Crăciunul şi Anul Nou sunt cele mai importante  sărbători ale românilor. Ele vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. În anul 153 î.d.C. vechea dată de 1 martie, la care romanii sărbătoreau Anul Nou, a fost înlocuita cu data de 1 ianuarie. Calendae ianuarii, începutul anului administrativ, avea un deosebit caracter sărbătoresc pe tot cuprinsul Imperiului roman.
Începând cu sec.al IV-lea, Anul Nou ecleziastic a fost mutat la 25 decembrie, data la care creştinii sărbătoreau Crăciunul. La aceeaşi dată, romanii prăznuiau Dies Natalis Solis invicti, sărbătoare legata de cultul divinităţii de origine orientală, Mitra.
La noi 1 ianuarie a devenit dată oficială a Anului  Nou abia în sec. Al-XVIII-lea.
Saturnaliile romanilor au îmbogăţit sărbătorile de iarnă cu obiceiurile lor: petrteceri însoţite de mari ospeţe, daruri şi chiar desmături orgiastice. ( V. Subsratul mitologic al sărbătorilor de iarna la români şi slavi,1931) În acest fel s-a suprapus şi s-au înlănţuit de-a lungul secolelor, încă din perioada de formare a poporului român, practici şi sărbători grupate în această perioadă.
Termenul de colind, colindă, practică a ceremonialelor de Crăciun şi Anul Nou şi textele care însoţesc aceste ceremonialuri, cunoaşte si forma mai veche, regional de corindă, provenit din lat. Calendae. Aceleaşi calendae au dat şi slavul coleda, pătruns în limba română prin slavona din biserică.( Al.Rosetti, Colindele la români).
Semnificaţia cuvântului este de ,, a merge din casă în casă cu diferite urări”
Obiceiurile practicate în timpul acestor sărbători conţin: colindele copiilor( piţărăi, colindeţi şi Moş Ajun); colindele cetei, cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, buhaiul, sorcova, jocurile cu măşti ( căluti, căluşeii) ,  Vasilca, Sft. Ioan şi teatrul popular ( irozii…).
Colindatul copiilor are loc în seara de 24 spre 25 decembrie. Ei merg din casă în casă şi urează gospodarilor în texte scurte, adesea umoristice, belşug, sănă tate şi primesc în dar colindeţe, covrigi, nuci, fructe şi bani.
Colindatul propriu-zis este rezervat cetei de colindători, care variază dupa regiuni, cu variante locale de urări.
În Transilvania ceata de colindatori este acompaniată de muzică: fluier, vioară, duba, cimpoi, etc ( M. Popp. Obiceiuri tradiţionale la români).
Colindatul cuprinde doua zone mari: zona transilvană plus Maramureşul, Crişana şi Banatul şi o parte din Bucovina. A doua zona, zona muntenească cu Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.
De obicei se colindă la fiecare casă, diferenţele zonale fiind legate de locul unde se execută colinda: la fereastră, la uşă, în casă,pe drum. Colindele au în vedere categoria de vârstă, sex, statut social etc. ( O. Bîrlea, Colindul în Transilvania).
Aşa cum sunt cunoscute azi, variantele de colinde sunt în majoritate variante târzii ale unei poezii medievale româneşti. Colindele laice alternează cu colindele creştine, diversificate după zone.
Textele colindelor se cântă în grup, la unison sau antifonic. Numai ,, mulţumirile” sunt recitate sau strigate. Refrenul, variat, este specializat şi plin de semnificaţii: Junelui junel bunu, pentru tineri, Cununa cu vineţele, pentru fete, Mărul cu florile dalbe etc.
Astăzi colindele s-au răspândit cu duiumul prin mas-media, cântate de grupuri de tineri sau de solişti de muzica populară şi nu numai.