careul_de_asiDacă prin nuvelă vom continua să înţelegem o povestire de dimensiuni rezonabile sau un roman scurt (novela corta în limba spaniolă), atunci suntem liberi să admitem că această specie literară – fără delimitările şi teoretizările ulterioare – a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul larg al tuturor producţiilor narative, al epicului în general şi al romanului în special.


Iată de ce primii fiori ai nuvelei, aşa cum se prezintă ea azi, ne duc cu gândul la adorabilul basm despre Amor şi Psyche, altoit de Apuleius pe firul romanului Măgarul de aur, cel dintâi roman terminat din literatura universală. Fireşte, asta nu ne îndreptăţeşte să identificăm nuvela cu basmul sau cu orice fel de povestire. Evident, şi nuvela este o povestire; dar o povestire sugestivă şi rotunjită din punct de vedere artistic, care izbuteşte să ne transmită cu o mare intensitate emoţională opiniile şi trăirile scriitorului.

Pentru a-şi atinge scopul artistic vizat, scriitorul înzestrat utilizează cele mai surprinzătoare procedee estetice şi tehnici compoziţionale, din galeria acestora nelipsind antiesteticul (oribilul, grotescul, bestialul, hidosul, monstruosul), respectiv fantasticul şi miraculosul – elemente specifice basmului, dar care, după trecerea prin magnificul filtru al creatorului, dobândesc o indubitabilă aură de uman, suprauman sau transuman, chiar atunci când (precum apare în literatura fantastică sau în cea de anticipaţie) autorul plăsmuieşte scene halucinante şi pune în mişcare personaje zoomorfe ori fantastice: gângania din Metamorfoza lui Franz Kafka, faimoşii câini ai lui Jack London, seleniţii lui Herbert George Wells, animalele lui George Orwell, maimuţele lui Pierre Boulle.

Nuvela medievală a primit un formidabil impuls modern prin opera lui Giovanni Boccaccio, iar puţin mai târziu prin cele peste 200 de nuvele dedicate mărimilor timpului de către divinul Matteo Bandello.

Chiar dacă în Renaşterea spaniolă nuvela picarescă s-a impus cu niscaiva autoritate, totuşi, despre diferenţele existente între roman şi nuvelă, inegalabilul Cervantes a fost cel dintâi care şi-a spus cuvântul. Şi pentru ca distincţia să fie cât se poate de limpede pentru oricine, în anul 1613, adică în intervalul de timp dintre apariţiile celor două părţi ale capodoperei Don Quijote de la Mancha, marele scriitor îşi publică cele 12 nuvele sub titlul Nuvele exemplare.

În paranteză fie spus, însuşi Cervantes s-a arătat persiflant şi maliţios cu tehnica întrebuinţată în prima parte a romanului Don Quijote, şi asta deoarece pe firul acţiunii el a inserat două superbe nuvele, care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu acţiunea cărţii – Nuvela curiosului nestăpânit şi Povestea robului.

Întrucât Cervantes a dovedit un mare şi statornic apetit pentru povestirile captivante, căci – nu-i aşa? – însăşi istoria nemuritoare a aventurilor lui Don Quijote este o delicioasă colecţie de povestiri înseriate şi reflectate ca-n oglinzi multiple de conştiinţele avansate, în asemenea condiţii, zic, publicarea de sine stătătoare a volumului de nuvele a fost o necesitate şi, desigur, un frumos îndemn pentru confraţii care l-au urmat.

*

Dar oricât se dovedeşte de tentant un excurs în istoria nuvelisticii universale – şi câte nu sunt de spus la acest stufos capitol! – n-am s-o lungesc mai mult cu partea introductivă, nu de alta dar să nu-i plictisesc pe cititori mai înainte de-a gusta din tema anunţată în titlu.

Fără îndoială că literatura modernă înseamnă implicit nuvela modernă. Şi cum secolele al XIX-lea şi al XX-lea au dus la o dezvoltare de-a dreptul exponenţială a culturii în general, a literaturii în special (secolul XIX a aparţinut în întregime Europei, pe când supremaţia secolului XX a revenit Americii de Nord şi Europei), rămâne ca din acest imens bazin literar să desemnez cei patru aşi ai careului anunţat.

…Consider că după Balzac şi Prosper Mérimée, Guy de Maupassant este acela care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a imprimat nuvelei o vigoare şi o prospeţime fără precedent, atât prin varietatea temelor abordate (dragostea, sărăcia, avariţia, prostituţia, plictiseala şi nefericirea celor avuţi, fapte eroice şi diverse întâmplări din războiul franco-prusac etc.), cât şi prin supleţea şi uşurinţa cuceritoare cu care îşi împlineşte menirea sa artistică în literatura franceză, implicit în cea universală. Deci Maupassant, copil al secolului nouăsprezece, este primul as din careul nuvelei moderne.
Al doilea as, cel care pe bună dreptate va fi supranumit Maupassant al Angliei şi care prin întinderea operei în timp şi spaţiu face legătura dintre secolele 19 şi 20, este William Somerset Maugham.

Între cei doi scriitori există câteva notabile asemănări şi deosebiri. Asemănările urcă de la naşterea lui Maugham la Paris în anul 1874, până la varietatea temelor abordate în teatru, nuvele şi romane, respectiv până la fluenţa limbii magistral strunită şi la fabulosul inspiraţiei sale de pretutindeni. Diferenţa dintre ei constă în principal în duratele vieţilor celor doi: Dacă Maupassant a trăit şi a creat în mai puţin de 50 de ani, W. Somerset Maugham a trăit aproape 100 de ani – a murit pe Riviera franceză în anul 1966! Tot la capitolul deosebiri trebuie menţionate nenumăratele călătorii întreprinse de Maugham pe cele două emisfere, inclusiv în China şi Mările Sudului.

Cel de-al treilea as al nuvelei şi povestirii, cel care a dat strălucire genului scurt şi a îmboldit până la patos literele ruseşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primii ani ai secolului următor (s-a stins din viaţă în anul 1904) este nimeni altul decât Anton Cehov.

A fost un inovator nu numai în teatru, ci şi în proza scurtă, graţie duioşiei cu care s-a aplecat asupra oamenilor mărunţi şi asupra faptelor banale din viaţă, precum şi graţie măiestriei cu care a disecat comportamentul, suficienţa şi plictiseala personajelor sale şi a mediilor în care ele se învârt.

Nuvele precum Stepa, Salonul nr.6, Ordinul Anna sau Casa cu mezanin de-a pururi vor rămâne adevărate bijuterii ale genului.

După cum spuneam mai sus, Cehov a exercitat o colosală influenţă atât în literatura rusă, cât şi în cea universală. Scriitorii ruşi care au venit după el, precum Ivan Bunin, Maxim Gorki şi Mihail Şolohov, ca să numesc doar trei dintre cei mai talentaţi condeieri ruşi (mai apoi sovietici), nu l-au făcut de ruşine pe maestru, căci ei şi-au demonstrat din plin vâna de mari povestitori în scrieri ca Satul şi Dragostea lui Mitea (Ivan Bunin), Makar Ciudra, Bătrâna Izerghil şi Konovalov (Gorki), Povestiri de pe Don şi Soarte unui om (Şolohov).

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, al patrulea as prin care careul nostru se închide spre o neîncetată deschidere, cum admirabil se exprima Constantin Noica, este marele scriitor italian Luigi Pirandello, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1934.

Uriaşa sa creaţie de romancier, nuvelist şi dramaturg nu numai că se înscrie cu autoritate pe coordonatele literaturii universale de primă importanţă, dar face parte chiar din literatura de avangardă a secolului 20.

Iată, bunăoară, întinsa sa creaţie nuvelistică prin care realizează o impresionantă panoramă a Italiei. A intenţionat să scrie tot atâtea nuvele câte zile sunt într-un an, motiv pentru care şi-a intitulat culegerea Nuvele pentru un an. N-a reuşit să scrie decât 250 (!), îndeajuns pentru a face din Pirandello cel mai prestigios autor italian de nuvele, cu un stil elaborat şi inconfundabil, cu un limbaj seducător şi cu o ironie pretutindeni prezentă.

Notă: Cele spuse mai sus vor câştiga în greutate şi fermitate cu ajutorul următoarelor precizări:

1)Marele Lev Nikolaevici Tolstoi se situează în centrul acestui careu, la egală distanţă  de cei patru aşi, înclinând, totuşi, uşor ( prin limbă şi spirit) înspre concetăţeanul său Cehov;

2)Paul Heyse este atu-ul cu care orgoliul teutonic taie înfumurarea literaturilor străine în materie de nuvelistică;

3)Foarte aproape de careul celor patru aşi se situează alţi nuvelişti şi povestitori de marcă: Bunin, Gorki şi Şolohov pe care deja i-am prezentat, Henryk Sienkiewicz şi Boleslaw Prus în literatura polonă, Jack London, John Steinbeck şi William Saroyan în literatura nord-americană, Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares în cea argentiniană, iar la noi careul autohton de aşi, format din Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Panait Istrati şi Mircea Eliade.