lentile_contact

MEMENTO:

Caut dovezi că exist // ca şi cînd// viaţa nu mi-ar fi de-ajuns”,
Adriana-Rodica Barna, „Temeri”

 

 

Debutînd cu un „Manual de supravieţuire” (1994) sub auspiciul benefic al Editurii bucureştene „Albatros”, pînă cînd un alt manuscris intermediar de poeme în proză „Respiraţie gură la gură” (predat încă în 2002 la o casă editorială şi mai celebră) a rămas nepublicat, Adriana-Rodica Barna întrupează exemplul perfect al „autorului de provincie” marginalizat de şansele culturale şi precarităţile vieţii sociale. Dar dorinţa autoarei de a se „reinventa” periodic, chiar dacă e vorba s-a materializat cu acelaşi elan vizibil în „Lentile de contact”, „poeme în proză însoţite de comentarii şi audiobook”, volum apărut în 2011 la Editura bistriţeană „Charmides”.

Trebuie să admit din start: în timp ce o mare parte a desantului liric românesc douămiist a rămas cu paraşutele nedesfăcute în cazurile cînd nu sunt suspendate în tufişurile autobiografiei narcisiace, poeta bistriţeană a aterizat cu picioarele pe terenul cel mai sigur. Argumentele sunt mai jos.

 

1.      Bergson contre lui-même. Samsara

 

Ceea ce izbeşte la lectura de suprafaţă a ultimului său titlu este chiar capriciul memoriei culturale şi al compensărilor adiacente de natură estetică. Dar anume contrapunctul spaţial şi diferitele manifestări ale duratei temporale, ambele explicate prin fenomenul intricat al „memoriei” din filozofia dualistă a lui Henri Bergson, încearcă să împace forţa generală a vieţii (elanul vital) cu propria evoluţie creatoare. Un eventual cercetător literar ar trebui să pună degetul pe această jugulară care pompează cea mai mare parte din din sîngele estetic al autoarei. Pentru că chiar dacă e pomenit în cîteva rînduri de către Françoise Sagan în romanul său de circulaţie internaţională „Bonjour tristesse”, Bergson e însoţit cu adevărat doar de către poeta bistriţeană, cvasianonimă, prin „oraşul care se umple brusc // de nelinişti metafizice”. Gîndul firesc e de „parcă am intrat într-un film de desen animat în care personajele // nu pot nicicum să moară. Eu ce rol joc? Am eu oare memorie genuină? // (…) alerg din ce în ce mai repede, se face ora la care voi fi căutată // de poştăriţa care aduce ziarul de la abonament, facturile şi avizele,// trebuie să ajung să semnez de primire” („Memoria lui Bergson, semnez de primire”). E ca şi cum „ai coborî trepte în memorie” („BURHAN SERVICE”), brusc pomenit întins pe roata budistă a reîncarnărilor succesive: în timp şi spaţiu. Aşa cum e şi cazul paradigmatic al poemului „Maci în cana din care bei apă” („Timpul curge circular, ajungem la punctul din care am plecat, // la cruda realitate pe care o evităm uneori, făcîndu-ne că nu o trăim”) sau „Ieşirea din somn” („mişcarea de jur-împrejurul unei idei, sensul e învăluit aşa cum cuvintele// parează spunerea, cum percepem intervalul gol dintre sunete, cum visul// ne înzestrează cu momente în care nu pricepem nimic pînă la ieşirea din somn”).

 

2. Poezia care musteşte de serotonină şi feromonii amestecaţi cu transpiraţia gladiatorilor scăpaţi cu viaţă


E cazul să mai amintesc aici faptul că şi experienţa terestriană a poetei a urmat un circuit similar? Or, poetica specifică a Adrianei-Rodica Barna nu se putea manifesta plenar dacă nu se  depunea molcum pe turbionul energetic, de consum energetic avansat mai precis, inerent activităţilor de redactor artistic la publicaţii bistriţene, desenator tehnic, pedagog, recepţioner de hotel sau galerist şi custode de  artă contemporană la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, complementată ulterior de cursuri nefinalizate de Istorie şi Teorie a Artei şi a unui modul interactiv de Semiotică la American University! Anume aici intervine gratificarea supremă a artei umile sub forma sa compensatoare cea mai neaşteptată.

Aplicîndu-şi preventiv ─ în loc de crema vitalizantă la care niciun laborator „Garnier” nu pare să aibă acces ─ varii măşti sau roluri de dramatis personae, discreta autoare lirică are ambiţia să îl emuleze pe însuşi Aius, Zeul Cuvîntului în mitologia romană: „un nor de emoţii se profilează compact ca o orgă într-o cutie expresivă, // urcă razant la întîlnirea cu alt nor ce aduce cu un dromader obosit” („Maci în cana din care bei apă”). Şi nu e de mirare, pentru că „într-un lexicon al puterii cuvintele se înşiruie golite de miez”, iar „cuvintele care exprimă slăbiciunea prind putere”! Ceea ce aduce inevitabil în discuţie nu doar efectul curativ de katharsis.

Însăşi autoarea pomeneşte undeva despre obiceiul patricienelor de a aduna în sticluţe transparente speciale, direct din arena amfiteatrelor romane, feromonii amestecaţi cu transpiraţia gladiatorilor care scăpau cu viaţă, după care îşi aplicau pe corp licoarea binefăcătoare după o îmbăiere prealabilă! Anume acest detaliu face inteligibil un fragment obscur din textul deja citat („Maci în cana din care bei apă”): „Sunt îmbrăcată cu tricoul lui Victor, mă piaptăn, mînerul periei se rupe,// îmi fuge pămîntul de sub picioare, călătoresc fără să fi plecat undeva”. Aşa se explică şi acest „Răspuns” enigmatic emis de către eroul liric: „Cît ţi-am iubit // cămaşa fratelui tău // purtată în război// printr-o Transilvanie plină de spaime// şi dulapul cu pulberi fine// aşezate pe cartuşele de vînătoare// şi mai apoi cuvintele…”.

Dar iată un caz clinic antologic în care serotonina ─ hormonul responsabil de neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii ─ substituie mai mult fiziologic decît estetic efectele elanului vital bergsonian inexistent: „E o zi în care sunt încă vie // Îmi place să cred că te gîndeşti la mine atunci// cînd te dezbraci de tricoul transpirat// şi mă uiţi atunci cînd îl aşezi pe spătarul scaunului” („Tîrziu, ridicînd de jos paharul spart”).

 

3. Adio, Mnemosina! Bun găsit, Tiresias!

 

În acest spaţiu heterotopic al textului de mai sus, în care plauzibilul intenţional riscă să fie luat drept probabilitate certă, „mă tulbură gîndul că te-aş putea atinge // deloc întîmplător, că amprentele mele s-ar aşeza // peste carnea ta // şi nu s-ar zări decît privite cu ochiul minţii”.

Circumstanţe fatidice? Probabil! Dar farmecele irezistibile ale Zeiţei greceşti a Memoriei şi Mama celor 9 Muze par să fie abandonate în favoarea unui principiu al „orbirii cotidiene” autoimpus cu mare grijă, şi care debordează de vlaga „realităţii” trans-senzoriale: dacă ai încerca să scanezi fotografia în alb-negru a lui Nicolae Steinhardt, spre exemplu, ai putea avea revelaţia să descoperi că „imaginea sa e plină de viaţă” netrucată, iar „trupul lui care se micise purta un suflet de trei ori mai mare,// sufletul lui nu avea deloc coajă” („Remix în piele de crocodil”). Nu e de mirare atunci că „peste lumina adusă de zori,// farfuria strălucitoare e aruncată direct în numele tatălui,// departe, unde se desface bezna în fîşii// (…), acolo unde nu mai poate fi văzută chiar cu ochii deschişi,// acolo pe teritoriul penumbrei, spre dreapta, mai încolo, afară din peisaj” („Ieşirea din somn”).

Se pare că asistăm necondiţionaţi la elaborarea unui estetic cu funcţii realmente „psihopompe”, menit să justifice androginitatea spiritului la „Ieşirea din somn”: „Iată-l cum vine el cu biletul de călătorie, // a renunţat cineva, pot să călătoresc pe locul lui”. Acelaşi lucru, la scară diminuată evident, e posibil să se manifeste şi ca o „Comedie a ororilor la scara B”, perect valabilă pentru persoanele reale: Vecinii de pe scara mea s-au trezit într-o zi din primăvara asta geroasă //că joacă în „Visul unei nopţi de vară”,// s-au sculat dimineaţă îndrăgostiţi fiecare de altcineva // (…) domnul inginer se abţine cît poate // îşi pîndeşte nevasta cînd iese dimineaţa (…)// fosta balerină merge la biserică, fiecare cu iubirile lui (…), Paul Celan mă aşteaptă// deja transparent”.

Unul dintre cele mai memorabile texte din volum („Maci în cana din care bei apă”) reia cu obstinare această obsesie a imaginarului tiresian, şi care are toate şansele să devină firul călăuzitor pentru următorul volum al autoarei: „caută pe net locul unde e îngropat Jimmy Hendrix,// Apoi Humphrey Bogart, apoi Marlene Dietrich.// Găseşte un cimitir plin de urne şi oseminte (…)// un fel de Disneyland pentru morţi, aşa spune el că e lumea // celor care s-au transpus şi au încercat să fie altcineva decît erau odată”.

În fapt, acum se poate spune definitiv, textele semnate de Adriana-Rodica Barna pot fi examinate mai curînd ca nişte proeme, în viziunea elenului Parmenide, „călătorii iniţiatice orientate vectorial de la „întuneric” spre „lumină”, pentru a nu invoca decît două exemple :

  1. conductorul va spune mantra COCA-COLA sau PUFARIN// şi mă va privi ca un hipnotizator cu un surîs plin de nuanţe,// din care voi deduce brusc că am fost de-a dreptul lucidă// în interiorul somnului meu.// (…) bagajele se adună într-o grămadă, sunt bagajele tuturor,// (…) ni se cere un singur bilet de călătorie, pe care, nu avem timp // să îl arătăm nimănui” („Ieşirea din somn”);
  2. E coadă la maşina pe care scrie simplu: John Malkowitch. // iar intrarea în mintea lui e gratuită,// poate pentru că fiecare român ar vrea ca România să fie un stat american.// Au intrat în mintea lui cam un milion de oameni şi au ieşit// circa 90 la sută. Adică cei care au rămas înăuntru au devenit // John Malkowitch” („BURHAN SERVICE”).

 

4. Teo-e-retikon în „gri neutru şi roşu aprins”

Evident, „călătoriile astea te costă puţin, îţi fac şi plăcere dacă la sfîrşit, // într-una dintre aceste călătorii, cînd te aştepţi mai puţin // îţi dai viaţa”. Anume aici intrevine cu adevărat forţa nativă a poetei care ─ după ce „pune cap la cap haine, oameni, lucruri” („Temeri”) ─ e de aşteptat să sisteze supurarea estetică din angoasele existenţei sterile: „Azi, domnişoara Beatrice Popescu stoarce o lămîie // tăiată în jumătate pe o hîrtie de turnesol, aşteptînd efectul scontat” („Familia Popescu, după plecarea lui Cristian”).

De altfel, încă din poemul de incipit al volumului un vers memorabil ─ „închid cartea neagră // a lui Orhan Pamuk şi deschid fortăreaţa albă („Gri neutru şi roşu aprins”) ─ sugera paradigma contrapunctică a unei enantiodromii culturală şi spirituală în egală măsură, adică „sfîrşitul unei faze (acţiuni, eveniment etc) semnifică începutul alteia”. Prin acest detaliu nesemnificativ la prima vedere, Adriana-Rodica Barna pune discret capăt certurilor de cîteva secole a „universaliilor” ce împarte artiştii creatori în nominalişti, realişti şi conceptualişti. Pentru că anume „hieratismul luminii artificiale” („O zi obişnuită de muncă”) ─ şi nu nu realitatea măruntă şi palpabilă ─ face ca „în mintea mea // se rupe un stîlp de înaltă tensiune” („Cuba”). Cititorul s-a putea prinde deja că e vorba despre „cei doi adversari /// (…) ce îşi pregătesc zilnic armele // pentru o eventuală înfruntare provocată de celălalt”, chiar dacă „trăiesc amîndoi ca două umbre pe o oglindă // ce nu poate fi spartă” („Război pe viaţă şi pe moarte”).

Nici că se putea un moment mai potrivit de a readuce (în circuitul analizei pe care o întreprind aici cărţii „Lentile de contact”) chiar termenul „teo-e-retikon” (pe care l-am avansat în volumul meu omonim de „eseuri trans-culturale şi glose meta-semantice”, editura „Herg Benet Publishers”, Bucureşti, 2011): aici merită reţinut învelişul său sonor, format prin contaminarea lexicală a cuvintelor „teo” (Dumnezeu, Divinitate), „eres” (erezie, ceea ce se abate de la conceptele „dogmei” oficiale), „teoria” (vederea-lui-Dumnezeu), care se adaugă terminaţia specifică a vocabulei „eikon” (imagine primordială). Reproduc mai jos cîteva exemple de profanare subtilă care face lăcaş perfect locuibil ─ se putea altfel? ─ cu evlavia religioasă parcă diseminată de pe muntele grecesc Athos:

(1) „Moartea urcă la etajul IV şi bate la uşa familiei Polo Marco // ca şi cînd ar fi stat într-o rână la blocul de vis-a vis şi ar fi aşteptat// ca cineva să îi întrerupă digestia” („Chiar azi pînă cînd domnul pensionar dă de mîncare …”);

(2) „Pe mine, cînd o să mor, să mă ardeţi // şi cenuşa să mi-o puneţi sub cap” („Augur în exerciţiul funcţiunii”);

(3) „Motocicliştii intră in corpore în biserică, // îşi ţin căştile în mîini // iar preotul îşi face preventiv o cruce şi întreabă: // Care dintre dumneavoastră sunt mirii ?” („Bistriţa, la 12 fix după ora de vară”) ;

(4) „Nu pot să donez mănăstirii o plăcintă chiar dacă este de post”, „la închiderea magazinului gîturile pe care sunt agăţate (colierele de aur alb – n.a) // rămîn golaşe într-o lumină albăstruie ce seamănă cu lumina de veghe”, „scriu în gînd lista cu numele interzise: // Elvis, Tuberon, Dormidont, Azazel şi nou adăugatul Michael //care, se pare, e fără noroc” („Lista de nume”).

Ultimul exemplu poate fi invocat şi ca o ars poetica menită să substituie abil-tergiversatul kaïros al vechilor eleni, adică momentul oportun de intervenire în desfăşurarea destinului aflat în „custodia” celor trei Moiré. Chiar dacă între cele două expresii culese din cuprinsul volumului ─ „Pun gura pe pînza de sac cu care e legată // cartea lui Maxim Mărturisitorul” („Miros de tămîie în Draculaland”) şi „Înjur în gînd” („Mărăşeşti 2009, beznă şi manele”) ─ se aşterne o distanţă teologică incomensurabilă, scurcircuitarea estetică necesară s-a produs deja, pregătind terenul virgin pentru o nouă aventură tipografică. Versul de final „alerg spre rîu să dau drumul peştelui // pînă nu e prea tîrziu pentru niciunul dintre noi...” („În timp ce directorul e pe teren”) pare să contureze un traseu plasat pe un domeniu ontologic şi estetic atavice, odată ce „găsesc în mine puterea de a-mi iubi destinul împotrivitor.// E vară. Trăiesc. El există” („Miros de tămîie în Draculaland”).