Populaţia românească era în fierbere. Fiecare alerga, întreba în dreapta, în stânga, la autorităţi, la prieteni, la rude, ce este, ce se petrece, ce să facă?…

După 143 ani de ocupaţie habsburgică, în anul 1918, Ţara de Sus a Moldovei numită de ocupanţi Bucovina, revine la România şi se integrează în viaţa statului naţional unitar român. Dar numai timp de 22 de ani, căci la 23 august 1939 Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei germane şi Viaceslav Molotov, comisarul afacerilor externe sovietice semnează, la Moscova, Protocolul Adiţional Secret, care a însoţit Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică.

Prin Protocolul încheiat partea sovietică îşi arată interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia, însă nu este subliniată intenţia Moscovei de a ocupa şi o parte a Bucovinei. Totuşi, la 26 iunie 1940 guvernul sovietic a adresat către guvernul României o notă ultimativă, prin care: ”se cerea scoaterea de urgenţă a armatei regale şi a administraţiei civile din Basarabia şi a unei părţi a Bucovinei, teritoriu, care până la instalarea altei administraţii, va fi luat în stăpânire de Armata Roşie” (D.Covalciuc, Începutul sovietizării şi comunizării nordului Bucovinei în „Ţara Fagilor”, 2002, pag.59).

Autorităile române încearcă să negocieze, însă fără rezultat. În noaptea de 27 spre 28 iunie este remis al doilea ultimatum sovietic, care prevede intrarea trupelor sovietice în Basarabia şi Nordul Bucovinei începând cu data de 28 iunie, orele 14, când rezidentul regal Gheorghe Flondor trebuia să predea armatei Roşii “Cernauţii de peste Prut”. Trupele sovietice urmau să treacă Prutul şi să ocupe oraşul Cernăuţi. Populaţia nu este informată în legătură cu cedarea Bucovinei către Uniunea Sovietică. “Nici acum în ultimile ceasuri oficialităţile nu se hotărau să spună adevărul” (Dinu C.Giurescu, Cine poartă răspunderea? în „Magazinul istoric”,1998, nr.7, pag.7).

”Populaţia românească era în fierbere. Fiecare alerga, întreba în dreapta, în stânga, la autorităţi, la prieteni, la rude, ce este, ce se petrece, ce să facă? Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu era în măsură să dea vreo informaţie. Starea asta a mărit şi mai mult zăpăceala, dezorientarea, panica”, mărturiseşte Dr.Ion Nandriş în articolul ”Ca un trăsnet din senin” („Ţara fagilor”, 2002, pag.74). Abia la ora 9.00 dimineaţa (28 iunie) este primit ordinul de la Bucureşti de a informa populaţia, iar cei care vor să părăsească oraşul o puteau face până în jurul orei 14.

A urmat retragerea precipitată a unităţilor militare, a administraţiei şi a numeroşi civili. “Oraşul era în fierbere. Mii de oameni încercau, pe bani grei, să găsească o trăsură care să-i ducă la gară, în nădejdea că acolo vor mai prinde un tren spre Bucureşti sau măcar până la Suceava sau Dorneşti”.(D.Covalciuc, op.cit., pag.60). ”În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, clopotele băteau în dungă, la intervale rare, ca după mort. Oamenii alergau. Unii îngenuncheau şi se rugau. Mulţi erau în stare de şoc. Un vuiet surd străbătea peste străzi” (Dinu C.Giurescu, op.cit., pag.7).

Conform informaţiilor pe care le deţineau oficialii români, “trupele sovietice urmau să pătrundă în Bucovina, ocupând-o până la linia de marcaţie, trasată de Molotov pe o hartă de campanie cu un creion de tâmplărie, numai dinspre frontiera româno-sovietică, adică dinspre Nistru” (D.Covalciuc, op.cit., pag.61). Dar trupele sovietice înaintau: “au trecut Ceremuşul, au luat de la Vijniţa direcţia Storojineţului şi de acolo, îndreptându-se prin Ropcea-Iordăneşti-Priscăreni-Adâncata, au ieşit în şoseaua naţională Cernăuţi-Bucureşti, pentru a bara retragerea forţată a trupelor române” (D.Covalciuc, idem,  pag.62). Deşi în Nota ultimativă nu se face menţiune cu privire la ţinutul Herţa, trupele sovietice au ocupat şi acest teritoriu din Vechiul Regat şi alte localităţi de dincolo de Codrii Cosminului şi de râul Siret. ”Astfel s-au pomenit «eliberate» zeci de localităţi dorohoiene şi bucovinene, care n-au fost trecute de partea sovietică în «harta lui Molotov»” (D.Covalciuc, ibidem).

În câteva ore au fost părăsite în faţa ocupantului arhive de mare valoare, biblioteci publice şi particulare cu milioane de volume, mari cantităţi de material feroviar, depozite de muniţii, echipamente, zeci de mii de refugiaţi, tot atâtea gospodării şi locuinţe, cu tot inventarul lor .

În şase zile, 28 iunie-3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 kmp (Basarabia cu 44.500 kmp şi nordul Bucovinei cu 6.262 kmp), cu 4.021.086 ha de teren agricol (20,5% din suprafaţa agricolă a ţării), cu 3.776.309 locuitori, din care: 53,49% – români; 10,34% – ruşi; 15,30% – ruteni şi ucraineni; 7,27% – evrei; 4,91% – bulgari; 3,31% – germani şi 5,12% alte naţionalităţi [Dinu C.Giurescu, op.cit., pag.7].

În iulie 1940 la Moscova a fost trimisă o delegaţie specială de bucovineni (din care n-a făcut parte nici un român) [D.Covalciuc, op.cit., pag.67], pentru a ruga organul suprem de putere din URSS ca Nordul Bucovinei să fie alipit de Ucraina Sovietică. Astfel, la 26 iulie 1940 sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a adoptat legea cu privire la includerea părţii de nord a Bucovinei în componenţa RSS Ucrainene. La 27 august 1940 a fost creată regiunea Cernăuţi, în componenţa căreia intra partea de nord a Bucovinei, judeţul Hotin şi ţinutul Herţei.  Noua regiune a fost formată pe baza a 367 de localităţi, având conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, o populaţie de 810.800 locuitori [D.Covalciuc, idem, pag.68].

La aproape o lună după ocuparea Bucovinei de Nord: “reprezentanţii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judeţ Cernăuţi, care încercau să se strecoare, pe Lunca Herţei în România” (D.Covalciuc, idem, pag.70). La două luni de la alegeri au fost împuşcaţi, la Fântâna Albă, români de pe valea Siretului. Apoi la aproape cinci luni de la instalarea sovieticilor în Bucovina de Nord mii de români numiţi «duşmani ai poporului» au fost deportaţi în Kazahstan şi Siberia . 
   
Totuşi, populaţia din nordul Bucovinei s-a refugiat, în mare parte, din faţa invaziei armatei sovietice. “… m-am uitat din masină înapoi şi am privit satul până s-a şters în zare. Au fost nespus de grele clipele atunci şi acolo… Aveam senzaţia  că sunt un laş, un trădător, îi părăsesc pe aceşti oameni cumsecade în ceasurile cele mai grele, îi las în voia întâmplării şi mi se părea că satul, locurile copilăriei şi crucile albe din ţintirim mă strigă mereu să nu plec, să nu-i las… I-am lăsat pe toţi şi pe totae şi am fugit, am plecat în grabă ca să salvez….ce?” (I.Nandriş, op.cit., pag.73).