…am hotărât să scriu despre oamenii pe care i-am cunoscut în scurta mea „carieră” de scriitor sau, mai bine spus, scurta mea „carieră” de jurnalist…
Luna aceasta, m-am gândit, să nu vă mai plictisesc cu articole despre mai marii lumii, despre cărţile pe care le-am citit sau mai ştiu eu ce. Poate că, de vină e, şi izul de vacanţă care îmi tot dă târcoale, punând stăpânire pe mine. Aşa că am hotărât să scriu despre oamenii pe care i-am cunoscut în scurta mea „carieră” de scriitor sau, mai bine spus, scurta mea „carieră” de jurnalist. La drept vorbind, pe cei mai mulţi i-am cunoscut după apariţia primului meu roman – numele nu mai contează. Am cunoscut oameni despre care ştiam că există doar de la televiziune sau după ce le-am citit câte o carte.
Trebuie să recunosc că am fost norocoasă. Poate că nu numele lor contează – cu toate că nu am să le fac plăcerea de-ai lăsa în anonimat – ci spiritul. Mai crede cineva azi în spirit? Ei bine, poate că sunt o idealistă, dar eu cred. Nu e o regulă general valabilă că oamenii de cultură sunt şi plini de înţelepciune sau de înţelegere, dar eu – repet – am avut noroc. Am avut şansa de-ai cunoaşte pe cei mai buni. Am să îi iau în ordine cronologică, căci aşa mi se pare corect.
Prima oară l-am cunoscut pe Dinu Virgil Ureche, cel care mi-a fost şi editor. În Dinu nu am descoperit doar un editor minunat, ci şi un scriitor talentat… Spun prostii, nu talentat este cuvântul potrivit, doar că nu ar da bine să-l pun la superlativ. Talentul lui este uimitor. Ar putea să-l concureze pe Caragiale şi pe Eminescu fără prea mare efort. În plus, este şi un om deosebit. Are talentul de-a asculta, de-a înţelege – sau de-a se preface, dar o face cu atâta blândeţe, dacă asta face, încât nu ai cum să te prinzi – de-a te încuraja. Dacă nu ar fi fost el, nu aş fi scos niciodată acea carte. Nu că acum sunt mândră că am făcut-o, dar sunt mândră că am fost ajutată de el. Sunt mândră că l-am cunoscut şi, sunt mândră că, indiferent ce s-a întâmplat ulterior, am rămas prieteni.
Se spune că omul este mai bogat atunci când „achiziţionează” un nou prieten. Din acest punct de vedere, pot spune: sunt bogată. Ştiu că în inima Clujului am un prieten care mi-ar întinde oricând o mână, iar asta mă face cu adevărat mândră.
Când, în cele din urmă, cartea mea a fost gata de lansare, l-am cunoscut pe directorul Centrului Cultural Piteşti, Jean Dumitraşcu. Ceea ce mă frapează este că nu l-am cunoscut până atunci, poate şi datorită lipsei de interes. Însă, fără a mă ascunde după degete, trebuie să menţionez că Jean Dumitraşcu este consătean cu mama mea. Nu am avut niciodată o părere prea minunată despre consătenii mamei, asta dacă nu îl pun la socoteală pe marele Vladimir Streinu. Dar asta nu se pune. În Jean Dumitraşcu am avut ocazia să văd un om cu o inimă largă – mult prea largă după părerea mea. Se ştie bine că cei buni sunt călcaţi în picioare. Asta i se întâmplă şi domnului Dumitraşcu. Oricât ar munci – şi o face la un mod neomenesc – tot nu este bine. Evident, tot cei care muncesc în ţara asta sunt văzuţi cu ochi mai puţini buni. Aici, presupun, intervine şi invidia. Invidia de-a vedea că cineva a reuşit să aducă pe linia de plutire cultura în Argeş. Şi, credeţi-mă, e mare lucru să faci asta în zilele noastre.
Aşadar, l-am cunoscut pe Jean Dumitraşcu în momentul în care am avut nevoie să îmi lansez cartea. Pot spune că a privit altfel acea iniţiativă a mea. Nu a judecat, nu a dat înapoi, ba din contră, mi-a oferit tot sprijinul de care aveam nevoie în acel moment. Şi aveam nevoie de sprijin. Poate că, mulţi dintre dumneavoastră ştiu cum este să te aflii în punctul de-a lansa o carte şi toţi să te privească cu scepticism. Nu ştiu, poate că, oamenii din jurul domnului Dumitraşcu au fost împotrivă, dar eu nu am simţit asta niciodată. Să mă explic. Am început această „viaţă” scriitoricească cu un volum fantasy, gen destul de hulit. De aceea şi cred că au existat şi voci contra la lansarea acestui volum. Pot spune că, alături de mine atunci a fost şi actorul Ion Focşa, actor pe care îl îndrăgesc în mod deosebit. Dacă nu l-aţi văzut niciodată pe Ion Focşa pe scenă, înseamnă că nu aţi văzut nimic. Chiar şi acum, ajuns la o vârstă venerabilă, are o putere extraordinară şi a rămas un om la fel de minunat.
După lansarea acelui volum, aveam o nevoie disperată de o recenzie într-o revistă culturală de renume. Aşa am ajuns la „Adevărul Literar” şi am fost îndrumată spre Robert Lazu. Robert Lazu face parte dintre puţinii oameni de cultură care sprijină acest gen de literatură. Nici nu ştiu ce aş putea spune despre Robert. Sunt atâtea de spus că nu ştiu de unde să încep şi unde să termin. Nu am găsit în el numai un punct de vedere pertinent, dar şi un sprijin neaşteptat. Robert are cinci copii, poate că, şi din acest motiv, are mai multă răbdare cu tinerii. Nu cred că mai are rost să vă spun că este un om cu o cultură nelimitată şi cu un bun simţ nemăsurabil. Ce rost ar mai avea să vă spun că este un om de mare caracter? Sincer, nu am crezut niciodată că pot găsi în Robert un prieten, deoarece eu îl vedeam cu ochii novicelui. Pot spune că îl vedeam ca pe un zeu al culturii. Şi acum îl mai privesc în felul ăsta, dar, în plus, ştiu că este şi un prieten adevărat.
Prin intermediul lui Robert l-am cunoscut şi pe Gyuri Deak, un alt om ce deţine secrete culturale rar întâlnite. Ceea ce m-a cucerit la Gyuri a fost simţul umorului, felul în care mi-a „criticat” cartea, dragostea lui nemărginită pentru oameni şi animale. Gyuri este un povestitor extraordinar, ar putea vorbi despre căţeluşa şi copii lui la infinit, iar subiectele par inepuizabile. Are abilitatea extraordinară de-a te critica şi a te face fericit în acelaşi timp.
Ulterior, fără o legătură cu cei mai sus menţionaţi, am avut plăcerea de-al cunoaşte pe Sergiu Someşan. I-am cunoscut mai întâi cărţile, fiind foarte fericită să văd pe rafturile librăriilor un autor de fantasy român. După ce am devorat aproape tot ceea ce a scris – ceea ce nu am reuşit să cumpăr am primit cu autograf – am hotărât să dau de el. Şi în Sergiu Someşan am găsit un om cu aspiraţii măreţe – poate un idealist –, un om cu simţul umorului şi cu o modestie dusă la extrem. Nu cred că are rost să vă spun cât de mândră mă simt pentru că am cunoscut astfel de oameni. Oameni ce par din ceară, dar sunt lângă noi, poate chiar, mai adevăraţi decât vom fi noi vreodată.
Dar să nu mă opresc aici. Oameni am mai cunoscut. Pe unii i-am cunoscut mai puţin, pe alţii aproape deloc. Bineînţeles, nu trebuie uitat maestrul SF-ului, Ovidiu Bufnilă, un alt om cu o inimă prea largă, ce pare să nu bage în seamă opiniile negative şi răspunde tot timpul cu zâmbetul pe buze. Pe Ovidiu Bufnilă l-aş vedea ca pe un buddha modern, tot timpul mulţumit de sine. Ovidiu Bufnilă este genul de om care nu ar putea să refuze pe cineva. Nu ştiu dacă am mai întâlnit vreodată aşa ceva, are o inimă prea încăpătoare şi, indiferent dacă este criticat sau nu, el îi primeşte pe toţi acolo. Nu pot decât să-l admir pentru asta, eu nu aş reuşi să fiu atât de îngăduitoare. În această listă ar mai intra şi Dan Doboş, părintele Abaţiei, una dintre cele mai vândute cărţi SF din România, ţinând cont că este scrisă de un român. Nu pot spune că l-am cunoscut prea bine ca om, însă, atunci când i-am cerut o favoare nu a stat pe gânduri. Cine ştie, poate că în viitorul apropiat o să am ocazia să-l cunoscu mai bine şi să îmi formez o idee mai pertinentă. Dar, cumva, sunt convinsă că este un om de mare caracter, în plus, la fel ca şi mine, este inginer de meserie. Lucru care mă bucură, dându-mi seama că nu am fost singura care s-a „chinuit” în viaţa asta. Păi de, aşa e românul, de ce să sufere singur?
Printre aceşti mari oameni de cultură am avut ocazia să stau de vorbă şi cu un ziarist, Victor Ciutacu. Mulţi aţi auzit de dânsul de la televizor, alţii, poate că, îi citiţi editorialele. Ştiu că oamenii îl consideră extrem de arogant, dar eu cred că este doar „publicitate”. Atât cât am reuşit eu să descopăr, mi-am dat seama că mai presus de orice este om. Este un om absolut normal. Un om ce ţine la familie mai mult decât la orice şi care are „prostul” obicei de-a deranja prin ideile sale. Pe mine nu mă deranjează. În momentul în care i-am cerut un interviu nu s-a gândit de două ori. Indiferent de felul în care îl văd ceilalţi, eu vreau să cred că l-am văzut mai în profunzime.
Am mai avut ocazia să-l cunosc şi pe autorul Marian Coman. Însă nu aş putea vorbi despre el. Pot doar să spun că scrie minunat în ciuda tinereţii ce şi-o afişează. Mai mult decât un interviu, nu am avut să ne spunem prea multe cuvinte. Uneori, stând să mă gândesc, parcă îmi pare rău că nu am avut răbdarea necesară de-ai asculta pe Michael Hăulică, Bogdan Tudor-Bucheru, Cătălin Sandu şi, într-un cuvânt, pe membrii de marcă ai Atelier Kult. Însă, mi s-a părut mie că, nu împărtăşim aceleaşi idealuri. Nu că aş avea ceva împotriva oamenilor ce nu împărtăşesc acelaşi idealuri cu ale mele, doar suntem diferiţi şi avem dreptul să gândim şi să ne purtăm diferit. Ceea ce e bine pentru mine, nu înseamnă că e bine şi pentru celălalt. Dar, noi oamenii, avem tendinţa de-a ne „asocia” cu cei care nutresc cât de cât aceleaşi idei cu ale noastre. Este şi normal până la urmă. Gyuri şi Robert, de exemplu, sunt total diferiţi, dar cu ambii am plăcerea de-a sta de vorbă. Uneori aş putea vorbi cu ei până la epuizare, doar că timpul nu ne permite.
Însă, cine ştie, poate voi avea ocazia, într-o zi, să îi cunosc şi pe membrii marcanţi ai Atelier Kult. Momentan despre ei nu îmi pot face o părere obiectivă. Sau, cine ştie, m-am apropiat mai mult de cei mai sus menţionaţi şi nu am reuşit să mai descopăr şi în sufletele celorlalţi. Dar timpul nu e pierdut.
Aş vrea să îl mai menţionez aici, cu deosebită plăcere, şi pe autorul George Roca. Un om minunat, pe care dumneavoastră, cititorii revistei „Noi, Nu!” aţi avut ocazia de-al citi. Nu am avut suficient timp de-al descoperi pe omul George Roca, dar, cu toate astea, mi-am dat seama că am mai întâlnit un suflet de calitate, pe care, cu siguranţă, o să am ocazia de-al cunoaşte mai bine pe viitor.
Despre oameni sunt multe de spus, în general. Aş putea să mai umplu două pagini cu cei pe care am reuşit să-i cunosc prin intermediul internetului sau nu. Aş putea vorbi despre tinerii minunaţi pe care i-am cunoscut, ţinând să-i amintesc aici pe Gogan Alin şi Robert Coller, despre care am mai vorbit. Însă nu vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Aş dori doar să vă spun că, atunci când reuşiţi să întâlniţi un om, mai întâi să încercaţi să-l înţelegeţi. Pentru a avea un prieten adevărat, nu e nevoie să împărtăşiţi aceleaşi scopuri, important e să reuşiţi să îl înţelegeţi pe cel de lângă dumneavoastră şi invers. Oamenii cu adevărat mari îi întâlnim numai odată în viaţă, depinde de noi să ştim să ni-i ţinem aproape. Aş vrea să specific că cei menţionaţi nu sunt oameni deosebiţi pentru ceea ce au făcut pentru cultură, ci pentru că aşa i-am perceput eu. Dumneavoastră puteţi avea o altă părere, dar în inima şi în ochii mei nu se vor stinge niciodată.
Pentru toţi cei ce sunt cu adevărat OAMENI!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.