…Rolul istoricului rămâne ca acela al poetului de a releva lumii Adevărul.

Acum când Biserica noastră e degradată de episcopi ca Teodosie, care iau mită pentru a promova iubitorii de arginţi în facultăţi teologice şi apoi în parohii bogate, aducătoare de bunuri materiale şi când tinerii şi-au pierdut încrederea în curăţia morală a structurilor ierarhice ar trebui să ne întoarcem la izvoarele ortodoxiei, la istoria de martiri şi mărturisitori ai neamului nostru oropsit de istorie. Nu cei care încalcă jurământul de sărăcie şi castitate, intrând în monahism şi urcând treptele ierarhice prin cumpărare de dregătorii, reprezintă ortodoxia, ci mulţimea de simpli călugări şi umili preoţi parohi, care în genunchi slujesc în smerenie neamul nostru, ca o istorie împărtăşită din trupul, lacrimile şi sângele lui Hristos căzut din belşug pe brazdele săpate de chin şi dureri ale spaţiului mioritic, pe unde au trecut, vorba lui Emil Cioran „toate popoarele migratoare”. Ortodoxia nu înseamnă iubirea de arginţi şi nici fastul de aur de pe veşmintele trecătoare ale ierarhiilor, ci inimile milioanelor de credincioşi şi slujitori ai Bisericii însetate de veşnicia iubirii întru Hristos.

Dacă pentru Hegel forţa motrice a istoriei este libertatea, în accepţiunea sa ateistă, pentru Homiakov credinţa dă impuls vieţii în coordonate sale universale de timp. În ultimele secole avem, de fapt, un conflict între două viziuni asupra lumii, una d sorginte scolastică tronând atotputernicia raţiunii, fragmentară şi înlocuitoare de Dumnezeu, iar a doua viziune vede credinţa ca libertate spirituală în contrarietate cu principiul necesităţii materiale. Întreaga istorie este o luptă pentru perpetuarea revelării Adevărului, o permanentă tensiune a umanităţii spre transcendenţă.

Fiecare om are dreptul la Adevăr, în accepţiunea sa creştină, iar întreaga istorie este o luptă pentru încununarea acestuia în aşteptarea Judecăţii de Apoi. Sensul lumii este comuniunea în Biserică, pentru că Istoria este Biserica aşa cum putem deduce din scrisul lui Homiakov: „E nevăzută, fiindcă Biserica cuprinde numai fragmentul vizibil, care e umanitatea prezentă. Biserica cuprinse pe toţi, acei care au fost şi nu mai sunt aici, în această lume. Biserica cuprinde toate cele ce sunt nevăzute, lumea îngerilor şi a spiritelor. Biserica cuprinde şi pe cei care vor fi în viitor şi nu sunt încă”. De la acest inefabil text se poate porni la o frumoasă şi adevărată aventură în universul dumnezeiesc al istoriei.

Considerând Biserica ca faţă văzută a credinţei, putem începe considerarea istoriei în termenii textului citat mai sus. Dintr-o dată istoria nu mai este o înşiruire seacă, amorfă şi lipsită de sens, ci dimpotrivă o expresie plină de nuanţele diamantine ale revelaţiei dumnezeieşti. De odată Istoria capătă sens (asemeni viziunii lui N. Berdiaev) devenind, în ochii publicului iubitor al scrisului istoric, ca participantă la Adevăr, de fapt reflectarea Credinţei în umanitatea liberă de a fi după Chipul lui Dumnezeu. Iar după Întrupare considerăm istoria încercarea umanităţii de a fi asemenea Fiului Omului, o bătălie acerbă pentru înstăpânirea Binelui. Astfel, istoria este patima noastră pe Pământ.

Suntem co participanţi la suferinţele Mântuitorului, la patimile Sale pentru a ne regăsi curaţi şi luminoşi la Judecata de Apoi. Istoria reprezentând o retrăire a omului în Iisus Hristos, cu drumul greu şi străluminat ce trece, iată, neapărat prin Golgota.Datorită acestei stări permanente de luptă pentru Adevăr, nu toţi oamenii reuşesc să şi învingă.

Unii trădează preferând calea uşoară şi mincinoasă a Dracului. Alţii preferă, numai starea apatică, biologică şi omenească. Cine alege Calea, Adevărul şi Viaţa va trece multe piedici dificile arse de setea de Adevăr şi de frigul îndoielii, dar va împlini istoria hristică a omenirii.Numeroşi semeni ai noştri, datorită ispitei şi neînţelegerii Logosului, cad pradă deznădejdii. Ernesto Sabato, un strălucit scriitor argentinian, surprinde în romanele sale, tocmai această stare de debusolare a umanităţii pierdute în mlaştina suferinţei… Pentru Sabato, Dumnezeu este undeva departe, îndepărtat de opera creaţiei sale, de către Satana.

Aici pe pământ omenirea funcţionează după un principiu luciferic. Toate personajele pozitive ale lui Ernesto Sabato luptă, fără succes, pentru a impune un principiu al Binelui pe Pământ. Iar toate personajele animate de bine pier, într un mod tragic, datorită ocultismului celor ce conduc lumea. Astfel, din romanele acestui mare scriitor, răzbate deznădejdea. Lumea este a lui Satana, iar Dumnezeu este prizonierul lui. Pământul este cucerit de Satana, iar Dumnezeu este în lanţurile lui. Astfel, Pământul cucerit de Satana nu va putea fi niciodată izbăvit.

Greşeala de viziune a lui Sabato reprezintă faptul că „eroii” săi, cei ce se sacrifică pentru întronarea Binelui, sunt rupţi, tocmai de „motorul” instaurării acestui Bine, adică de Iisus Hristos. Bineînţeles „eroii¸ lui Sabato sunt îndepărtaţi de creştinism, fără să conştientizeze lupta pentru un fals Adevăr (în cazul de faţă marxis¬mul). În acest fel se explică înfrângerea oricărui principiu (fără Iisus Hristos) în faţa Satanei – modelul unei lumi, mecanizate, barbare şi fără suflet. De fapt, „eroii” lui Sabato sunt nişte Don Quijote care se luptă cu morile de vânt. Această viziune pesimistă a lui Ernesto Sabato, din păcate, a devenit un modus vivendi pentru generaţii întregi. Dar noi, care credem în Iisus Hristos şi în Biserica Sa, ştim că, în lumea noastră creată şi condusă după un principiu dumnezeiesc, Binele învinge, pentru că Dumnezeu a făcut lumea, iar Satana nu are cum să fie mai puternic ca Iisus Hristos. (Această frumoasă metaforă străbate întreaga operă a lui Dostoievski).

Istoria este vie, ea nu reprezintă un fapt mecanic, automatizator, ci suma viselor concretizate ale unor întregi generaţii. De aceea, cine afirmă că „trecutul nu ţine de foame” atentează la consistenţa istoriei, anulând, astfel, prezentul şi viitorul. Deoarece prezentul este o scară a trecutului spre viitor, vie şi adâncă: „Dar să ne întoarcem la trecut: trecutul este comoara noastră. Este singurul lucru pe care îl avem şi care ne stă la dispoziţie. Îl putem schimba, ne putem gândi că personajele istorice au fost altfel: ceea ce este într adevăr minunat este faptul că trecutul este alcătuit nu numai din lucruri, ci şi din vise.” (Borges despre Borges, Ed. Dacia, 1990, Cluj Napoca).

Materialul cu care istoria modelează lumea este Timpul, iar cele două concepte sunt produsele memoriei. De fapt, esenţa istoriei este memoria vie şi suverană care se remodelează şi regenerează perpetuu până se va contopi cu Fiinţa. Memoria tutelează Istoria, iar oamenii sunt părţi conştiente din acest uriaş ocean al conştiinţei. „Fiecare moment istoric îşi are forma lui de viaţă, iar oamenii sunt legaţi de ea, Istoria este relativă faţă de timp, dar nu şi faţă de oamenii care trăiesc într un moment. Fiecare moment istoric reprezintă o formă istorică, obligatorie pentru oamenii care participă la ea” (Nae Ionescu, Fenomenul legionar). În istorie, oamenii dau măsura timpului lor, de fapt, cum conştientizează momentul trăit, ei sunt participanţi la istoria lor. Unii oameni ajung la o conştiinţă sintetizatoare a vremii în care trăiesc, militând în spiritul ei, şi devin coparticipanţi la Fiinţa istoriei. Aceşti oameni sunt eroii sau personalităţile. În istoria românească avem numeroase exemple privind conştientizarea personalităţii. Tudor Vladimirescu pe la 1817, cu 5 ani înaintea declanşării celebrei revoluţii, afirma în faţa unui ţăran oltean că el nu este făcut „nici pentru muiere, nici pentru avere, ci pentru altceva” (citeşte: revoluţie naţională).

În acest sens, istoria nu mai este un deşert arid (calea marxistă) în care factori anonimi (în special economici) fac motorul ei, ci mai degrabă istoria este o trăire vie a oamenilor co-participanţi la destinul acesteia. Astfel rolul istoricului rămâne ca acela al poetului de a releva lumii Adevărul.