Mică variaţiune pe temă de Google

La momentul de faţă googlizarea este un fenomen de masă care se extinde dramatic de repede. Lumea speriată de când cu „street view” şi cu invazia asta la adresa intimităţii personale ce n-am putut să văd. Casa unui prieten a fost prinsă de googlicoşi chiar în faţa dormitorului nupţial, glumeam cu el „amice, bine că ai perdelele trase”. Îl sun întro-zi la telefon şi îmi zice: „chiar acum am intrat pe uşă”. Îi spun: „te-am vazut”. Iar el: „cum aşa?” „Eşti urmărit bine să ştii, te văd chiar acum pe Google prin satelit”, îi răspund în glumă.


Nu mai concepem nimic fără google-ala. Vrei să ajungi în nu ştiu ce loc, pac, tragi un google mic. Vrei să afli nişte preţuri, să faci repede un sondaj între oferte, să bântui prin nişte magazine, să faci o ciorbă de peşte, cine e prietenul cel mai sfătos, amicul google, se ştie.


Acu ani buni, când a apărut radio, lumea speriată că se aude tot la cutiuţă, ba chiar că suntem auziţi. Eu când mi-am luat cameră web prima oară mă întreabă interlocutorul meu: „şi mă vezi şi tu?”. „Da, îi răspund, unui prieten mai în vârstă, te văd că eşti cu tricoul ală roşu”. La care el îmi zice: „a, ce bine; hai să îţi arăt ce frumos mi-au crescut violetele de Parma alea de la tine”. Apoi sperietoare mare ca ziarele vor disparea precum lumea în anul 2000. După care apare TV, fobie mare de TV din nou. Ca se vor desfiinţa radio-ul şi ziarele. Că le va face să dispară. Apoi netul. Iar acum googlizarea. Şi tot aşa, moderna noastră societate este pasată continuu dintr-o tehnologie în altă (nano)tehnologie care surprinde tot mereu în off-side pe numitul Păţitu’ Stan prin mărimea şi micimea sa. Îmi vine instantaneu in minte vecina mea, Nataşa, o fetiţă de 5 anişori, care se juca ieri prima dată cu papuşile Matrioşka. Încurcată treabă, serios.


Mie unul nu îmi mai este teamă de tehnologie pentru că mă gândesc că – deşi creează dependenţă – nu am cum să înot împotriva curentului apei. La urma urmei, ce să facem, să nu mai lăsăm copiii pe google? Zice un alt prieten: „ia uite frate ce vremuri trăim, sunt dependent de net să vorbesc cu parinţii”. Păi de la Bell încoace, numai prin fire suntem legaţi unii de alţii când vine vorba de comuniune, pardon, comunicaţiune. Simplificând ecuaţia, cred că trebuie doar să păstrăm un ochi pe ce spaţiu virtual păşim şi mai cred că trebuie măturată mai mult poteca care se intersectează cu Calea Adevărului. Că şi în viaţa reală sunt microbi mulţi în aer care te pot infecta repede, dar daca eşti imunizat de Sus nu prea te afectează, chit că eşti în acelaşi metru pătrat cu altul care tuşeşte măgăreşte.


Stiu că vă vine să chestionaţi cele spuse aici, dar deocamdată ne oprim aici. Am intra într-o zonă unde am explora simultan farmecul şi poticneala minţii. Ar fi un semn unde am vedea inocenta curiozitate a unei specii umane în continuă expansiune de eminenţă cenuşie, dar şi stupoarea paralizantă a interogaţiei inutile. De ce întreabă şi proştii şi deştepţii. Proştii produc acele interogaţii castrante, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde şi care blochează orice tip de perspectivă modernă: nu există o explicaţie clară, dar se suspendă şi bruma de repercusiuni pozitive anterioară întrebării. E ca şi cum ai spune: nu merg cu autobuzul că mă vede lumea prin geam şi oricum vreau întâi să înţeleg cum funcţionează motorul. S-ar putea să mergi toată viaţa pe jos…