…Pe lânga considerarile ce tin de noul tip de cerinte politico-filosofice impuse, oarecum, in spatiul eclesial, consideram ca reltiile dintre Biserica si Stat trebuiesc discutate in termenii relatiilor de putere. Este vorba de noul termen de apreciere al celor doua institutii pe care postmodernismul il impune…

Biserica-Stat: Interactiuni postmoderne

Eseul de fata se vrea o incercare de analiza a modului in care postmodernismul, sau mai bine zis ceea ce numim astfel, determina un nou tip de interactiune intre Biserica si Stat. Aceasta se datoreaza evident noilor reconsiderari postmoderne, datorita re-ontologizarilor, a-proprierilor si retelarului adus in discutie astazi. Ei bine vom propune mai intâi o discutie despre ceea ce inseamna postmodernitate pentru contextul eclesial. In al doilea rând vom privi extern (teoretic, dincolo de) relatia Biserica – Stat ambele ca facând parte din diferite structuri de putere , de unde lupta pentru redobândirea teritoriilor pierdute. Ultima parte coincide cu incercarea de a determina dinamica relatiei biserica-stat in contextul celor discutate mai sus.

Reconsiderari postmoderne spre eclesial

Consideram presant pentru debutul eseului noastru determinarea acelor caracteristici pe care, generic vorbind “postmodernitatea” le-a impus astazi si fara de care orice determinare a noului tip de interactiune Biserica – Stat e soldata esecului. Caracterul necesar al efectuarii unor reconsiderari postmoderne spre eclesial e argumentat si prin faptul ca, intr-un mod inevitabil, acestea ating domeniul eclesial total.  Oamenii bisericii nu mai traiesc in imaginarul static al cladirilor de cult. Dimpotriva sunt cei care traiesc 98% din timpul lor intr-un spatiu al imaginarului dinamic determinat de graba ontologica fiintiala caracteristica postmodernului. Sunt cei care nu mai au acel “ragaz” aristotelic ce ar oferi posibilitatea staticului si astfel al sigurantei pastrarii valorilor traditionale.

Inca din debutul acestui studiu observam faptul ca omul postmodern se constituie pe o dinamica existentiala. Postmodernitatea rediscuta astfel statutul ontolgic al fiintei umane care, chiar si  Heidegger,  observand faptul ca dasein-ul, este “aruncat in lume”. Aceasta “aruncare in lume” determina o noua evaluare axiologica ce sfârseste paradoxal in relativizare valorica. Nimic nu va mai fi ridicat la rangul de adevarata valoare de omul postmodern; si prin acest nimic cred ca ar trebui sa intelegem de fapt totul. In  acest sens regasim dinamica relationala de care vorbeam mai sus.

Ei bine dinamica aceasta se refera mai apoi si la o pluralitate acceptata si la reconsiderarea tolerantei culturale si de orice gen. Pluralitatea se manifesta prin acceptarea inacceptabilului, sau altfel spus, folosind comparatia postmodernismului cu cea a curcubeului, sederea impreuna a intregului ROGVAIV. Nimic nu mai poate fi afirmat suprem, asta pentru ca toti trebuie sa locuim impreuna indiferent de culoarea politica, eclesiala si religioasa. Iar paradoxul care tocmai se naste din aceasta idee a pluralitatii si tolerantei este dat de faptul ca tolerantul este intolerant cu privire chiar la tolerantul insusi. Nu se mai poate sustine deci nimic singular, iar a ridica ceva la adevarata si unica valoare se traduce, dupa 11 septembrie cu talibanism.

Afectarea pluralismului intru eclesial devine evidenta. Dinamica existentiala manifestata deci in pluralism, re-evaluare si  lipsa “ragazului” impune un nou tip de religiozitate crestina. Omul bisericii apare dintr-o data un tip obisnuit. Nu este tipul super, cool, linistitul si nici macar sfântul. De aceea nu va mai avea sa impuna norme, valori, reguli specifice si absolute. Omul bisericii devine din persoana un individ. Singura lui sansa, spre a nu fi confundat cu vreun molah, este sa tolereze orice si oricât.

Dar nu numai toleranta vine spre eclesial. Un al doilea factor, consideram noi deosebit de important ca si cel anterior, este cel al imaginarului. Astfel are loc o re-ontologizare. Daca pentru greci exista fiinta, pentru moderni cunoasterea, pentru omul postmodern ceea ce exista nu mai este nimic din toate acestea ci dimpotriva este imaginea. Astazi nu ne mai plinbam prin centru, prin gara prin orasse, ci prin imaginile acestora. Traim intr-o lume plina de imagini, de semne, singurele care exista cu adevarat. Iata, ca asa cum spunea si Jean-Luc Marion, avem de-a face cu transcendentalizarea imagii din moda spre lume. “Imaginea devine pentru noi mai mult decât o moda – o lume. Iata ca lumea s-a facut imagine”[Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, pg. 79, Ed. Deisis, Sibiu 2000] – Plus qu’une mode – un monde. Ca argument pentru aceasta ideea nu trebuie decât sa amintim sloganul comercial “Totul in jur e comunicare”, sau revalorizarea statutului corporalitatii. In cazul dintâi, cel al reclamelor, avem de a face cu punerea produsului intr-o imagine pozitiva, adica aducerea lui intr-un astfel de peisaj in care sa placa. Iar de când cu publicitatea (mai larg TV, Radioul) ceea ce se vinde si se da spre vânzare sunt imagini ale produselor. Nu mai facem diferenta decât de tipul unei diferentieri intre tablouri. In cazul al doilea, cel al corpului, este revalorizarea statutului corpului. Salile de gimanastica sunt pline pentru ca tocmai un trup perfect este ceea ce se cauta, si mântuirea de un trup hidos si aform sau diform a devenit presanta.

Imaginarul ataca eclesialul pentru ca postmodernul e obisnuit sa aleaga intre imagini. Alegerea intre imagini poate duce mai apoi intrarea intr-un meci publicitar pe care toti deci trebuie sa-l joace pentru succes, pâna si Biserica. Dar mai intâi de toate este evidenta preocuparea fata de imaginea propriului sau trup. Astfel devine tot mai clar ca spalarea excesiva pe mâini nu mai trimite la spalarea de pacatele comise impotriva spiritului ci de cele comise impotriva trupului.

Relatii de putere: Biserica – Stat

Pe lânga considerarile ce tin de noul tip de cerinte politico-filosofice impuse, oarecum, in spatiul eclesial, consideram ca reltiile dintre Biserica si Stat trebuiesc discutate in termenii relatiilor de putere. Este vorba de noul termen de apreciere al celor doua institutii pe care postmodernismul il impune. Vom continua analiza din punct de vedere fenomenologic, adica din cel al modului in care apar exercitarile de putere in cele doua cazuri, si vom continua prin a vedea modul in care cele doua se interrelationeaza.

Discutia despre putere devine postmoderna in momentul in care ea este discutata in contextul adevarului, a tolerantei si pluralitatii. Caci puterea pare a nu tine cont de toate acestea, ci tinde la impunerea unei interpretari, la manifestarea intolerantei in fata alteritatii si a negarii pluralitatii. Ea evident capata o dimensiune negativa prin insasi natura sa. De aceea orice institutie care pare a reprezenta o structura de putere, este cu atât mai mult condamnata cu cât isi impune, evident sau nu, aceasta putere. Observatia pe care Culianu o face la adresa Bisericii ofera in acest moment un exemplu clarificator. Aceasta se refera la disputa dintre gnostici si crestini care a fost incheita nu pe un teren al ratiunii si in termenii unei dezbateri pe text, ci in termenii inaceptarii, a impunerii prin putere a propriilor interpretari. Crestinii nu au acceptat disputa de idei si interpretarile gnostice privitoare la Sfânta Treime si la natura lui Cristos, nu le-au combatut teoretic ci au trecut practic la anihilarea adversarului la expulzarea alteritatii in moarte. Astfel are loc o exemplificare a unei legitimari prin forta a discursului iudeo-crestin, fara a mai aminti de cruciade si intoleranta interreligioasa si interconfesionala.

Perspeciva instututiilor de control social oferita statului vizeaza, asa cum spunea si Foucault si apoi Culianu, impunerea unui anumit tip de discurs. De aici va rezulta cât se poate de clar temeiul clasificarilor actiunilor umane in normale sau deviante. Caci tocmai ordinea discursului legitimeaza, clasifca si creeaza cale libera abuzului de forta. Statul propune si un discurs inchis, la care nimeni nu are voie sa adauge sau sa scoata ceva; orice incercare de acest gen e pedepsita cu expulzarea in spatiile sacre ale excluderii, care aprtin institutiilor de control social.

Biserica pare a propune tot un astfel de legitimare a unui tip de discurs. Insa trebuie sa remarcam schimbarea care a intervenit deja in sânul acesteia. Cruciadele si intolerantele interconfesionale nu mai caracterizeaza biserica de azi. Legitimitatea discursului se discuta in cadrul intâlnirilor confesionale, dar expulzarea alteritatii, diferitului sau a celui ce tine un alt tip de discurs nu mai este facuta. Biserica de fapt are si aceasta misiune de a rezolva disputele ce tin de discursuri prin domeniul dialogului, caci discursul pe care ea il propune este unul care are o oarecare legitimitate divina. Este am putea spune discursul prin excelenta; singurul spre care tinde de fapt fiecare Biserica.

Putem considera astfel ca in relatie cu Statul, Biserica isi dovedeste o mai profunda reconsiderare a adevaratelor valori si ofera de fapt libertate celor care nu tin acelasi tip de discurs. Exista totusi un anumit tip de expulzare, care exista in cadrul Bisericii, insa aceasta o poate opera numai cel care este capul Bisericii, in ceea ce priveste relatiile interconfesionale. Greco-catolicul, ortodoxul, protestantul nu pot opera expulzari reciproce. Astfel chiar daca nu au tot adevarul, bisericile crestine sunt cele care detin interpretari ale adevarului, ceea ce lasa o portita spre posibilitatea expulzarii cazurilor extreme.

In ambele cazuri deci discursul legitimeaza actiunea. Insa deosebirea fundamentala intre Stat si Biserica e ca legitimarea primului este conventionala, in timp ce a celui din urma este una divina. Iata de ce statul trebuie sa-si restrângâ registrul expulzarilor si a cazurilor de pasibilitate de a fi expulzat. Iar cât priveste Biserica expluzarile, de un alt tip pe care le face, trebuiesc sa se limiteze la cazurile extreme (cele care ar fi expulzate de toate Bisericile). De mentionat apoi ca expulzarile pe care Biserica si Statul le opereaza sunt total diferite. Biserica practica am putea spune un anumit gen de expulzare (ceva ce trimite la o expulzare spirituala), iar Statul expulzeaza pe cel ce gesticuleaza gresit.

Relatii dinamice: Stat – Biserica

In continuare vom chestiona existenta si posibilitatea unei dinamici Stat – Biserica. Aceasta va fi facuta referitoare la modul in sensul unei dinamici a relationarii. Interactiunea Biserica – Stat trebuie sa aiba in vedere noul context al dinamicii. Biserica se va relationa la Stat si Statul la Biserica, insa aceasta nu se va face in contextul noilor preocupari ale indivizilor din stat si ale celor din biserica.

Consideram in cele ce urmeaza ca este absolut necesar sa vedem, pe scurt, punctul de vedere biblic asupra statului si bisericii, asupra celor doua imparatii. Biblia se pare a sustine faptul ca ambele imparatii sunt rânduite de Dumnezeu. Romani 13 si 1 Petru 2.1 par a sustine faptul ca Statul e legitimat de Dumnezeu, cât despre Biserica ea stim cu totii ca il are pe Cristos Insusi ca si cap al Ei. Insa este important de discutat, in acest sens, menirea faptului ca daca Statul are rolul de a restrânge consecintele pacatului social, Biserica o are pe cea a conducerii pe om in Imparatia lui Dumnezeu.

Evident statul are datoria de a asigura libertatea persoanelor cât si libertatea individului de a crede orice si in orice intensitate et c. Insa libertatea aceasta nu trebuie sa vizeze lezarea libertatii celuilalt. Iar singurele expulzari legitime pe care le face statul sunt cele care vizeaza incalcarea drepturilor legale ale persoanei agresata intr-un fel sau altul. Statul trebuie sa faca acest lucru tocmai datorita noului tip de filosofie pe care si s-a insusit. Postmodernismul pur si simplu nu mai accepta o valoare, un singular, un acelasi. Postmodernismul accepta orice, accepta alteritate si accepta pâna si nefiinta (ca fiind o interpretare a alteritatii fiintei la Levinas).

Mai apoi discutia dinamicii Stat – Biserica, vizeaza faptul ca Statul, daca acceptam formularea lui Culianu, produce cultura (in sens de civilizatie). Si daca nu am fi intru totul de acord cu aceasta formulare, putem spune ca statul, politicul produce un anumit tip de cultura si in acelasi timp actioneaza motivata fiind de o filosofie pe care si-a insusit-o si pe care, prin relatiile interstatale si-o insuseste. Astfel Statul va fi reprezentantul unui discurs, care va fi coercitiv. Biserica este chemata sa confrunte acest tip de discurs, pâna si apostolul il indeamna pe mai tânarul Timotei, sa fie gata de un demers apologetic. E datoria Bisericii de a proclama discursul ei legitim si de a-l prezenta ca perspectiva adevarata, insa nu precum a facut-o cu gnosticii, ba dimpotriva pe calea unui dialog rational, pe text.

Un alt motiv pentru care Biserica trebuie sa fie prezenta in relatia cu Statul, insa sub forma unui dialog teologic, rational, justificativ, il consta faptul ca la un moment dat, pe masura ce se avanseaza din ce in ce mai mult pe scara tolerantei, Biserica va putea fi acuzata de discriminare. Sa amintim in acest sens imposibilitatea de a exclude, in tari precum Anglia, America, Franta, oameni din functii din cauza faptului sa sunt homosexuali, femei, imorali et c. (in acest sens as aminti cazul din Anglia). Consider, fie si numai prin acest amanunt, ca se creeaza premisele unei mari tensiuni intre Stat si Biserica, in care chiar daca Statul nu intervine direct in numirea preotilor, etc creeaza filosofiile care vor determina apoi posibile capete de acuzare pentru ramânerea lânga adevarul Sfintelor Scripturi. Cred ca de fapt aceasta va fi adevarata batalie care asteapta Biserica secolului XXI: de-a ramâne lânga Scriptura. Evident intr-o lume care tolereaza totul, noi cei care vom proclama singurul Adevar, vom fi intolerati de toti cei care se lupta pentru toleranta.

CONCLUZII

Am tratat asadar pe scurt modul in care postmodernismul propune un nou tip de relationare Biserica – Stat. Revizuirea relatiei Biserica – Stat se impune in contextul unei influente a postmodernismului in domeniul eclesial. Biserica trebuie, pentru a nu ajunge in fanatism, sa fie toleranta, dar nu in sensul unei scaderi a standardului, ci in sensul nepracticarii excluderilor. Biserica trebuie sa-si afirme sustinut mesajul si sa aiba taria de a confrunta sistemul axiologic al statului, sau  sistemul axiologic determinat de stat.

Atât Statul cât si Biserica sunt structuri de putere, insa diferenta fundamentala este ca Biserica este cea care-L are pe insusi Cristos ca si conducator al ei. Puterea bisericii si autoritatea acesteia este reala, insa nu trebuie sa abuzeze de ea si sa dea libertatea fiecaruia de a alege credinta, confesiunea si chiar religia care o vrea. Nu trebuie sa-si impuna puterea, decât prin dialog, modalitatea in care poate prezenta intr-un mod care sa fascineze viata abundenta a crestinului pe cel ce nu are parte de ea.