„După un pelerinaj solidar la Cimitirul Vesel din Săpânţa…”
S-a spus în mod just că bolile individului sunt şi bolile societăţii. Cu alte cuvinte, simptomatologia patologică a omului şi a vârstelor sale, se constată şi la colectivităţi, popoare, continente. Acelaşi lucru este valabil şi la civilizaţii. Bolile naturii sunt în om şi în istoria lui şi ele preced – corelate climatic- cataclisme şi haos… Alienarea psihică este un simptom agonic, tot astfel şi demenţa senilă ce precede moartea Rupturile dintre natură şi fiinţă – paranoia abisală şi crizele existenţiale, nebunia şi manifestările violente, primitiv instinctuale, inclusiv ale exacerbării erotice, preced dezastrele pe termen lung. Însăşi memoria ancestrală (memoria lungă) a omenirii, este atunci grav afectată. Sentimentul apocaliptic revine ciclic la răscrucile mari ale umanităţii, ca un anamnezis a ceea ce a mai fost: prin aceea că Timpul este circular şi precesiunile sunt matematic dovedite cu toate efectele lor la nivel terestru-planetar şi în „infinitul mic”.
Dintotdeauna, omul mintos şi foarte simţitor – adică trezit în lume şi iubitor de semenii lui şi de ea „lume, lume, soro lume, cum să mă satur de tine?” (Doină românească) a exacerbat în propria-i agonie crepusculară sentimentul spaimei morţii întregii lumi: pentru el, odată cu moartea lui, este nu doar sfârşitul lui, ci al întregii lumi! Sau cel puţin bănuieşte şi afirmă că „sfârşitul lumii e aproape”… Subconştientul individual este şi el rezonant cu subconştientul colectiv: un popor sau un grup de popoare, continent sau civilizaţie întră în criza de identitate urmare a unor eşecuri majore istorice, crize politice-economice, etc. Şi atunci Religiile în paralel cu Ideologiile – clerurile, recte Activiştii cutărui segment (adică religiile profane care idolatrizează Utopiile emanate şi structurate dinamic spre a desface-face-reface Istorie – idealizează!) – vor fi de tip Apostolic-Mesianic-Apocaliptic. Împărăţiile (Imperiile de azi) fiind în agonie, fie sunt uzurpate economic – politic –militar (revoluţii, invazii, acte teroriste etc) – fie îşi „translează” graniţele, se prefigurează altundeva, dacă nu se refac cele demult prăbuşite, dar sub alte denumiri şi forme.
Globalizarea este un alt fel de comunism – al Consumismului şi al Hibridizării (amestecului rasial menit a revigora genele îmbătrânite ale unor grupuri A nu uita sintagma de „ sat planetar” circulată de o vreme. Dar este ea una proprie? Nu ar fi mai degrabă potrivită cea de „New Babylon World”?
…Obsesia fascismului nu a fost şi nu va fi alta decât cea a stalinismului-bolşevic şi emanaţiilor utopice post-belice. Revenind la efectul agonic al acestui final prelungit de mileniu: celebra zicere „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” nu este un simplu sofism. Mileniul III a început calendaristic acutizând paroxistic Milenarismul şi profeţiile delirante ale Sfârşitului lumii. Dar în jurul anului 1000, aşa ceva a mai fost. Agonia a precedat – spre dezamăgirea „sfinţilor” apocaliptici de atunci, un haos comportamental inimaginabil (Henry Focillon „Anul 1000”).
Alt teribil moment de acest gen a fost Ciuma şi moartea a jumătate din populaţia Europei din secolul XIV. Ce altceva DECÂT Apocalipse au fost Primul şi al Doilea război mondial, „Operele” unor Hitler şi Stalin – fiecare dintre ei fiind conform percepţiilor subiective ale epocii lor „Îngerul Bun” şi „Îngerul Rău”… Dar până la urmă toţi aceşti EXPONENŢI emanaţi ai crizelor de identitate colective, ai delirurilor colective şi Instinctelor Agonizante ale Mulţimilor (lui Gustave le Bon) – au adus nu Sfârşitul Lumii ci sfârşitul UNOR LUMI – conducând spre Groapa Comună a unei astfel de „metafizici apocaliptice” populaţii ce depăşesc miliardul: acestea au fost Civilizaţii Agonice. Asemenea individului uman – cărămidă vie a civilizaţiei sau dacă vreţi a Templului – Bisericii vii a lui Hristos – rezumându-ne aici doar la civilizaţia de tip creştin (schismatică în istorie) însăşi civilizaţia parcurge legic naşterea, adolescenţa, maturitatea, îmbătrânirea, agonia senilă şi moartea…
Iată de ce conceptul Globalizării pare a conţine în profunzime motivaţia reală dinamică alături de Progresul tehnologic şi al Cunoaşterii actuale, prin efectele şi suferinţele ce de fapt sunt SIMPTOME POSIBIL ALE VINDECARII pe termen mediu şi lung. Ştiinţa este de natură RECUPERATORIE atunci când are rezultate spectaculoase în învingerea marilor maladii, în genetică, domeniile benefice salvării omenirii de spectrul foametei, războaielor mereu dublu motivate: economic şi religios sau şi doctrinar-politic.
Spre a ieşi din aceste simple consideraţii demn fi amintite cui doreşte sau nu ştie că ar dori să le ştie… fără „dureri de cap”, să ne consolăm cu zicala populară „lume trece, lume vine” – aşadar omul vine, omul trece, pe constanta religiosului civilizaţiei părţii noastre de Lume: speranţa – credinţa şi accederea întru Înviere. E omenesc prin programare divină ca să avem nostalgia unei durate mai mare de trai, iar în alt plan al sacrului – a Nemuririi….Dar oare nu nemurim prin neamuri – ramuri, generaţie de generaţie până la nedorite estincţii genetice motivate de hazardul memoriei cromozomiale sau unele mutaţii din natura subcuantică a fiinţei noastre colective? Nemurirea ce ni-i dată astfel, prin perpetuare reînnăscută în urmaşi…, iată ce va trebui să păstrăm, dacă nu vom recupera o durată peste cea a omului postdiluvian – specia actuală.
Suntem părţi ale Inteligenţei Cosmice ubicue însă avem Conştiinţa Vieţii care transcende în noi înşine. Existenţa – iată miracolul suprem pe care nu îl visăm, ci îl suntem ! Legea este Devenirea : Calea, Adevărul, Viaţa. Murim trăind, da. Clipă de clipă, vârstă de vârstă. Dar trăind creăm, ne înălţăm şi aspirăm spre tot ceea ce merită a numi pentru noi înşine Viaţă. Excelsior. Diferenţialele divine sunt implicit în fiinţa care suntem şi vom mai fi.
Nimic aşadar sofistic nici în enunţul nostru speculativ deductiv : ceea ce va fi a mai fost . Prin aceea că spaţiul- timpul sunt circulare iar în Univers nu există nicăieri linia dreaptă infinită. Iar sintagma „lumea celor drepţi” este o simplă butadă a rigor mortis, o rămurică din ceea ce aş numi Atitudinea Metafizicii Săpânţa – a cimitirului Vesel de la Săpânţa (în traducere latină vulgata fiind de fapt din SAPIENTIA)… Acesta este un fenomen unic în lume… singurul inconvenient este că valoarea inegalabilă a textelor funerare, epitafuri vesele, ar cere pentru un turism, rentabil sunt sigur, traduceri în limbile de mare circulaţie!
Ne tulbură acum informaţia istoricului antic: Dacii mureau râzând… Ei, cei ai primelor milenii, şi cei de dinaintea lor încă ştiau ceva ce noi, neamurile următoare, între timp am uitat? Poate că nici moartea nu este uitare. Poate că este memoria care transcede. Cine o recoltează? Peiorativ zicând, cel ce seamănă seceră!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.