In cei 8 mp ai camerei…

In iulie 2010 am vizitat –la ora prânzului, după cum era permis – camera l3 a vilei (cumpărată de dl Gabriel Liiceanu) în care a stat la Păltiniş filozoful Constantin Noica. In micul hol mansardat m-au impresionat bizonii desenaţi pe perete de talentatul pictor Vespasian Lungu din Brăila, poate şi datorită contrastului pe care fresca atât de reuşită o forma cu cele câteva tablouri şcolăreşti cu poze de filozofi germani atârnate de proprietarul vilei în dreptul scării ce urca spre cele două camere de sus, dintre care una fusese închiriată anual de Constantin Noica  (iulie 1909-4 dec. 1987). In cei 8 mp ai camerei de la etajul micuţei vile  -numită în mod abuziv “vila Noica”, de parcă i-ar fi aparţinut în întregime ca închiriată din pensia lui de 1000 de lei la care Uniunea Scriitorilor adăugase încă o dată pe atât – încăpeau doua paturi, o sobă si o mică chiuvetă. Grupul sanitar era la parter, unde, coborând scările, filozoful îşi putea rezolva nevoile fiziologice. Pe primul pat se gasea expusă scândura confecţionată de prietenul filozofului, dl. Octavian Nicolae, meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în octombrie 1987 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Constantin Noica).  Scândura ţinută în poală îi fusese lui Noica masă de scris. După moartea filozofului în camera sa a fost introdusă o mică masă în dreptul ferestrei, să dea impresia de “confort sporit”. Pe cel de-al doilea pat aflat la vreo treizeci de centimetri de primul se găseau  în stânga o serie de publicaţii spaniole, italieneşti,  franţuzeşti, germane şi englezeşti. La o rapidă răsfoire le-am presupus venite din partea lui George Uscătescu, a lui Duiliu Sfinţescu şi a lui Mircea Eliade. Fiindcă cele italieneşti şi spaniole publicaseră articolul scris de Noica, El continente mental trazado por Jorge Uscătescu, despre acest faimos universitar spaniol de origine română, şi pentru că în volumul omagial D. Sfinţescu: l’ingenieur et l’homme,La ruse de la raison et le destin d’un homme. Puţinele semne ale prieteniei dintre Noica şi Mircea Eliade erau, desigur, cele mai evidente în ce priveşte provenienţa câtorva publicaţii lăsate în camera 13. 1980 era textul noician

In centru celui de-a doilea pat, foarte la vedere, erau o serie de file scrise de mână cu un scris ce mi-a părut de analfabet. Ştiind scrisul lui Noica, le-am luat să văd mai îndeaproape cui aparţin. Cu mare greutate am descifrat semnătura şefului cenzurii la data arestării lui Noica. In mod aproape neverosimil, acesta folosea interesul vizitatorilor pentru Noica spre a-şi face reclamă. Mai puţin inspirat cu reclama a fost însă când a dat publicităţii  dedicaţia lui Noica în termeni doar aparent măgulitori scrisă pe cartea Povestiri despre om pentru care filozoful a ajuns în puşcărie. Desigur rolul său l-a avut atunci, prin 1957-1958, şi referatul instigator la ură proletară scris de Pavel Apostol pentru manuscrisul noician dat pe ascuns Securităţii de către Z. Ornea/Orenstein. Iată dedicaţia compusă de Noica în iulie 1980: “profesorului I. Ianoşi, această carte despre om, care i-a vorbit mai de mult [în 1957-1958], şi care bate din nou la porţile d-sale, ca la una din instanţele ultime ale culturii noastre de azi” (Estetică şi moralitate, Ed. Crater, Bucureşti, p.594). De unde se vede că “instanţa ultimă” a culturii comuniste din 1980, dăinuind din 1958,  mai vrea să dăinuie şi azi, dacă luăm aminte la locul ales de proprietarul vilei spre a-l face prezent pe Ianoşi, cu liceul absolvit în zbor de tânăr comunist la vreme de ocupaţie sovietică (doi ani în loc de şase ani de liceu, op. cit., p.524).

Tot pe ce-l de-al doilea pat, dar în partea dreaptă, erau grămădite una peste alta câteva cărţi de-ale lui Noica, majoritatea subţirele şi scoase după 1990 de Humanitas pe hârtie din cea mai proastă calitate. Presupunerea mea după care opera lui Noica este înmormântată de cei care i-au folosit numele (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura română) spre a-şi spori admiratorii a primit astfel o nouă confirmare. Din toate volumele publicate în condiţii estetice occidentale (care lipsesc atât din librării cât şi din anticariate, în anul centenarului librăriile având abia două-trei scrieri ale filozofului) am găsit în vila “Noica” în iulie 2010 –dintr-o operă de peste douăzeci de volume –doar următoarele şapte cărţi: Platon, Lysis; cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri de C. Noica, 1969, 144 p; Rugaţivă pentru fratele Alexandru, 1990, 128 p.; Lumea de mâine [studii şi articole], Târgu Mureş, 1991, 32.p.; Pagini despre sufletul românesc, 1991, 112 p (ediţia I-a, 1944, 127 p.); De caelo, 1993, 160p. (ediţia I-a, 1937, 191 p.); Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992, 264 p.; Carte de înţelepciune [însemnări şi fragmente din Jurnalul de idei], 1993, 144p;

Din zbaterea lui Noica pentru apariţia integrală a caietelor lui Eminescu nu se afla decât acel vag indiciu oferit de volumul Mihai Eminescu, Lecturi Kantiene, unde este cuprins textul noician: O traducere de care ne-am lipsit un veac [Eminescu traducând din Kant, Critica raţiunii pure],  pus să sporească mica grămăjoară ilustrând (în viziunea proprietarului vilei) opera lui Noica demnă de a fi arătată vizitatorilor sosiţi în staţiunea sibiană.

Dar surpriza cea mare a Păltinişului avea să se dezvăluiască abia după cumpărarea de la chioşcul staţiunii a volumului noician Introducere la miracolul eminescian scos anul acesta de Humanitas. Pe pagina a doua am citit o scurtă prezentare a vieţii autorului, fără specificarea nevinovăţiei lui Noica ajuns şase ani deţinut politic fără a face politică şi, tot fără vină, nouă ani cu domiciliu forţat. Directorul editurii, trecut şi îngrijitor al ediţiei, a mai omis să scrie despre lipsa dreptului de semnătură care la Constantin Noica a durat douăzeci de ani după ocuparea ţării de către armata sovietică, perioadă în care au fost închişi pe timp de pace cam două milioane de români, dintre care ucişi după gratii vreo optsute de mii (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu; –în opinia eronată a d-lui Bogdan Mincă, ghidul meu în vila “Noica”, victimele holocaustului roşu abia dacă ar fi fost de vreo zece-cinsprezece mii, “dintre cei mai buni”).

Chiar dacă nu era specificată ca atare, perioada interdicţiei de semnătură ar fi fost indicată de anii apariţiei cărţilor lui Noica în comunism, dovedind fără greş acel hiatus dintre 1945 şi 1965, pe care uneori bibliografii îl mai cârpesc cu menţionarea Povestirilor  despre om în varianta din 1962 tipărită la Paris de Virgil Ierunca la vremea când Constantin Noica era în închisoare. Anii de tăcere impusă ar fi apărut şi la menţionarea diferenţei dintre perioada de scriere a unei cărţi şi anul publicării volumului, uneori la distanţă de peste un deceniu de la scriere.

O soluţie cât de cât onestă (şi uzuală în astfel de cazuri) ar fi fost simpla menţionare a anilor primei editări. Ei bine, oricât ar părea de ciudat, dl Gabriel Liiceanu a făcut tabula rassa de prima editare a cărţilor lui Noica aşa cum le-a publicat filozoful de la Păltiniş în timpul vieţii. Pretextând sărbătorirea a două decenii de când editura Politică şi-a schimbat numele, el a decis împrospătarea datei de apariţie a volumelor noiciene. Prin mimetismul caracteristic inculturii, tehnica aducerii la zi omiţând prima publicare s-a lăţit la multe edituri post-decembriste. In cazul lui Noica, pentru că Devenivea întru fiinţă a fost scrisă prin anii cincizeci şi tipărită prima dată în 1981, directorul editurii Humanitas a întinerit-o artificial prin indicarea lui 1998. În plus, drept operă noiciană, dl G. Liiceanu a trecut la grămadă, alături de cele tipărite de filozof şi volumele alcătuite de Humanitas din articolele răspândite prin reviste şi din manuscrisele rămase. Desigur, dacă a respectat textele scrise de Noica şi nu le-a modificat după bunul său plac (cum s-a întâmplat cu prelegerile lui Alexandru Dragomir, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004), punerea laolaltă a acestora e binevenită. Doar tehnica împrospătării prin indicarea în exclusivitate a ultimelor ediţii este semn clar de propagare a inculturii care preţuieşte cărţile după prospeţimea lor, de parcă ele s-ar învechi stricându-se ca ouăle (apud. Schopenhauer).

Oricum, a te proţăpi inaintea lui Noica (pentru că i-ai reprodus fidel cuvintele şi pentru că faci bani din vânzarea cărţilor sale) enumărând scrierile lui Noica după anii de apariţie la Humanitas nu se depărtează de promovarea propriului jurnal în anul centenarului naşterii lui Noica. Pe cine să mai surprindă faptul că în locul oricărui volum noician s-a lansat în 2009 Jurnalul de la Păltiniş în Suedia ? Ignorarea voită a operelor lui Noica, filozof care nu l-a recunoscut pe Liiceanu drept discipol, numindu-l după zece ani de ucenicie “discipol al lui Henry Wald, nu al său” apare pregnant şi în placa din faţa vilei “Noica”. Pe transparenta placă, dl G. Liiceanu a uitat să consemneze esenţialul: Anume că la Păltiniş, în cei 8mp ai camerei închiriate, Constantin Noica a sporit patrimoniul cultural românesc scriind opere de mare valoare filozofică precum: Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc la cumpătul vremii (1978), Trei introduceri la Devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986) şi ultima sa carte, apărută post-mortem întâi în germană, De dignitate Europa (1988) şi abia la  şase ani de la moartea lui Noica în româneşte, limba în care fusese scrisă. Tot în “confortul” de la Păltiniş a scris Noica minunatele sale rânduri despre Lucian Blaga (1895-1962), Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Mircea Eliade (1907-1987), chemându-şi aceşti prieteni  “văzuţi şi nevăzuţi” să ridice împreună castele de gândire filozofică autentică.