Revoluţia în România nu s-a sfârşit, continuă veşnicele manevre de Palat…

Inima Patriarhului nostru a încetat să mai bată. La funeralii, aleşii au apărut în prim plan, cu feţe triste, îndoliate, cu costume sobre încheiate până în gât. O doamnă cu pălăria enormă înnobila atmosfera, clipind elegant din sprâncenele creionate cu verde şi albastru. Poate că era vreo soţie de  ministru sau poate era însăşi Dreptatea deghizată în femeie de lume. Dreptatea ar fi trebuit să se deghizeze într-o femeie sfioasă cu basma, sosită de cine ştie de unde, pentru a-i aduce Preafericitului o lumânare aprinsă din flacără nevoilor sale (nătânga dreptate… nimic nu a învăţat de sute de ani!) Poporul venit de aiurea a privit procesiunea de după gard, da,da, e bine ca doamna Uniune să ştie că suntem un popor de credincioşi, nu numai de hoţi pripăşiţi prin ţări aerisite şi docte.

Am ajuns în binecuvântata Uniune Europeană, vis pentru împlinirea căruia ne-am frământat ani de zile. Preşedintele ţării îşi doreşte un avion mai sofisticat, politicienii pleacă în croaziere deşănţate, ne lăudăm cu ţara noastră frumoasă, ne lăudăm fiindcă nouă românilor ne place mult lauda de sine, narcisismul nostru colorează duelurile dintre mai marii noştri. De parcă am vrea să spunem sfătoşi că trăim la standarde europene, uitând de adevărata sărăcie care caracterizează acest popor, uitând că trăim de la o zi la alta, acoperiţi de credite,impozite, facturi, de boli care ne încorsetează şi mai mult speranţele.

Preşedintele ţării îşi doreşte un avion pe măsura puterilor sale, mi-aş dori şi eu, neica nimeni, ca bijuteria prezidenţială, tichia de mărgăritar a României, să survoleze spitalele aflate în dezastru, locuri întunecate, în care medicii nu mai ştiu ce să mai facă pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Lipsa de medicamente, hrana îndoielnică, imobilele improprii, lipsa de aparatură par toate la un loc un soi de asasinat în masă, în care mijloacele se concretizează într-un glonţ tras în inima românului la vreme de pace.

Revoluţia în România nu s-a sfârşit, continuă veşnicele manevre de Palat, însă omul de rând nu mai are putere să se mai revolte. Fiu de ţăran creştin, românul nostru îşi  face cruce, rugându-se pentru sufletul Patriarhului, cred că politicienii nu, nu, nicidecum nu  ar fi trebuit să fie lăsaţi la catafalcul Preafericitului. Politicienii ar fi trebuit întâi să-şi ascundă capetele în cenuşă pentru păcatele faţă de poporul acesta, aflat parcă cu un picior în groapă şi cu unul în afara graniţelor ţării.

Înainte o vorbă cinică spunea că omul care pleacă ultimul va trebui să stingă lumina. Din păcate, în România este de mult întuneric şi noi orbecăim supravieţuind ca vai de lume.

Orbi am fost, orbi am rămas.