Iar cupola-i înaltă e asemenea cerului cerurilor…

Auzind, Orbul, rumoarea unei mulţimi de oameni, întrebă ce se întâmplă. I se răspunse că trece  Iisus din Nazaret. Atunci, Orbul începu să strige : Iisuse, fiul lui David, milueşte-mă!

 

Privind aura Sfinţilor Români, ce  dă lumină nemaiîntâlnită zidului interior al Bisericii Ortodoxe Române din Ierihon, îi repetam Orbului cuvintele. Eram în albia Duhului. Pipăiam cu degetele stăruitoare ale sufletului, şi făgăduitoare, mântuirea, obosiţi de urâciune. Încercând să aflăm dacă suntem picături, măcar, din sarea pământului; dacă ştim să vorbim despre darul lui Dumnezeu, cum ne povăţuieşte Sfântul Simeon Noul Teolog.

 

Ierihonul, pe care l-a stăpânit împăratul roman Antonio şi Cleopatra Egiptului sau Irod cel Mare, distrus şi reconstruit de zeci de ori, după cum mărturiseşte Cartea lui Iosua,  e şi suişul nostru spre Ierusalimul Învierii?  Munţii Moabului, Carantania cu Paraclisul Ispitirii, statuile liniştii de la Marea Moartă şi Dudul lui Zaheu îşi înclină spre noi frunţile; la cea mai josă altitudine, 400 m sub nivelul mării.  Numai că, Aici,  unde Vameşul şi-a aflat pocăinţa şi Orbul mântuirea, Fiul Omului venind să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, truditorul în credinţă se reazimă de înlăţimea cerului. A acelui cer care clipeşte, la Ierihon, şi în limba română.

 

Truditori în dreapta credinţă, pelerini din judeţele Alba, Mureş şi Sibiu, erau, în Biserica de la Ierihon, strane şi iconostas, cântând troparul Învierii. Biserica visată, mai întâi, de părintele Ilarion Argatu, încă nu are strane şi iconostas. Desigur, în curând deplinătăţii cuvântului euharistic îi va corespunde deplinătatea imaginii iconostasului, împlinindu-se deplinătatea liturgică. Aşezământul românesc de la Ierihon are, în schimb, la ora rugăciunii noastre, turlele unui timp gigant, în orele căruia bate mierea luminii. O avem în nări, în gâtlej, sub genunchii de mir  şi în candelele cuvântului : Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu…

 

Haina sufletului se ajusta, în Biserica Mare, cu hramul Naşterii Domnului, şi în Paraclisul cu hramul Sfântul Ioan Hozevitul Românul şi al tuturor Sfinţilor Români morţi în Ţinutul Palestinei, într-o lumină nemaivăzută. Biserica are boltă cerească, potrivindu-i-se cuvintele din Poemul despre Sfânta Sofia din Edesa : Iar cupola-i înaltă e asemenea cerului cerurilor… Lumina din biserică nu este lumina de afară. Este  lumina discretă , aducătoare de pace prin însuşirile sale, lumina bisericilor ortodoxe, descrisă de  profesorul de iconologie şi teologie pastorală de la Institutul Ortodox Saint Serge din Paris, Nikolai Ozolin, discipol al lui Leonid Uspensky. În studiile sale de iconologie şi arhitectură bisericească, detaliind arhitectura bisericilor ortodoxe contemporane (vezi Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, 1998, p.157-176), Ozolin susţine rolul impresiei de depeizare la intrarea într-o biserică, valoarea sentimentului că părăseşti o lume pentru a intra în alta, impresie şi sentiment date de  lumină.

 

Lumina venea, la Ierihon, din Sfânta Treime şi se făcea icoană în noi; pentru că Dumnezeu era curat şi, cunoscându-l, Acolo, trebuia să fim ca el; tu cum eşti când vorbeşti despre Dumnezeu ? – întreba Sfântul  Grigorie de Nazianz.

 

Este curat, la Ierihon, în biserica Naşterii Domnului, pogorământul lui Dumnezeu. Sete duhovnicească acoperă potirul liturgic. Cu sete duhovnicească, reporterul  ascultă mărturii.

 

    În 1999 s-a pus piatra de temelie, iar în 2000 s-a sfinţit altarul bisericii de PF Teoctist, vrednicul de Pomenire, împreună cu PF Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei. Terenul pe care s-a înălţat biserica şi paraclisul  a fost al familiei Samuilă Dumitru, un român căsătorit în Palestina. Arhitectul construcţiei este profesorul Vasilescu de la Universitatea „Mincu” din Bucureşti. Pictura e realizată de familia Moldoveanu, Ioan şi Daniela. De construcţie s-a ocupat, şi se ocupă în continuare,  părintele arhimandrit Ieronim Creţu, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan. S-a hotărât să fie o mănăstire de călugări, dar PF Teoctist a făcut să fie mănăstire de maici, mai potrivită pentru serviciile de primire a pelerinilor.

 

-Maică Stareţă, ne înconjoară Deşertul… Numai că, sufletul omului, aici, la icoane, nu mai  e în deşert… Îi este sete, dar e setea de Dumnzeu…

 

-Este locul călcat de Mântuitorul. Cea mai veche cetate din lume; aproape de Muntele Ispitirilor unde Mântuitorul a postit şi s-a rugat , învăţându-ne şi pe noi să postim şi să ne rugăm. Aproape de noi e şi Dudul lui Zaheu, Vameşul. Aici a coborât Mântuitorul din Cetatea Ierusalimului. În apropiere e şi Mănăstirea Sfântul Gherasim şi Mănăstirea Hozeva, unde sunt moaştele Sfântului Ioan Hozevitul, Sfântul Român care ne ajută. Îi simţim binecuvântarea.

 

Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a realizat lucrarea. Am început cu constructori români. Ei au plecat acasă, din motive de vize. Suntem spre finalizare, facem ultimele eforturi, cu ajutorul pelerinilor. Români din toate colţurile lumii ne întind o mână de ajutor. Va fi un aşezământ şi mai frumos decât acum.

 

Va fi inimă; o inimă mare; amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului : Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima…! Vă mulţumim că ne-aţi mângâiat osteneala!

 

-Ne bucurăm că începând cu anul 2007 pelerinii români sunt numeroşi. Vin la moaştele Sfântului nostru român, care acum sunt la Biserica Grecilor ( ar fi bine să fie la noi, dar… e cum rânduieşte Dumnezeu!) .  Aşa cum vin ei, cu evlavie şi cu căldură la Locurile Sfinte, dorim să aibă aceeaşi căldură a evlaviei şi la noi în ţară şi să-şi păstreze credinţa. Am fost mulţi ierarhi care ne-au vizitat. PS Iustin de la Sighet a venit cu 40 de preoţi,  ducând vestea cea bună despre aşezământul nostru. Aici săvârşim slujbele ca la orice mănăstire, cu vecernie, cu utrenie, cu toate cele 7 laude…

 

Maica Stareţă, ca şi părinţii slujitori sau monahii de la Mănăstirea Sfântul Sava, Aşezământul Românesc de la Ierusalim, Biserica Schimbării la Faţă de pe Muntele Tabor sau de la Grota Magilor, în cuminţenia modestiei lor, n-au vrut să se prezinte cu numele. Îi botezăm noi, generic, cu numele de români adevăraţi. Prin ei, în Ţara Sfântă, cerul clipeşte şi în limba română. Bucurându-ne, de asemenea, s-o vedem, în aşezămintele româneşti, pe Fecioara cu Pruncul în mijlocul hărţii României Mari şi să citim înscrisuri cu versuri eminesciene; în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt…