Obicei străvechi moştenit de la daci şi romani, Mărţişorul nostru românesc a devenit astăzi o bucurie a primăverii…

O bună  sursă de informare, pentru cazul în care am dori să cunoaştem spiritualitatea unui popor într-un moment anume, este tradiţia. Puterea ei stă în puterea simbolurilor adoptate şi conservate de-a lungul veacurilor, simboluri ce concentrează într-un mod natural religii, mituri, filozofii, credinţe, idealuri. Sau cu alte cuvinte, pe noi, oamenii, la graniţa dintre fantastic şi real, dintre lumină şi umbră, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, fiecare generaţie lăsându-şi amprenta asupra lor, astfel încât tradiţia se îmbogăţeşte, se cerne, se actualizează în jurul filonului ancestral, odată cu evoluţia societăţii umane.

Obicei străvechi moştenit de la daci şi romani, Mărţişorul nostru românesc a devenit astăzi o bucurie a primăverii, un prilej de a ne arăta mulţumirea, respectul, preţuirea faţă de persoanele dragi, speciale şi nu în ultimul rând, un prilej pentru cei îndrăgostiţi de a-şi exprima cu gingăşie sentimentele. De la descântec de alungat răul şi de îmblânzire a stihiilor la ritual aducător de roade, de noroc, bunăstare şi fericire, acum el este felul de a iubi al românului, împletind puritatea albului de nea cu patima roşului de foc, sau scânteia de divinitate cu vitalitatea pământeană, semnificaţii cuprinse în culorile şnurului cu trimitere la  sânge, soare şi foc, atributele vieţii reprezentată prin femeie şi la claritatea apei, albul norilor, echivalente cu înţelepciunea bărbatului.

Bucuria renaşterii, freamătul vieţii, izbânda Soarelui îl fac pe român să-şi scoată sufletul din casă la fiecare început de primăvară. În pieţe, pe trotuare, e forfotă mare. Oameni de toate vârstele se perindă prin faţa panourilor cu mărţişoare în căutarea simbolului cel  potrivit cu persoana căreia îi este destinat şi care ocupă un loc însemnat în viaţa lor. Ceva ce să o reprezinte, să o facă fericită, să-i rămână în amintire, să stabilească legături trainice şi frumoase şi să transmită sentimente. Oferta este generoasă, pentru toate gusturile şi toate buzunarele. Confecţionarea lor a devenit aproape o artă, cerând migală, ingeniozitate, creaţie, bun gust – referitor la cele ieşite din mâna omului. Cine are  o astfel de preocupare munceşte din primăvară până-n primăvară, în mai multe etape care înseamnă: adunarea materialelor, de cele mai multe ori din natură, tratarea şi pregătirea lor şi în sfârşit… asamblarea. Dacă aceste etape sunt parcurse cu imaginaţie şi originalitate, succesul este garantat, avându-se totuşi în vedere şi un preţ  accesibil. Pot fi înţelese drept continuitate peste veacuri a obiceiului, din vremea când femeile dace foloseau pietricele de râu pe care le vopseau în alb şi roşu şi le purtau înşirate în salbă şi asociate cu fire de lână tot albe şi roşii.

Când  oamenii au început să-şi măsoare valoarea prin metale, au apărut şi monezile de aur, argint sau bronz legate la şnurul mărţişorului potrivit statutului social, după cum şi astăzi îţi poţi achiziţiona un trifoi cu patru foi, o inimioară din aur sau argint.

În esenţa lui însă, timpul i-a găsit sensuri noi pe drumul parcurs de la o practică păgână, dedicată zeilor romani sau cei ai vechilor traci, la simbolul unor valori de oameni creştinaţi: iubire, recunoştinţă, prietenie, armonie, dăruire, preţuire şi bucurie a vieţii. Un bob de spiritualitate românească, el este un moment de poezie, o poezie a iubirii, poate chiar a primei iubiri, a primăverii, a naturii umane prin atingerea dintre două suflete pereche sau nepereche, acea magie a comunicării ce face unele momente de neuitat.

Spun toate acestea cu gândul la vremurile mele şi candorile lor, acele vremuri când românul nici nu visa la internet, când încă nu era televiziune, nici radioul nu era în fiecare casă. Atunci şcoala şi dascălii noştri erau cea mai importantă sursă de formare şi informare pentru noi. Aşa, într-unul din ani, în preajma zilei de 1 Martie, învăţătoarea ne-a vorbit despre obiceiul mărţişorului. Poate voia ca noi să aflăm cât mai multe despre această sărbătoare tradiţională, sau poate urmărea ceva anume…Ştiu doar că  mi-am zis în mintea mea de copil: ce frumoşi sunt românii! Iar şnurul de mătase pe care-l purtam la piept pentru că aşa făceau şi ceilalţi copii, a căpătat un înţeles. Şi nu numai pentru mine!

În ziua cu pricina, clasa noastră a fost plină de mărţişoare. Unele pentru colega de bancă, altele pentru cea mai bună prietenă, sau pentru simpatiile ivite din diferite motive. Nu puţine au fost pentru doamna de la catedră. Aveam şi eu unul pregătit. Primul mărţişor pe care îl dăruiam. Nu l-am uitat niciodată. Nici pe el, nici pe cea care l-a primit. Era o fată nu demult venită printre noi. Retrasă şi timidă, cuminte, cu o faţă măslinie, rotundă şi nişte ochi…  Parcă îi văd şi-acum, mari, albaştri-cenuşii şi trişti. Totdeauna trişti. Îngrijită, cu părul împletit în două cozi negre, bogate şi lungi, cu haine modeste şi curate, stătea tăcută în bancă, iar în jurul ei nimeni nu se aduna vreodată.

Mărţişorul nu era cine ştie ce. Cumpărasem două şnururi de mătase, unul pentru ea, unul pentru mine, iar în loc de figurine, pe care nu le mai putusem cumpăra, am prins  câte o floare decupată dintr-o carte colorată. I l-am dat împachetat într-o foaie albă  desenată cu multe inimioare. A desfăcut hârtia, apoi m-a privit fără să zică ceva. Doar a zâmbit. A zâmbit cu toată faţa şi cu amândoi ochii, apoi şi-a prins mărţişorul în piept.

Ne-am împrietenit. Nu vorbeam mult, dar ori de câte ori ni se întâlneau privirile, ochii şi inimile noastre zâmbeau. După scurt timp familia ei s-a mutat. Nu am mai ştiut nimic de ea, dar în fiecare primăvară când trec prin faţa panourilor cu mărţişoare, chipul şi zâmbetul ei îmi vin în minte. Poate undeva prin lume, acolo pe unde va fi fiind şi ei i se întâmplă la fel…