între nonconformism şi agonia dimensiunii temporale

„… În ultimii 40 de ani am fost implicat în cercetări asupra conştiinţei şi am putut constata că suferinţa vine din modul de a percepe universul. Trăirea unei expansiuni a conştiinţei conduce frecvent la transformări profunde ale individului, la reducerea semnificativă a agresivităţii, la creşterea înţelegerii, a compasiunii şi a toleranţei, dar, mai ales, la creşterea capacităţii de a se bucura de viaţă. Cu cât bucuria de a trăi creşte, cu atât scade credinţa că trebuie să ai din ce în ce mai mult, şi apare o spiritualitate de natură universală bazată pe ideea că toată creaţia e un tot format prin legătura profundă cu alţi oameni, cu alte specii, cu natura şi întregul univers. Nu am nicio îndoială că această transformare este nu numai posibilă, dar inerentă. Suntem condamnaţi să ne întoarcem la Adevăr. Am fost învăţaţi că trebuie să facem mereu ceva ca să fim fericiţi, că trebuie să îndeplinim ceva, să vânăm ceva, să avem ceva, un obiect, o poziţie socială, un partener anume, deci că fericirea este mereu în viitor şi în exterior. Această concepţie ne plasează într-un provizorat permanent. Este o strategie mereu perdantă pentru că niciodată nu ne aduce ce dorim. Singura soluţie este întoarcerea către interior şi descoperirea satisfacţiei existenţiale în dimensiunea spirituală a existenţei…”

 

( fragment dintr-un interviu acordat Revistei AS de către doctorul Stanislav Grof, profesor la Institutul de Studii Integrale din California, catedra de filosofie, cosmologie şi conştiinţă )

Noua viziune sublimistă asupra poeziei, transpusă în volumul Sublimismul, apărut la Editura Semănătorul on line, în aprilie 2010, sub semnătura subsemnatului, îşi găseşte confirmarea în studiile unor savanţi de renume ( Ervin Laszlo, Stanislav Grof sau Peter Russell ) în domeniul atât de volatil al Conştiinţei, propunând o întoarcere la dimensiunea spirituală a existenţei. Termenul sublimism provine din latinescul sublimare şi are mai multe înţelesuri: a (se) purifica, a (se) rafina, a (se) transpune pe un plan superior, a (se) induce o stare elevată a conştiinţei în sensul recreării unor stări întâlnite în univers, cum ar fi, de exemplu, sublimarea, trecerea din starea gazoasă ( a aerului, de pildă ) direct în starea lichidă ( roua dimineţii), ocolind starea intermediară ( cea solidă ), şi aplicarea modelul acesta asupra Eu-lui nostru obedient, suficient şi limitat, cum spunea  Jung.

Eul  ( conştiinţa de sine, centrul gândiri şi al activităţii pihomotorii ), administrează relaţiile dintre sine şi celelalte realităţi ( fizice şi psihice ) sub controlul sever al Supraeului ( conştiinţa morală, instanţa cenzurii morale şi etice, mentorul Eului ), ajustându-le în laboratorul de procesare al comportamentului individual şi social, dar şi opunând o rezistenţă acerbă Sinelui ( conştiinţa cosmică, sediul principal al vieţii psihice, locul de depozitare a tuturor tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, şi rezervorul energiei Conştiinţei ), care se insinuează permanent în această relaţie şi urmăreşte s-o determine. Pe scara evoluţiei Conştiinţei, Supraeul apare ca o excrescenţă cameleonică, un avorton cu apucături dictatoriale, născut din disperarea şi singurătatea Eului, ignorat şi dispreţuit de Sine. Dacă în viaţa obişnuită, domestică, Supraeul îşi găseşte încă justificarea, în artă ( şi cu precădere în poezie ) acesta nu-şi mai găseşte niciuna, devenind un factor perurbator. Pe de altă parte, nici sub aspectul raportării individului faţă de sine şi faţă de univers, la acest început tulburător de mileniu, Supraeul, impregnat de regulile sale mecaniciste, nu-şi mai poate păstra statutul de instanţă morală.”…Lumea pe care am construit-o, ca reflexie a felului în care vedem noi universul şi pe noi înşine, nu se mai poate susţine în niciun fel, spune reputatul filozof Ervin Laszlo. Asistăm la sfârşitul unei lumi şi, poate, la naşterea uneia noi…”

Primul semn al „schimbării” se simte deja în senzaţia de sufocare temporală, percepută ca o comprimare a timpului. Individul, aflat într-o febrilă şi inegală cursă cu acesta, îşi restrânge dramatic aria de cuprindere a nevoilor şi pulsiunilor sale, concentrându-se exclusiv asupra esenţei. Fapta omului se sustrage dintr-o dată cenzurii Supraeului şi se manifestă plenar, simultan cu gândul, folosind ca vehicul experienţa ancestrală a Sinelui, instinctul. Între Eros ( instinctul vieţii ) şi Thanatos ( cel al morţii ) nu mai rămâne loc pentru nimic, poate cu excepţia artei, care, cu o ultimă sforţare, se refugiază în abstract. În faţa acestei presiuni a timpului, Eul clachează şi se disociază de mentorul său, Supraeul, lăsându-se în voia Sinelui atotputernic, a conştiinţei cosmice.

Poezia a fost una dintre primele victime ale îngustării orizontului temporal, plătind preţul învinsului, a celui părăsit şi uitat până la urmă, ca o consecinţă a neadaptării sale la context. După „necuvintele” lui Nichita Stănescu, care păreau să prevestească sfârşitul, epoca glaciară a Poeziei a început. ”… Relaţia dintre Univers şi Conştiinţă, spune Stanislav Grof, este o ecuaţie. Universul este Conştiinţa…”. Acesta este, de fapt, şi mesajul sublimismului: întoarcerea în Sine:

 

în Sine am trăit ce alţii

au lăsat în mine

şi viaţa mea se-adaugă

în raftul Sinelui

precum o carte

căci scopul vieţii

se găseşte-n Sine

iar viaţa mea prin Sine

merge mai departe

 

( Arhetipul din volumul de poeme sublimiste Ecce homo ! )