diabolizarePasiunea românilor de a-şi diaboliza conducătorii nu este de azi sau de ieri. Seria lor este deschisă de principele Vlad Ţepeş. E drept, mitul acestui principe furtunos şi răzbunător în spiritul deplin al vremii, adică savurând cruzimea pedepselor şi suferinţele osândiţilor, nu este opera românilor, ci a saşilor, care într-atât s-au străduit să facă din el un monstru, încât a rezultat o legendă cu numele de Dracula. Iar în decursul veacurilor, românii nu numai că n-au depus eforturi pentru demontarea lui (a mitului), dar chiar s-au folosit de el ca de un canal tenebros prin care atenţia străinilor, îndeosebi a occidentalilor, venea în contact cu existenţa şi istoria lor, încât azi ar fi curată pierdere de vreme să-l prezinte pe Vlad ca pe un om cu nimic mai prejos de Ivan cel Groaznic şi cu mult mai presus de atâţia regi degeneraţi ai Apusului. Însă creaţiunea şi istoria au căzut de acord ca mitul lui Dracula, născut din fantezia oamenilor, să-l devanseze pentru totdeauna pe aprigul şi neînfricatul luptător Vlad Ţepeş. Să mai spună cineva că numai anticii au avut înclinaţie spre mitologie…


Apoi a venit rândul bolşevicilor să-i diabolizeze pe căpcăunii claselor exploatatoare, pe care, e drept, nu i-au tras în ţeapă, ci i-au arestat, torturat şi întemniţat. Că doar sinistra puşcărie politică de la Sighetul Marmaţiei, de exemplu, tocmai menirea asta o avea – să extermine elita intelectuală şi politică din perioada interbelică, vinovată în întregul ei că a supt sângele proletar al acestei naţii.

Şi din nou roata istoriei s-a întors în Decembrie 1989, când într-o memorabilă parodie de proces, cuplul Ceauşescu, care ani la rând a fost aşezat de corul linguşitorilor şi adulatorilor în galeria eroilor nemuritori ai neamului, de data asta este făcut vinovat pentru tot răul prăsit de capriciile istoriei pe aceste meleaguri, apoi este coborât cu brutalitate cu picioarele pe pământ şi executat cu convingerea că  ăsta-i chipul adevărului şi al justiţiei şi că după după aceea casele românilor se vor umple de belşug şi fericire.

N.B.Dar nu numai românii simt asemenea tentaţii, ci şi străinii urmăresc să-i diabolizeze. Astfel, în anul 2000 Saul Bellow îşi publică romanul Ravelstein, o carte despre un filosof poponar şi despre elucubraţiile acestuia. Personajele predilecte ale lui Bellow sunt evreii. Ravelstein este tot evreu, dar un evreu fundamentalist şi intransingent, care prin exemple, ironii şi sofisme, reuşeşte “să-i deschidă” autorului ochii asupra lui Radu Grielescu, românul din Paris în casa căruia el fusese de mai multe ori. Şi astfel, temeinic sfătuit şi îndrumat de Ravelstein (cealaltă faţă a autorului), Saul Bellow ajunge să vadă în Grielescu, alias Mircea Eliade, un legionar sadic, care în calitate de discipol al lui Nae Ionescu, a scris despre “sifilisul evreiesc ce infecta înalta civilizaţie a Balcanilor”. Dar procesul de diabolizare declanşat de cei doi împotriva lui Mircea Eliade merge mult mai departe, iar savantul român, din ideolog este transformat în călău: a ucis cu mâna lui evrei la Bucureşti, i-a atârnat în cârlige la abator, i-a măcelărit şi i-a jupuit de vii!

De altminteri, toată această ciudată carte de bătrâneţe şi de adăpare din fervoarea misticii iudaice, toată musteşte de bucuria apartenenţei la tradiţia iudaică şi clocoteşte de indignare la adresa celor care (fără a ţine cont de faima lor, sau poate tocmai de aceea) s-au făcut vinovaţi de provocări la adresa poporului ales: scriitorul Kipling are în scrisorile sale “un acces de furie împotriva lui Einstein” şi-i acuză pe evrei că “vor să dea o întorsătură evreiască întregului univers fizic”; iar medicul Céline este taxat drept ucigaş sadea, întrucât “recomanda ca evreii să fie exterminaţi ca bacteriile”.

Cartea, prolixă şi tăioasă, pare mai degrabă mărturisirea de credinţă a autorului şi testamentul său filosofico-religios transmis viitoarelor generaţii de coreligionari. După parcurgerea unui lung arc de cerc existenţial, atunci când viaţa i se apropie de sfârşit, Bellow simte nevoia să-şi declare în scris totala adeziune la valorile tradiţionale ale iudaismului şi să-şi exprime respectul faţă de justeţea inalterabilă a legii talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Principiul susţinut de Bellow fiind în conformitate cu normele moral-religioase ale Talmudului – “Mai bine o nedreptate decât o dezordine în sistemul conceptual” -, un principiu care exclude din start culorile intermediare, iată de ce , fără urme de jenă sau regret, Mircea Eliade este sacrificat pe altarul ataşamentului surd şi orb, cu dezinvoltura din totdeauna a fariseilor de profesie!

*

Iar astăzi, România stoarsă de vlagă după o criză economico-financiară de câţiva ani, furtişaguri de decenii şi o criză moral-spirituală de veacuri, din nou are nevoie de un aflux de vitalitate prin diabolizarea cuiva. Şi, pentru a împuşca doi iepuri dintr-un foc – salvarea de la înec a mafioţilor şi satisfacerea cruzimii vulgului, alegerea puciştilor – conform cutumei mioritice – nu putea să se oprească decât la preşedintele României. El şi numai el este vinovat de tot răul din această ţară, pentru că numai el are dreptul constituţional de-a da iama prin negraţiere printre marii infractori, ba la o adică chiar de-a dizolva adunătura asta de profitori şi trădători care poartă numele de parlamentari.

Aşa că, pentru a putea cuceri ultimul şi cel mai important bastion al opoziţiei împotriva pohtelor ce le pohtesc usl-iştii – instituţia prezidenţială, aceştia au cucerit prin arestare-capturare şi prin restrângerea atribuţiilor constituţionale toate celelalte instituţii de până la ea, conform unui plan din care nu puteau să lipsesc aparenţele de legalitate, justificate stângaci şi neconvingător doar prin forţa majorităţii parlamentare.

Dar, într-un stat cu adevărat democratic, unde procedurile constituţionale sunt respectate cu sfinţenie şi unde cu adevărat nimeni nu cutează să se ridice deasupra legii, graba şi forţa au darul să stârnească de îndată bănuiala şi îngrijorarea. Căci, şi-o fi trăgând democraţia seva etimologică de la cuvintele greceşti demos=popor şi kratos=putere, dar în varianta sa modernă democraţia înseamnă respectul Creatorului, a legilor şi a semenilor, iar oglinda acestui triplu respect o reprezintă separaţia clară şi indiscutabilă a puterilor în stat.

Iată de ce nu cred că cineva din ţara asta şi din afara ei a fost măcar o clipă atât de naiv încât să spere că, după restrângerea atribuţiilor sale – un grăitor semnal de avertizare din partea puciştilor, Curtea Constituţională va mai avea curajul să spună că măsurile întreprinse de aceştia pentru acapararea în mare grabă a puterii sunt în egală măsură anticonstituţionale şi primejdioase. Că doar şi ei sunt în primul rând români influenţabili, ca să folosesc un termen blând, şi abia pe urmă judecători foarte preocupaţi de cariere, lefuri şi confort. Afirmaţia lui Băsescu îndată după aflarea rezultatului votului din Parlament este elocventă în acest sens: “Ne pregătim de referendum!” Dovadă că nu mai spera nimic de la o Curte Constituţională timorată, care s-a ferit să spună tranşant lucrurilor pe nume şi în cazul avizului dat pe marginea actului de acuzare.

Dar prăbuşirea leului (şi nu numai) cu siguranţă că-i va trezi pe mulţi dintre români din somnul lor de moarte şi le va demonstra că răul nu poate fi înlăturat doar prin diabolizarea şi, în consecinţă, prin răfuirea până la linşare cu Băsescu, ci în primul rând, în aceste zile de foc, prin identificarea şi stârpirea lui chiar in ograda USL-ului, unde s-au adunat mormane de ilegalităţi, hoţii, minciuni, gafe şi dezinformări. Oricum, cu toate strădaniile lui Ponta şi a ortacilor săi, cancelariile străine nu vor putea fi convinse că lucrurile în România stau altminteri de cum se derulează ele, cu viteza sinucigaşă a poftei de putere.

Căci pentru Ponta şi ai lui, în pofida evidenţei zdrobitoare că el ca prim-ministru este un hoţ şi un mincinos detestabil, a fi in aceste zile un bun român înseamnă fie a-i fi complice prin păstrarea tăcerii despre faptele sale ruşinoase, fapte săvârşite ca om şi mai ales ca politician, fie – lucru şi mai grav – a-i sări în ajutor, chipurile pentru a nu terfeli imaginea României (ca şi cum  ţara ar fi totuna cu el, Antonescu şi ceilalţi pucişti!), ceea ce, de altminteri, din interes şi spirit de gaşcă, fac ciracii săi mai vechi (că, de, este preşedinte de mafioţi) şi mai noi (recentele racolări pentru realizarea majorităţii confortabile în vederea creării unei penibile aparenţe de democraţie).

Atâta doar că Andrei Marga, ministrul de Externe, prin gafele sale repetate, mai mult îşi încurcă şeful decât să-l ajute, cu toate că tăinuieşte adevărul mai ceva ca el (vezi ridicolul întâmplării cu jurnalistul de la El Pais, când ambii au negat că prim ministrul ar fi promis că-şi dă demisia dacă se adevereşte plagiatul, pentru ca înregistrarea audio să facă dovada cam câtă încredere poţi să ai în afirmaţiile lor). Să mai amintim de scrisoarea de liniştire a oficialilor europeni în ceea ce priveşte respectarea în ţară a normelor democratice, pe care Marga, din exces de zel, nu a trimis-o în numele Guvernului României, ci în numele USL-ului! Tot aşa, gafa de proporţii prin care el, ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, se apucă să laude Rusia şi pe Putin, când o lume întreagă ştie cam ce democrat este acesta, dacă nu pentru oribilele asasinate comise în Cecenia, atunci măcar pentru ordinul de asasinare a curajoasei jurnaliste Anna Politkovskaia.

P.S.Colaborez la zeci de publicaţii din ţară şi din străinătate. Desigur, fără să fiu plătit. Am crezut că în virtutea acestor vechi legături (ani şi ani de colaborare neîntreruptă), nu voi întâmpina probleme cu tipărirea şi/sau postarea textelor mele de anliză şi atitudine politică, în aceste zile când România este pândită de grave erori şi derapaje, pentru care vom plăti cu toţii în scurt timp. Dar mi-am dat seama că lucrurile nu stau aşa cum mi le-am imaginat eu. Doar câteva publicaţii cu adevărat independente şi curajoase, printre care Sighet online, mi-au postat de îndată articolele. Asta în ceea ce priveşte publicaţiile din România. Căci cele din străinătate, mai ales formidabila Mioriţa din California, nu numai că mi le publică cu elogii, dar Viorel Necula, redactorul şef, mă sună la telefon ca să mă felicite pentru calitatea lor (Alexandru Cetăţeanu de la Romwriters spune în mesajul primit azi: „Aţi scris un articol istoric – sintetizează perfect tot ce s-a întamplat în România…”) şi să-mi solicite altele.

Ba mai mult. Un redactor şef al unei reviste din România, pe care de mai multe ori l-am servit la cerere cu texte, în autentic spirit marxist-leninist nu se sfiişte să mă muştruluiască pentru îndrăzneală de a-i trimite materiale care se abat de la măreaţa doctrină şi linie politică usl-istă. Fireşte, fără a publica vreunul dintre ele.

Iată, de exemplu, primul răspuns primit de la el în cursul zilei de azi (au mai fost şi altele, la fel de “instructive”, în zilele anterioare):

Stimate domnule Petrovai,

Pentru mine este interesant până unde pot ajunge cozile de topor antiromâneşti! Vai, vai, vai de această ţară care-şi plăteşte cu bani grei detractorii prin oficine diversioniste precum ICR-ul condus de jigodia aia de Iţic Ştrul Patapievici care are atâtea cuvinte de ocară pentru poporul în mijlocul căruia trăieşte parazitându-l. Domnule Petrovai, vă mulţumesc pentru că mi-aţi trimis acest link spre această nouă hazna băsistă urât mirositoare pe care încearcă s-o înfrumuseţeze dându-i un nume scump românilor. Auzi dumneata, Mioriţa! Ca urmare voi încerca să scriu şi eu în toate mijloacele de mass media despre asta şi cum am un pic de timp liber voi face şi vreo două clipuri pentru Youtube cu celebrele acţiuni a lui Băsescu, când spunea că sunt bani pentru cei 50% promişi profesorilor, ba încă a promulgat şi legea ca după ce a fost ales să le arate doar degetul mijlociu trecut printre inelar şi arătătorul strâns, cum a propus tăierea salariilor cu 25% a pensiilor cu 15%, impozitarea tuturor pensiilor, cum nu a respectat decizia CCR din martie ca să se dea cei 5,5% luaţi pe nedrept pensionarilor şi a spus apoi că el este de părere să nu li se dea înapoi banii şi ca atare a trebuit să vină ceilalţi la putere ca de abia în iunie să le fie dată înapoi prima tranşă din banii smulşi cu anasâna din sărăcia unor oameni ajunşi la o vârstă înaintată. Cât priveşte nerespectarea deciziilor justiţiei trebuie amintit cum a hăhăit el când a zis judecătorilor care dăduseră mai multe decizii definitive şi irevocabile, că pot să dea câte decizii vor ei că bani no să primească, deoarece nu sunt. Omul acesta niciodată nu a ştiut ce este legea considerându-se el întruchiparea legii. Acum când se apropie ziua plăţii scheaună ca o javră ordinară ce este şi pune şi căţeii din toată lumea pe care i-a rănit pe banii noştri să hămăie pe toate tonurile la noi cei care de fapt suntem ţara. Mai este pe ici, pe colo şi ceva pleavă pervertită la băsism şi de asemenea unii intelectuali de bună credinţă care în numele unor aşa zise principii se alătură zoaielor acestea de hoţi care au mânjit şi mânjesc ţara aceasta.

Revoltat de aceste bănuieli deja transformate în certitudini şi acuzaţii făţişe, i-am răspund de îndată:

Greşiţi, domnule Mititelu. La foarte mulţi români am constatat că înverşunarea alimentată de greutăţile vieţii ia locul lucidităţii. Cum am spus, departe de-a simpatiza cu PDL şi omul Băsescu (anul trecut am fost disponibilizat tocmai pentru că am scris împotriva regimului de atunci!), eu – am spus şi o spun din nou – apăr principiile de bază ale fragilei noastre democraţii.

Vă dau dreptate în ceea ce priveşte ICR şi secătura de Patapievici. Eu însumi am scris şi publicat mai multe texte despre acest abject patibular.

Dar greşiti atunci când credeţi că românii din străinătate scriu aşa cum scriu pentru că ar fi uneltele regimului băsescian. Două dovezi în acest sens:

1)Vă vine să credeţi că eu, aşa şomer cum sunt, nu primesc nici un sfanţ (doar cuvinte de apreciere) pentru sutele de texte care-mi apar în zeci de reviste ale lumii? Eu scriu pentru a sluji adevărul, iar pentru un asemenea ideal utopic (sunt conştient de asta), în România de azi şi de mâine n-am cum să fiu răsplătit. Poate în cea de apoi…

2)Greşiţi atunci când, fără dovezi, afirmaţi că Mioriţa ar fi, pe banii României, în slujba detractorilor ei. Ea traieşte prin contribuţiile şi munca pasionată a voluntarilor (eu însumi am fost cooptat in redacţia ei) şi aduce preţioase servicii imaginii ţării. Dovada cea mai convingatoare în acest sens: este, cred, singura revistă românească din America de Nord acreditată la ONU, NATO şi Casa Albă. Credeţi că de florile mărului, redactorul şef şi sufletul ei, Viorel Necula, a fost contactat de trepăduşii lui Dan Voiculescu, făcându-i-se o tentantă ofertă de-a o vinde, iar el refuzându-i cu dispreţ?

Cel de-al doilea răspuns al interlocutorului meu este atât de impresionant prin primitivismul îndoctrinării sale, încât am considerat că nu merită să lungim dialogul:

Domnule Petrovai,

Doi tipi care se certaseră au  ajuns la judecată în faţa califului. Primul îşi spuse povestea sa şi califul îi zise; “Ai dreptate”, al doilea spuse şi el păsul   şi califul îi zise; “Ai dreptate” la care vizirul îi atrase atenţia că nu se poate ca ambii să aibă dreptate în acelaşi timp, la care califul se întoarse spre el şi-i zise: “Ştii că şi tu ai dreptate?” . Aşa şi acum, fiecare cu dreptatea lui iar la referendum românii îşi vor scoate dreptăţile la vedere ca să vadă a cui este mai lungă.

P.S. Atât timp cât şi la noi ca peste tot în lume politica nu va trece şi prin stomac şi ne vom hrăni doar cu principii vom fi tot timpul sclavii altor naţiuni. Un neamţ de exemplu ne-ar spune nouă: “Ia te uită ce adevărat este proverbul: Câinele moare de drum lung şi proştii de grija democraţiei”