Sau
asaltul prezentului etern

Pe 3 iunie s-au împlinit 86 de ani de la moartea scriitorului evreu de limbă germană, originar din Praga, Franz Kafka. Fără să existe o linie clară de demarcaţie între Franz Kafka, cel adevărat, şi Alterego-ul său, K, transpus sub diverse ipostaze în cărţile sale,  acesta rămâne şi astăzi, după atâţia ani, un om contorsionat în propria-i biografie. Mereu nemulţumit, bolnăvicios şi inadaptabil, Franz Kafa lasă impresia unei făpturi depersonalizate, redusă la stadiul de reflex condiţionat, ca un zombi, hăcuită între fălcile unei maşinării birocratice hidoase, cu mii de ace, precum cea din Colonia penitenciară ori din prezentul nostru cotidian. Povestea vieţii sale este o cronică a inadaptării, a fugii perpetue din calea unei realităţi absurde, de neînţeles, dominată de imaginea demobilizatoare şi persuasivă a tatălui autoritar, gata mereu să-şi reverse accesele de furie asupra sa, sau de stigmatul societăţii îndreptat împotriva originii sale iudaice, care avea să-l coste moartea tragică  a celor trei surori, Gabrielle, Valerie şi Otille, în lagărele naziste de exterminare. Marcat organic, încă din anii copilăriei, de sentimentul dezrădăcinării,  trăit ori de câte ori familia sa se muta dintr-un loc în altul, omul de mai târziu va abdica de fiecare dată cu groază în faţa provocărilor vieţii, eşuând lamentabil în cele câteva tentative de căsătorie sau refulând, dincolo de barierele înfiorătoare ale acesteia, în obscuritatea bordelurilor şi faunei feminine pragheze. Gregor Samsa din Metamorfoza, transformat peste noapte într-un gândac care nu mai poate comunica inteligibil cu lumea din jur, dar care îşi acceptă până la urmă condiţia de insectă împreună cu pedeapsa dictată de acelaşi tată atotputernic, prefigurează în fapt drama personajelor de mai târziu din Procesul, Castelul şi America. Doctor în drept, fără să practice niciodată magistratura, trecând doar efemer printr-un tribunal din Praga, pentru ca apoi să se angajeze ca avocat la o companie de asigurări, Kafka îşi începe halucinanta cruciada împotriva absurdului, a lumii de dincolo de Eu, în mijlocul căruia omul este redus la abastract, justiţia la injustiţie, iar speranţa la anxietate şi eşec. Procesul este de fapt un simulacru, Castelul o temniţă, America lui Karl Rossmann o refulare în gol, ratată la jumătate. Biografii şi criticii lui Kafka au speculat în fel şi chip pe seama jurnalelor şi scrisorilor sale, descifrându-le într-o cheie logică, raţională, care nu se potriveşte deloc în broasca universului kafkian. Truda aceasta iraţională de a scrie, împotriva inapetenţei şi a efortului sinucigaş, nejustificat de nimic, ascunde mai mult decât o carenţă de ordin fiziologic sau psihic, contrapusă unei lumi ostile şi ireverenţioase, aşa cum au identificat-o epigonii, cât mai degrabă una de natură ocultă, precum Cabala sau mitul lui Sisif, izvorâte din străfundurile ancestrale ale Sinelui, singura noastră legătură cu instanţele supreme ale Existenţei de altfel.