Calomnierea (Atac la persoană) / Cum a fost asasinat Eminescu / Falsificările Postume / Concluzii

Atât în cadrul şcolii generale Nr. 195 din Bucureşti, cât şi în mass-media comunistă din România anilor copilăriei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca şi "poetul naţional român". De la părinţi însă, mai aflasem că Mihai Eminescu fusese şi rămăsese "cel mai mare jurnalist român". Când le-am cerut părinţilor să-mi dea articole de-ale sale mi-au răspuns: "N-avem! Sunt interzise." Mai mult, până şi colecţia sa de poezii i-a fost cenzurată, în frunte cu marea sa "Doină". Sunt materiale care îi sperie pe comunişti, după cum i-a speriat şi pe politicienii din timpul său.

În acest an, cercetătorii Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş (publicaţia "Permanente" Nr.1-2 2005), au lansat o investigaţie cu privire la circumstanţele dinaintea morţii şi chiar cu privire la cauza morţii Marelui Eminescu, care pun sub semnul întrebării versiunea oficială, acceptată unilateral până acum, conform căreia Mihai Eminescu ar fi murit atât "accidental", cât şi din cauza "nebuniei". Mai mult, cei doi autori, avansează ipoteza conform căreia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (Atac la Persoană) în perioada precedentă morţii sale. Să revizuim deci aceste analize:

Calomnierea (Atac la Persoană)

Prezenţa ziaristului şi a omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880, incomoda teribil cercurile politice româneşti supuse presiunilor oportuniste exterioare şi interne de a compromite unitatea şi integritatea poporului român. Eliminarea lui Eminescu părea să fie o necesitate iminentă pentru aceştia, datorită fenomenalei sale popularităţi şi carisme.

Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur si simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriotic, idealist şi sincer. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid, direct şi evident. Fabricarea "nebuniei" sale reprezenta singura opţiune, întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum, -se putea spera-, într-o intrare a acestuia în obliviunea istoriei la români. Dacă Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare, deci "nu-i nimic bun de la un ne-bun".

Procesul de asasinare fizică si morală a lui Mihai Eminescu explodează se pare în ziua de 28 iunie 1883. Ziarul "Românul" (sic!), care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: "Aflăm cu sinceră părere de rău că dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul "Timpul", tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire".

Acesta era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. "Timpul" însăşi vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului "Timpul" este încredinţată d-lui Mihail Paleologu". Opinia publică presupune astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea încă nici un motiv, nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite. "Timpul" revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum". Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia pe care o îndeplinea în cadrul Timpului era cea de… jurnalist.

Ziua decisivă este, după cum am spus deja, 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare, atent meşteşugite pentru a fabrica "nebunia" eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna… Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu următoarea rugăminte: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău". Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul său în aplicare.

Pe de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi, nu în vizită la doamna Szoke, ci la "Baia Mitraşewschi", lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de sediul Societăţii "Carpaţii", -societate interzisă de oficialităţi în… aceeaşi zi-. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte, dar numai parţial. Eminescu îşi "iese din minţi", Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un "nebun" de la "Baia Mitraşewschi". Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutându-l pe Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului "L’ Independence Roumaine", ziar al cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu sigurantă mulţi alţi patrioţi români autentici.

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu "Tripla Alianţă" (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti, conduşi de Carp, tratat şi susţinut în totalitate de Titu Maiorescu.

Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi însă, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, -perfect sănătos-, a citit la Junimea poemul său, "Doina", au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu, care a avut un discurs la fel de înflăcărat.

Von Bismarck este gata să declare război României, dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei (adică, de-a se supune noilor stăpâni). Se cere ferm desfiinţarea Societăţii "Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central în acestă Societate îl avea Eminescu.

Iată că România se supune exigenţelor străine, interzice Societatea "Carpaţii", elimină din scenă pe mulţi simpatizanţi francofoni.  Petre Grădişteanu, împreună cu D.A. Sturdza, pleacă la Viena să îi ceară personal "scuze" împăratului pentru discursul de la Iaşi. Dar cu Eminescu "ce te faci?" Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua căderii lui Eminescu.

Revenind la "boala" lui Eminescu, nimeni nu lămureste însă opinia publică asupra "bolii" lui, despre care se afirmă numai că este o "boală gravă". În luna iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil.

În numărul din luna august al revistei "Literatorul", Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:

"Un X… pretins poet – acum,
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aş plânge dacă-n balamuc,
Destinul său n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc,
Şi azi nu e decât nebun."

Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însă cei doi prieteni sosiţi în grabă la "Baia Mitraşewschi" reuşiseră să-i dejoace planul şi să-l salveze pe Eminescu, dându-l de gol pe Ventura pentru această calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur să fie el cel care declara deschis "nebunia" lui Eminescu, întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, ca să se re-erijeze în protector al lui Mihai Eminescu, imediat după apariţia ei, Ventura atacându-l grav pe Macedonski.

"Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". Iată că Ventura cel care anunţase… poliţia de existenţa "nebunului", se retrage acum în ipostaza "prietenului indignat" arătând spre Macedonscki cu degetul acuzator: "Iată cine îl face "nebun" pe bietul Eminescu, eu m-am spălat pe mâini".

Macedonski la rândul său încearcă să se apere şi el, spunând că:  "…este o epigramă veche care a fost publicată fără ştirea mea, epigramă care în plus… nici nu îl vizează pe Eminescu." (sic!).

Au urmat, manifestaţii publice cu torţe şi geamuri sparte la casa lui Macedonski, de către suporterii indignaţi de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean, drept de faima de "duri" ai bucureştenilor din toate timpurile. Ventura şi Macedonski intră într-o polemică puternică, însă răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate.

În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, asadar, ce realizează Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie.

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema "nebuniei" lui Eminescu. "Telegraful" este primul care anunţă că: "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă si nobilă acţiune." (sic!)

Maiorescu reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care "Mai Am Un Singur Dor", "Se Bate Miezul Nopţii", etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu cel naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societăţii româneşti, patriot complet.     

Astfel, Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană, limitând-o la poezie. Din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept "marele poet", "poetul naţional al României", ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului, să publice: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (…) Or, chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor…". Or, ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopţii" (…) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale – nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste si alte poezii "uşoare" – şi unele traduse?"          

Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate, însă starea sănătăţii sale era foarte bună, după cum mărturiseste Ioan Slavici: "Repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos".

Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe "insurgent" la poliţie. Cum altfel ar fi acţionat un om care se ştia şi se vedea zilnic "vizat" pentru distrugere (la persoană şi poate în persoană)?

Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la laşi: poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor", le "apuca de turnura rochiilor", le "atingea în mers" etc., fără ca vre-o damă să facă vre-o reclamaţie în acest sens poliţiei.

Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânăstirea Neamţ, poetul va definitiva, zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la "Convorbiri Literare", cu acest bileţel: "Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea".

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau şi actele de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului.

"Întors în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese că era sănătos psihic: În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit în modul cel mai vădit, căci astăzi, Eminescu era tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum patru ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de dl. Grigore Focşa, doctorul de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. St. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Deşi mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu nostru. În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare".

Eminescu era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale şi îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu"  şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889.

Pagina urmatoare: Cum a fost asasinat Eminescu >>>

{mospagebreak}


Cum a fost asasinat Eminescu

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei "cure" pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului  Şuţu din strada Plantelor.

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89), depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "Boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu, urmează celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului.

Iată interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

– Cum te cheamă?
– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
– Pentru ce?
– Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
– Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
– Cine e Poenaru care te-a lovit?
– Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.

Trebuie să subliniem faptul că acest interogatoriu este construit în întregime pe modelul Masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit număr de cuvinte şi litere, corespunzând cifrelor masonice 48 si 64.

Răspunsul poetului a ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era, cu siguranţă, mason. Există ipoteza conform căreia Eminescu ar fi răspuns prin codul acesta de sorginte Masonică. Această ipoteză nu poate sta însă în picioare pentru simplul fapt că întregul interogatoriu se înscrie în criptologia masonică şi nu doar răspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat în totalitate.

Se poate observa şi de către neiniţiaţi de exemplu că există 48 de stele in constelaţia "Gemenilor", semn astrologic de importanţă mare simbolistică Masonică (semnul "Gemenilor" este semnul dualităţii, a dublei realităţi, a realităţii tangibile şi simbolice). Ori se cunoaşte realitatea dublă ai membrilor masoneriei din lume, între rolurile de fiecare zi şi cele de "iniţiaţi".

Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizează arta "Comunicării". Ori Mihai Eminescu devenise un pericol jocurilor politice tocmai pentru excelarea sa ca şi "comunicator", al drepturilor românilor în propria lor ţară, ca să folosim însăşi cuvintele lui Eminescu:"…de la Nistru pân' la Tisa…".

De asemenea, numărul 64 reprezintă chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de şah; ori acest joc, originar din China (şi nu din Egipt după cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde "nebunul" şade la curtea regelui şi este sacrificat pentru beneficiul "regelui/reginei". Pseudo-diagnoza de "nebun" şi sfârşitul prematur al Marelui Eminescu, pentru  "apărarea status qvo-ului politic" ( ""regele" se temea ca să nu-i iau moştenirea") este auto-explicativ.

Conform aceleaşi numerologii esoterice, numărul 64 reprezintă Mintea în Mişcare. Ori cum Eminescu şi-a folosit mereu Mintea în Mişcare, pentru descrierea tristelor persecuţii ale poporului român cât şi pentru motivarea compatrioţilor săi înspre eliberare, şi asta prin  mijloacele sale de Comunicare, numerele date, 48 şi 64, au nu numai un sens, dar au diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil să răspundă.

Cu toate astea, răspunsurile (în cazul în care chiar aparţin poetului) pot conţine un sâmbure de adevăr. Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune că respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu cu o piatră în cap, eveniment ce l-a plasat pe victimă şi nu pe atacant (sic!), în curtea sanatoriului.

Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Nu se explică însă prezenţa acestuia la sanatoriu. Cât despre puşca umplută cu "pietre de diamant", din nou răspunsul nu este unul în dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteşte de o baladă populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant". Iată-l pe Eminescu pus în postura vânătorului care se auto-vânează singur, care cade în propria-i cursă. Teorie aberantă care nu poate sta în picioare. Eminescu nu putea calcula aceste răspunsuri după canoanele masonice, pur şi simplu pentru că nu putea anticipa întrebările. Şi chiar dacă am accepta ipotetic că Eminescu a făcut respectivele calcule şi ar fi răspuns în funcţie de fiecare întrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinătatea facultăţilor mintale ale poetului.

În condiţii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit măcar interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu.

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de faţă în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade într'o sincopă şi moare imediat". Varianta oficială asupra morţii lui Eminescu este însă "demenţă paralitică" (sic!).

Înainte însă de a analiza puţin moartea lui Eminescu, să luăm în discuţie perioada 1884-1889, perioadă numită "de mare întunecime", a creaţiei eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul:

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel "bolnav", vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativităţii" cade dintr-un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis etc.

Alexandru Vlahuţă, vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului XIX, va povesti cum bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a-şi aduce aminte: "Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii doi domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat".

"Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în Cer".

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Şuţu, apoi la Ober Doebing, lângă Viena, cât şi recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi, corespund în schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranţă NU boli incurabile; în amândouă cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale.

În 1887 medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii mintale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu fricţiuni de mercur, în doze enorme cu efecte, de altfel, nule în sifilisul nervos (oare de ce "nu ştia" acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmări catastrofale toxice.

Încă din Renaştere se ştia, însă, după cum povesteşte Benvenutto Cellini, că şi-a tratat cu fumigaţii de mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai puţin pe cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, tocmai intestarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur, explică modificările de comportament, depresiune mentală, insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim au dominat tabloul simptomatic după 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi tocmai datorită injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

Pagina urmatoare: Falsificările postume >>>

{mospagebreak}

Falsificările postume

După cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat de asemenea o degenerescentă granulo-grasoasă considerabilă". Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicatie mercurială.

Creierul lui Eminescu este "uitat" pe fereastră, în soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş. Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităţi: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent (ceea ce era de neconceput în cazul creierului lui Eminescu), ori – şi aceasta este ipoteza spre care înclinăm – pe undeva, "anumiţi" oameni, să nu spun o "întreagă protipendadă", se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş, care era personificarea omului de ştiinţă corect şi competent.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul mi s-a adus dela Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos prea târziu după moarte… Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună…".

Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv!

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică".

În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discuţie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat "ad-hoc congenital".

Pagina următoare: Concluzii >>>

{mospagebreak}

Concluzii

Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării-mamă cu Transilvania nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei alianţe militare cu Germania si Austro-Ungaria.

De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu". Iar Maiorescu l-a "potolit", fabricându-i nebunia şi scăpând astfel de o voce "periculoasă", care îl contrazicea tot mai des. Evident că la baza asasinării lui Eminescu au stat puterile conspirative internaţionale şi acoliţii lor politici de la puterea ţării, care se simţeau în pericol tot mai mare ca urmare a atacurilor lui Eminescu şi a deconspirării de către o voce credibilă şi îndrăgită de către poporul român, a acţiunilor lor antinaţionale.

Astfel, Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, în anul asasinării sale, fiind declarat nebun şi, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era "nebun", căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte nevoia de creaţie. Aşadar, creaţia artistică din acea perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi prietenilor) ale sănatăţii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.

Asasinarea operelor şi a valorii naţionale a lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, şi a atitudinilor sale naţionaliste. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi poezia "Doina". Continuă prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei "elite culturale române" (în general pseudo-intelectuali de sorginte comunistă).

Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.

În prezent tinerii români nu cunosc nimic despre titanica activitate culturală, politico-socială şi istorică a lui Eminescu, tinerii vorbind tot timpul despre poezia (care, chipurile, nu este nici prea valoroasă) şi despre mondenităţile lui (reale sau imaginare). Înainte de a mă grăbi să-i discreditez pe elevi însă, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în şcoală. "Poetul nepereche", "Cel mai mare poet", "Personalitatea completă a culturii româneşti" etc. Dacă adăugăm la zecile de epitete pe care le rosteşte la oră un profesor şi interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie să le înghită cu toptanul, fără prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

După cum spuneam nici mie vre-un profesor nu mi-a argumentat vreodată de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus că jurnalistul Eminescu era cel puţin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu ştiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de aşa natură ştiu exact care este adevărul şi acţionează în consecinţă.

Cu siguranţă că membrii Academiei Române de azi, ştiu şi mai bine ce înseamnă să scoţi tone de cărţi despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci (ca în timpurile precursoare morţii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, în care se pune degetul pe rana societăţii româneşti şi se dau soluţii de vindecare (unele valabile până şi în ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intenţionat defectuos în care se predă Eminescu echivalează cu un atentat asupra culturii şi istoriei românesti. Atentat,  minuţios elaborat de propagande neo-comuniste obscure şi a cărei faţă începem să o întrezărim în manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în şcoala primară, gimnaziu sau liceu, ci şi în universităţi. Otrava împrăştiată ajunge cu mare uşurintă în toate revistele literare şi culturale. Marii oameni de cultură cad în capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele Jurnalistului Eminescu.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de "poetul genial" are atâta nevoie copilul, cât mai ales de luptătorul neobosit pentru neam şi ţară. M-aş bucura ca în loc de recitările papagaliceşti ale poeziilor lui Eminescu, lumea să reproducă tot mai mult textele sale politice, să ia aminte la lupta şi la sacrificiul său.

Când marile manifestaţii de re-unificare a românilor basarabeni ai anilor 1989-1992, adunau în Piaţa Marii Adunării Naţionale din Chişinău, sute de mii de oameni zi de zi, (fără ecou la Cotrocenii kagebistului Ion Ilici Iliescu), oamenii se adunau în numele lui Eminescu cel Întreg, şi nu numai de dragul poeziilor sale.

Soţii basarabeni români Ioan şi Alda Teodorovici, au plătit şi ei poate cu propria viaţă tot această dragoste pentru Eminescu cel Întreg, pentru că majoritatea versurilor din cântecele lor de redeşteptare naţională erau inspirate din lucrările lui Eminescu. Moartea lor prematură a survenit între Bucureşti şi Chişinău, datorită unui nefericit "accident" de maşină.

Iar când manifestările studenţilor şi a anti-comuniştilor de la "kilometrul 0" din "zona liberă de comunism" din Piaţa Universităţii din Bucureşti au adunat şi ele în anii '90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fără ecou la acelaşi Cotroceni), tot de dragul Eminescului cel Întreg s-au adăugat oamenii, şi nu numai de dragul "poeziilor" lui.

Minerii şi securiştii lui Ion Ilici Iliescu, au împrăştiat mulţimea cu bătăi de ciomage, făcându-se vinovaţi şi de multe omucideri, a unor protestatari nevinovaţi.

Care este adevărul cu privire la cauza morţii lui Eminescu rămâne de definitivat, însă cu siguranţă că într-o investigaţie forensică riguroasă şi obiectivă, -inclusiv raportată la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu-, siguranţa afişată cu privire la cauza morţii lui Eminescu fiind drept datorată "sifilisului", "nebuniei" sau de natură "accidentală",  ar fi dispărut fără urmă. Versiunea "oficială" a morţii lui Eminescu, trebuie adusă, -chiar două secole mai târziu-, la lumina adevărului