Drogul Tik dezlănţuie iadul în Cape Town

 

 

Reper:

Filmul documentar „MacIntyre: World’s Toughest Towns”. Traducerea în limba română: ”Cele mai dure oraşe din lume: Cape Town”. Presented by Donal MacIntyre. With thanks to THE SOUTH AFRICAN POLICE SERVICE. Copyright MMVIII – ZIG ZAG PRODUCTIONS Ltd. All rights reserved. (Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video)

I. CONSIDERAŢII ÎN ARIA INTERFERENŢELOR

Aproape orice locuitor din Cape Town a trecut prin experienţa formelor de violenţă, fie atac, jaf ori agresare. Încheierea perioadei de apartheid în 1994 şi drumul spre libertate al lui Nelson Mandela nu au însemnat şi o scădere a ratei criminalităţii în rândul populaţiei de culoare.

Deşi-i din ce în ce mai greu să achiziţionezi o armă dintr-un magazin, este floare la ureche s-o cumperi la colţ de stradă. Cel mai uzual instrument este Norinco, de 9 mm, armă produsă de chinezi. Există o multitudine de produse chinezeşti care au invadat lumea la preţuri fără concurenţă, iar Norinco, evident, nu face excepţie: ca să şi-l poată permite o bună parte a populaţiei sud-africane, traficanţii chinezi îl vând cu echivalentul a 80 de lire sterline („Un pistol nou-nouţ, ieftin, dar la fel de letal ca orice armă de foc.”). Şi nu sunt importate câteva sute sau mii de arme, ci containere întregi. Pentru piaţa neagră, conform Amnesty International, Norinco reprezintă o mină de aur. Aduse cu precizie germană de contrabanda chineză, doar în Cape Town, pe străzi, conform estimărilor din 2008, existau aproximativ 4 (patru) milioane de arme ilegale.

Documentarul-reper explorează latura întunecată a oraşului denumit şi „Taverna mărilor”(situat la capătul lumii, între oceanele Atlantic şi Indian) unde înfruntarea dintre poliţie şi criminalitate dă câştig de cauză, în opinia noastră, celei din urmă, poliţia aflându-se, de cele mai multe ori, în postura de simplu spectator la escaladarea violenţei stradale, prin urmare misiune imposibilă.

Efectele acestei realităţi, de neignorat, fac parte dintr-un plan diabolic, orchestrat cu grijă de forţe oculte, cu putere economico-financiară uluitoare. Cape Town este doar o verigă a acestui lanţ care se susţine pe principiul „Divide et Impera!”. Orice aşa-zisă înnoire de regim politic sau structuri statale a atras după sine o creştere alarmantă a grupărilor mafiote şi a criminalităţii. Fie că s-a numit „cucerirea independenţei de către state africane” în anii 60 ai secolului trecut, fie că purta denumirea de „prăbuşirea comunismului” ori „eradicarea politicii de apartheid”, rezultatul a fost acelaşi. Cine controlează în acest moment traficul de arme, droguri etc. în Africa de Sud? Cetăţeni sau, poate, foşti cetăţeni ai unor foste şi actuale state comuniste, precum U.R.S.S. şi China. Noi credem că în 1994 „Maeştrii-Păpuşari” i-au permis lui Mandela să vină la putere, lupta pentru o aşa-zisă libertate fiind uşor de zdrobit şi în 1994, însă cei care au ticluit acest scenariu erau convinşi că recrudescenţa violenţei şi a formelor de criminalitate pot îngenunchea mai repede o populaţie decât politica de apartheid care îi făcea pe oameni mai uniţi. După 1994 a existat, în mod firesc, o perioadă de tranziţie, alterată imediat de „grupări dubioase” care s-au infiltrat în formele incipiente ale unei noi democraţii.

Sunt comentatori care, analizând traficul transfrontalier, confirmă că „astfel de rate mari ale infracţionalităţii rezultă din activităţile infractorilor internaţionali, în principal traficanţi de droguri./…/ Multe ţări europene raportează rate ale criminalităţii în creştere, ca o consecinţă a unei prezenţe mai mari a grupărilor internaţionale de infractori pe teritoriul lor. Unii ar adăuga pe listă şi răspândirea bolilor contagioase, şi proliferarea armelor nucleare.”(1)

Se observă o explozie a inventivităţii diabolice la scară planetară, „livrată” oamenilor de rând prin forme subtile de manipulare, mai ales mass-media, cu un scop extrem de precis: ”…trăim într-o eră în care un număr tot mai mare de actori întăriţi de globalizare au potenţialul de a produce dezastre la scară largă, cu substanţiale pierderi de vieţi umane.”(2)

Suntem convinşi că iniţial ticluirea, apoi declanşarea şi adâncirea crizei economice vor conduce la violenţe greu de stăvilit, provocate de disperarea populaţiei. Într-un asemenea context, „unele guverne ar putea fi mult mai tentate să profite de conflictele internaţionale pentru a distrage atenţia populaţiei sărăcite de la situaţia cumplită de acasă.”(3)

Aparenţa democraţiei este un fenomen larg răspândit în lume, de aceea în Cape Town cartelurile criminalităţii au acţionat pe un teren fertil, intuind că nu vor da greş. Aşa s-a şi întâmplat. Confirmând afirmaţia noastră de mai devreme, expertul Peter Gastrow concluzionează: ”Crima organizată a exploatat tranziţia mult mai bine decât poliţia şi s-a mutat în Africa de Sud, unde capacitatea de a lupta cu criminalitatea era redusă, pentru că această capacitate fusese alocată conflictelor politice.” Astfel, Cape Town a fost transformat de către „eminenţe cenuşii” într-un punct nevralgic al tranzitării narcoticelor, poziţionarea sa geografică, între orient şi occident, fiind considerată absolut ideală.

 

II. INVAZIA „TIK” ŞI COMUNITĂŢILE SĂRACE

Cei care vor căuta, de exemplu, pe „Google”, informaţii despre infracţionalitatea din Cape Town, vor fi surprinşi că nu vor găsi mai nimic despre acest aspect, în schimb vor primi din abundenţă invitaţii să-şi petreacă vacanţele acolo: adevărul poate afecta serios profiturile firmelor de turism.

Aşa cum poţi fi năpădit de furnici, de păduchi ori de viruşi, la fel se poate întâmpla cu un anumit tip de drog. „Tik” este considerat a fi o formă nerafinată de metamfetamină. În suburbiile de peste 3,5 milioane de locuitori, în special la Cape Flats, „tik” s-a transformat într-o modă macabră devenind, pentru indivizii în derivă, drogul „preferat”, care alimentează, fără doar şi poate, valul de criminalitate al momentului. Cum a reuşit să îngenuncheze oraşul? Filmul arată un loc părăginit unde echipa britanică încearcă să stea de vorbă cu dependenţii de „tik”. Din constatările specialiştilor, „tik” reuşeşte să inducă stări psihice stranii, paranoide, diferite manii şi, nu în ultimul rând, un comportament violent.

Pentru a putea începe discuţia, dependenţii au nevoie de o doză, un „întăritor” care costă 50 de ranzi, în jur de 5 euro, destul de mulţi bani pentru Cape Town unde şomajul este de 50%. Intervievaţii sunt imortalizaţi de peliculă când inhalează drogul. Fumul iese din belşug pe nări, ca la furnalele unei economii funcţionale. „Se deschid cerurile”, spune drogatul „trezindu-se”. Efectul se produce pe parcursul a trei runde.

 

Replici:

„Devin mai uşor, mai vioi…”

„…ne trebuie mai mult, ca să ne calmăm, altfel alergăm ca nebunii.”

„Ţi se face părul măciucă.”

 

Urmează un dialog terifiant între prezentatorul documentarului şi dependenţi:

„ –    Îmi poţi spune care sunt ingredientele din tik ?

Nu vrei să ştii.

Substanţe din bucătărie.

Aia, de exemplu.

Ce e ?

Clor ieftin.

Clor ?

Substanţe de curăţat toaleta.

Se pun tot felul de chestii.

Otravă pentru şobolani.

Ajunge în organismul nostru ca atare.”

Poliţia afirmă că tik poate fi considerat un drog al agresivităţii, urmare a evadării „din suferinţe, ratări şi şomaj”, în primul rând pentru cei de la marginea societăţii. Fenomenul a fost dezbătut nu o dată de sociologi, a fost marcat de idei, în 1937 E.V.Stonequist   introducând   sintagma  de „om marginal”. În   anumite contexte social-politice marginalitatea „poate fi ineluctabilă (cu sensul: ”de neîmpiedicat” – n.n.) în cazul oamenilor de culoare din societăţile rasiste”.(4) Teoretic, după 1994 apartheidul a fost înlăturat, iar populaţia de culoare din Africa de Sud nu mai avea motive să se considere discriminată, prin urmare apariţia marginalităţii poate avea alte determinări. Studii occidentale afirmă că termenul de „marginalizare” a fost introdus în 1949 de R.Merton pentru a defini un tip particular de devianţă, acesta fiind cazul cerşetorilor, al alcoolicilor sau bolnavilor mintal.(5) Din nefericire, şi documentarul nostru, şi mulţi comentatori plâng de milă drogaţilor, hoţilor şi cerşetorilor, dând vina pe ratări şi şomaj, dar puţini se întreabă dacă aceşti indivizi au avut vreodată chef de muncă sau tragere de inimă în a desfăşura o activitate utilă societăţii.

În Cape Town drogul „tik” chiar este un declanşator de violenţe, crime, tragedii. O realitate crudă, neverosimilă, care, în opinia noastră, se apropie de viziunile despre Apocalipsă. Nu întâmplător „majoritatea confesiunilor creştine cred, preluând consideraţiile Sfântului Augustin (354-430), că această epocă se referă simbolic la era actuală în care Răul rămâne legat de Sacramentele creştine”,/…/ Apocalipsa fiind „adesea interpretată ca un mesaj prevestitor de violenţă şi de distrugere”(6)

În Manenberg, un cartier rău famat, ne întâlnim pe peliculă cu foşti infractori. Cunoscând că tik poartă vina creşterii cu 70% a criminalităţii, aceştia încearcă să consume doar marijuana. Cumulat, infractorii făcuseră 40 de ani de închisoare ca membri ai „28s”, una din cele mai puternice bande ale puşcăriaşilor din oraşul sud-african. „Nu-mi amintesc decât ziua când m-am născut într-un loc al răului”, spune un personaj privindu-şi tatuajele de pe braţ. Un fost lider de bandă, Magadien, ştie că în închisoare te loveşti la fiecare pas de un mediu dublu viciat, un tip cu o armă, dar şi intoxicat de droguri reprezentând o combinaţie extrem de periculoasă: ”Dacă ajungi la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, eşti terminat.”  Interesant că o spune un fost şef de bandă, în vremurile lui de glorie „celebru pentru că a smuls inima cuiva care era încă în viaţă.” Acum recunoaşte că a făcut lucruri cumplite şi că a ajuns să se pocăiască. De când a ieşit din închisoare, Magadien s-a retras din criminalitate, întrucât a observat cum profită bandele de pe urma generaţiilor foarte tinere. Nu este o noutate pentru continentul african, dacă dăm doar exemplul copiilor înrolaţi cu forţa de adulţi în timpul sângeroaselor conflicte rwandeze dintre hutu şi tutsi, având vârful escaladării violenţelor şi barbariei tot în anul 1994. Magadien susţine că acum „moda” o reprezintă racolarea copiilor de şcoală generală: ”Ei nu sunt suspectaţi. Nu vei şti că un elev de şcoală vine să te omoare.” Metoda este cât se poate de simplă: copiilor li se dau fie tik, fie unga, heroină, apoi sunt trimişi pe străzi ameţiţi, bezmetici, numai buni de a se prostitua. Magadien o numeşte „cea mai proastă generaţie”, adică o generaţie de tâmpiţi. Afacerile murdare ale adulţilor sunt rezolvate de către copii, „plătiţi” ulterior cu droguri.

 

III. FLAGELUL „TIK” ŞI COMUNITĂŢILE ÎNSTĂRITE

Tik afectează nu doar comunităţile sărace, precum Cape Flats, ci şi pe cele înstărite. Apreciata zonă de litoral Hout Bay în câţiva ani s-a mărit de la 400 de familii la peste 40.000 de locuitori, factor de neignorat în extinderea criminalităţii. Rob Paterson, rezident  local,  afirmă  că  marea  problemă  o  constituie  furatul  banilor  pentru tik. „Nu încerc să agravez impresia, dar am văzut prostituţie la vârsta de 10-12 ani.”

În aceste condiţii, populaţia albă s-a hotărât să ia personal măsuri, punând pe picioare un sistem complex care foloseşte „staţii, puncte de supraveghere şi patrule formate din localnici.” Efectul s-a văzut imediat, în sensul că infracţionalitatea a scăzut cu 40%. Explicaţia lui Rob Paterson (în vârstă de 61 de ani, de origine scoţian, dar care trăia de 18 ani în Africa de Sud; fost membru al trupelor SAS; ofiţer de comunicaţii în războiul insulelor Falkland din 1982) este pe cât de concisă, pe atât de cuprinzătoare: ”Poliţia nu reuşeşte nu pentru că n-ar încerca, ci pentru că e surmenată, depăşită numeric, depăşită ca armament şi prost plătită. Când lucrurile o iau razna, ştim toţi că o iau razna foarte rapid.” Ca să-i poată urmări pe traficanţi, Rob a postat santinele pe coline şi în munţi.

„Nu e paradoxal că a fost nevoie de un val de criminalitate pentru a reconcilia localnicii şi străinii?”, întreabă MacIntyre. Paterson susţine că secretul a fost încurajarea vârstnicilor să se încadreze în acest detaşament al vigilenţei, aplicând un principiu al înţelepciunii şi maturităţii în gândire:”…doar fiindcă nu pot urca în fugă un deal nu înseamnă că nu pot ajuta, avem nevoie de ochi şi urechi.”

Arma secretă a comunităţii? Două doamne trecute de tinereţe, dar agile în spirit şi voinţă. Anne Marie şi Val merg zilnic în patrulare cu maşina, fiind atente la orice este dubios. Pe iarbă, la soare, golanii de culoare stau tolăniţi. N-au serviciu, n-au griji, aşteaptă doar para să pice. Parcă revăd scene şi de pe plaiurile mioritice… Viaţa ca o pradă. Marin Preda sughiţă în coşciug. Femeile de la volan explică echipei de filmare: ”Îi vezi pierzând vremea pe-aici, în general sunt 100 pe la semafoare. Oamenilor li s-a spus să nu lase jos geamurile, li se pot fura bijuteriile de la gât… El ce face? (focalizare pe golan – n.n.) Eşti atent la cum se mişcă şi cum se uită. /…/ Merge cam repede pentru un african. E vorba de limbajul corporal, vezi câte ceva care nu pare în regulă. Capeţi un al şaselea simţ.” Au patrulat astăzi degeaba? Brusc se primeşte un mesaj în staţie de la Dario, proprietarul unei cafenele de pe plajă: ”Acum circa 25 de minute un celular a fost furat din garajul tatălui meu”. Frica de infracţionalitate a mobilizat comunitatea albă înstărită să se protejeze. Ce se întâmplă, însă, de partea cealaltă a baricadei când tik devine autorul moral al crimei?…

 

IV. „TIK” ŞI ŞOCUL EFECTELOR: O MAMĂ ÎŞI OMOARĂ FIUL!

Copilul lui Ellen Pakkie a început să se drogheze cu tik încă de la vârsta de 14 ani, devenind, dintr-un adolescent jovial, un narcoman cu porniri violente, distructive, care îşi teroriza fizic şi psihic mama. După 6 ani de batjocură şi umilinţe, femeia n-a mai putut îndura şi şi-a ucis fiul.

Este intervievată într-o casă aflată sub protecţie, întrucât în comunitate părerile sunt împărţite: unii o consideră o criminală cu sânge rece, iar alţii, cu o judecată echilibrată, credem noi, o văd ca pe o mamă terorizată dincolo de limitele suportabilităţii. În libertate încă, datorită cauţiunii, şi în aşteptarea procesului, Ellen a acceptat să dea un interviu filmat în premieră.

Subiectivă ca orice părinte, îşi vedea copilul în culori frumoase: lui Adam îi plăcea să cânte, să danseze, să se distreze, mai puţin atracţia muncii. Ce-ar putea ieşi dintr-un asemenea specimen?… Previziunile erau sumbre, întrucât devenise dependent de tik.

Ce-i făcea propriei mame: 

*spărgea toate geamurile locuinţei;

*făcând-o prizonieră în casă; când dormea;

*îi arunca apă rece pe faţă;

*îi fura lucrurile, pe care trebuia să le răscumpere cu bani;

*la sfârşit de lună o obliga să-i dea tot salariul, bani care se duceau pe droguri.

Despre ziua când a decis că trebuie să-l ucidă, Ellen Pakkie îşi aminteşte:”…am luat funia. Am tot ezitat, apoi mi-am spus că o fac. Am pus funia pe după gât /…/ Voiam să pun capăt la tot ce făcea./…/ Funia mi-a intrat în piele, am luat tricoul lui, mi-am bandajat mâna şi am strâns mai tare. Apoi am încolăcit funia de capătul patului. Am rămas acolo şi am cerut ca Domnul să mă ierte pentru ce am făcut.” Când se apropie vremurile cele de pe urmă, oamenii sunt aduşi în situaţii fără de ieşire, logica lucrurilor normale fiind întoarsă pe dos.

Aici avem de-a face atât cu nesocotirea normelor sociale de către fiu, iniţial agresor, ulterior victimă, cât şi cu sentimentul culpabilităţii (ca aspect al conştiinţei morale) în cazul mamei, iniţial victimă, ulterior autor al unei crime, dificil de încadrat într-o tipologie. După Hirsch (1969), această ucidere s-ar putea explica „şi ca efect al unei slăbiri a supravegherilor primare (familie, şcoală etc.) .(7) Din păcate, multe din teoriile sociologice „iau în considerare în practică doar o parte din comportamentele capabile să determine o pedeapsă (în general, furturile şi violenţele)”, iar „o teorie generală a deviaţiei nu este suficientă pentru explicarea specificităţii crimei în calitate de comportament sesizat de drept. În ultima sa formă, sociologia specializată încearcă să se limiteze la o simplă teorie a oportunităţilor: orice ţintă râvnită şi slab protejată îşi găseşte întotdeauna agresorul, cu alte cuvinte ocazia îl face pe hoţ.”(8)  

Un drog precum tik s-a dovedit a avea puteri malefice, criminale. Dacă iau „în lucru” un organism şi un psihic slabe, predispuse la dominare, narcoticele au şanse de izbândă în proporţie de 100%,   iar   în   faţa transformării omului din fiinţă raţională în brută şi alter-ego al diavolului toate teoriile sociologice nu fac nici cât o ceapă degerată.  Pentru degradarea umană uneori există o speranţă, calea de mântuire prin Credinţă, însă de foarte multe ori (şi cazul nostru se confruntă cu această situaţie) nu mai există nimic de făcut. Comentariul lui Dolan MacIntyre este impresionant şi sugestiv: ”Mă trec fiori când mă gândesc că o mamă a fost împinsă (subl.n.) la aşa o crimă. Bănuiesc că nu a văzut altă opţiune, nu a crezut că există altă cale. Ştie că şi-a pierdut controlul şi, în suferinţa cumplită de a-şi fi ucis fiul, a cerut ajutor, dar nimeni nu i-a fost alături. Nici poliţia, nici biserica, nici familia, nici comunitatea. Era întemniţată de propriul ei fiu şi de acest drog, tik.” Este o poveste cumplită despre ravagiile pe care drogul le produce în special în mediile urbane.

 

V. ELEMENTE DE CRIMINALITATE TRANSFRONTALIERĂ, SAU CINE TRAGE SFORILE ÎN CAPE TOWN

După ce a prezentat victimele, filmul va încerca să dea de călăi sau de cei care trag sforile, evident „eşaloanele 4-5-6”, întrucât greii, maeştrii păpuşari, vor rămâne invizibili. Ce-au reuşit aceştia într-un deceniu şi jumătate? Numai infracţiunile legate de droguri sunt în creştere, începând din 2002, cu 68%. Infractorii, sau mai precis, nevăzuţii lor şefi, au realizat imediat după 1994 că pot domina criminalitatea: violenţele au devenit din ce în ce mai frecvente, atacurile împotriva poliţiei s-au înteţit, în Africa de Sud sindicatele crimei furând o maşină la fiecare 54 de minute.

Doriţi o formă exacerbată a iadului? Aici o găsiţi. Jaque Santangelo, instructor în autoapărare, afirmă:   ”Fiecare din ţara asta cunoaşte pe cineva afectat de criminalitate. Nu e o chestiune de noroc să păţeşti ceva, ci o chestiune de timp.” Dincolo de muntele Table, către marginile oraşului, se află „groapa de gunoi a apartheid-ului”, Cape Flats, transformată în căminul populaţiei de culoare şi implicit al bandelor de infractori. Dacă doreşte  să  filmeze  în Cape Flats, Donal va trebui să poarte obligatoriu vesta antiglonţ: în 2007, în Africa de Sud au fost ucişi nu mai puţin de 107 ofiţeri de poliţie.

În Cape Town aparenţele sunt mai mult decât înşelătoare, iar într-un labirint de case, drumuri şi cocioabe poliţia poate doar constata o crimă. Sunt filmate două trupuri pe stradă. O ceartă de cuplu a degenerat în crimă. Bărbatul a împuşcat femeia, apoi s-a sinucis, trăgându-şi un glonţ în gură. Dacă un incident domestic pe stradă, încheiat cu o crimă, ar fi făcut audienţă în Europa la ştirile naţionale, în Africa de Sud genul acesta de crimă este atât de banal, încât nu se sinchiseşte nimeni să-l ia în seamă, doar îl categoriseşte: ”ceartă între iubiţi”. Alte filmări în noapte, pe stradă: un tip îşi bate prietena, în alt loc un grup jefuieşte oamenii dintr-o staţie de taxi. Echipa britanică are parte de un spectacol terifiant: ”sinucidere, furturi de maşini, ofiţeri ucişi, arme, violenţă domestică. E nivelul cel mai de jos al activităţii poliţieneşti.”

Puternicele sindicate internaţionale ale crimei au preluat controlul: pe plajele din Cape Town vin să se relaxeze capii mafioţi din lumea întreagă. Forţele legii sunt neajutorate şi nu se pot opune extinderii „cancerului”.

Abia după 1994 mafiile rusă şi chineză au prins rădăcini în Africa de Sud, pentru că 1990 sintagma „crimă organizată” nici nu exista în limbajul poliţiei locale. Shane Harrison este proprietarul celui mai mare club de streaptease din oraş, „Mavericks”: „Nu trebuie să faci streaptease-ul ieftin şi obscen, poţi să-l faci şi stilat…” Şi pentru că bandele se mişcă rapid, mafia rusă a încercat să-i fure afacerea şi angajatele.

Forme de intimidare n-au încetat să apară:

*prima oară i-au aruncat maşina în aer;

*au venit să-l caute la serviciu;

*managerul clubului a fost bătut de trei „gorile” cu „înfăţişări sovietice” .

De două ori s-a ordonat asasinarea lui Harrison. Autorul era Iuri Ulianiţki, cel mai temut cap mafiot din Cape Town şi boss-ul mafiei ruse din Africa de Sud. Ulterior, în 2007 a fost omorât pe stradă de către un asasin pus a-l elimina definitiv: altcineva venea „la putere”. Ruşii s-au mutat în Africa de Sud pentru bănetul alimentat de criminalitate. Dacă în toată Africa de Sud există 98 de bande specializate în narcotice, imaginaţi-vă ce găsim pe celelalte paliere ale tipurilor de infracţiuni.

Ce s-a întâmplat cu ruşii după prăbuşirea imperiului sovietic? O întrebare naivă, romantică, reală  sau am rămas noi cu o imagine deformată şi edulcorată despre frumuseţea sufletului rus?… Soljeniţân ne apropie doar de una din feţele adevărului: „Dacă într-o naţiune au secătuit forţele sufleteşti, nici un fel de orânduire statală, fie ea cea mai desăvârşită cu putinţă şi nici un fel de dezvoltare industrială nu o va salva de la moarte;   copacul   scorburos şi putred nu stă în picioare. Printre toate posibilele libertăţi – în prim plan iese oricum libertatea de a nu avea conştiinţă – pe aceasta nu o poţi interzice, n-o poţi prevedea prin nici un fel de legi. Atmosfera curată a societăţii – aceasta nu poate fi creată prin jurisdicţie.”(9) Până una-alta, chinezii şi ruşii sunt stăpânii criminalităţii, aşa că să nu vă mire dacă în curând vor dori să stăpânească lumea.

Deşi realizatorii încearcă să aducă la sfârşitul documentarului o undă de speranţă, pe mine, cel puţin, nu mă vor păcăli: climatul de teroare arată că, de fapt, criminalitatea în Cape Town nu poate fi stăvilită. Inspectorul de poliţie Louis Knell, implicat direct în problemă, conchide fără drept de apel: ”Nu cred că se poate face faţă infracţionalităţii în ţara asta. Criminalitatea este o problemă mult prea gravă şi prea mulţi trăiesc de pe urma ei.”

Suntem oare mai norocoşi decât alţii că ne-am născut în România? Oricum, dacă doriţi să faceţi plajă în Cape Town, puteţi plăti biletele de avion liniştiţi. Nu vi se întâmpla nimic deosebit: doar banii o să vi-i fure. Scalpul au promis că vi-l lasă.

————————————

NOTE

 

(1) Moisés Naím, Reconsiderări. Globalizarea, în „Foreign Policy” -România (martie/aprilie 2009), p.19;

(2) Ibidem;

(3) Ibidem;

(4) Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.136;

(5) Vezi Larousse. Dicţionar de Sociologie, Traducere: Mariana Ţuţuianu, Completări privind sociologia românească: dr.Maria Larionescu, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.159;

(6) Mircea Duţu, Apocalipsa ecologică din Evanghelia lui Ioan, „Historia”, An IX, Nr.96, p.77;

(7) Larousse, op.cit., p.72;

(8) Ibidem

(9) Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, Căderea Imperiului Comunist sau cum să reîntemeiem Rusia, În româneşte de Nina Cantemir, Editura Rampa şi Ecranul, Bucureşti, 1991, p.35)