se referă la toate procesele vitale din corp. Apoi Prithi este eroul vedic şi rishi regal, care a introdus agricultura, cunoaşterea plantelor, a defrişat pădurile şi a ridicat nivelul pământului (oare astfel s-a produs deriva continentelor şi Pristolnicul a supravieţuit în Africa???). Prin intermediul termenului vedic prakriti (ce înseamnă cauza primă a producerii oricărei materii, care împreună cu un principiu masculin pasiv constituie natura) şi al balticului Prakorimas (cel care a fost înainte, fiind primul stăpân – analogul lui Cronos) putem înţelege sensul străvechi al PRIMĂVERII, de început al naşterii şi renaşterii naturii, mult mai vechi decât cel cunoscut de civlizaţiile antice ale grecilor şi romanilor, la care suntem raportaţi de către specialişti.
Dragobetele este vestitorul primăverii şi Spiritul iubirii, cel care a stat la baza oricărei creaţii. Spiritul iubirii infiripat în ziua de Dragobete este cel care va da statornicie, nu numai sentimentelor, ci şi legăturilor umane. Nu întâmplător Drago-bete este compus din drag şi bete (pluralul de la bată=betelie), care la figurat poate însemna temelia, baza unei legături.
Legăturile fundamentale, iubirea şi tradiţia, au consolidat societatea arhaică de la începuturile istoriei. Păstorii plecau primăvara în transhumanţă până toamna.
„Vraja” acestei tradiţii trebuie păstrată căci ea a făcut să dăinuie peste timp neamul nostru, iar ridiculizarea căsătoriei (prin cele de probă de Sf. Valentin) este gravă. Cele mai tainice legături se înfiripă în căsătoria respectată în comunitate şi binecuvântată de biserică; cei care se „joacă” cu simbolurile sacre ale unui popor ar trebui avertizaţi şi descurajaţi. Iubirea nu este ceva comercial; este un sentiment înălţător şi tainic. Aparent modern şi comercial nu este tot una cu profund şi divin. Iisus a spus: „nu vă strângeţi averi pe pământ ci în cer. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”