de_ceInventar de întrebări


 

În urmă cu două zile am învăţat ceva foarte preţios. De ce sunt românii, în marea lor parte, cum sunt, după perioada comunistă din `89 ? De ce tot timpul orice se află la noi pe masă se vrea mereu suplimentat cu încă alte nu ştiu câte bunătăţi. De ce oricând veneam de pe trenul de Timişoara şi ajungeam în casă, maică-mea mă punea la masă. Era primul lucru pe care îl auzeam: ,,Hai să mănânci !’’ De ce la noi omului sănătos i se zice gras şi frumos ?

De ce ne dorim atâtea lucruri când noi am avea nevoie doar de unul singur dintre toate acelea? De ce 75% la sută dintre români după ce ajung acasă de la muncă îşi umplu farfuria şi se suie în vârful patului la televizor şi de ce îşi petrec weekendurile la mall ? De unde le-a venit brusc şi dintr-o dată cheful de a-şi petrece orice clipă liberă într-un complex comercial, la aproape fiecare sfârşit de săptămână ? De ce de acolo îşi cumpără numai haine stridente şi de ce orice pare a fi de lux sau poartă sigla unei firme e mai bun decât orice altceva găseşti în Obor sau Jackson, referindu-ne mai restrâns la situaţia noastră particulară din Arad ? De ce pe stradă trebuie să apărem neapărat ca nişte licurici fosforescenţi, cu eticheta pe dinafară ? De unde nevoia asta de a fi observaţi ?

Şi ghici ce ? Studiile arată că oamenii care îşi iau haine de la mall ajung să le poarte tot acolo. Cât de aberant e dacă stai să de gândeşti, nu-i aşa ? Îţi iei pe tine nişte ţoale şi ajungi în acelaş’ loc de unde ţi le-ai luat în primul rând, uitându-te victorios la vitrina goală şi la manechinul dezbrăcat. Manechin pe care zăcea odată geaca (neapărat cu gluga îmblănită) purtată de tine acum.

De ce nu se mai duce lumea la teatru, la operă şi filarmonică aşa cum mergea mai demult şi de unde snobismul tot mai acerb al celor care au rămas totuşi cu aceste pasiuni ? Snobii sunt acei oameni care au existat dintotdeauna şi de care nu am scăpa nici dacă le-am da un premiu pentru asta (probabil şi la aşa ceva ar face nazuri), dar mai nou dau de ei aproape la tot pasul. Apropo, ca să vă ţin la curent cu termenii actuali, trebuie să ştim că snobul din ziua de azi e pe cale de înmulţire şi poartă denumirea de hipster, cuvântul fiind practic sinonim cu verbul ,,a dispreţui’’. Sau, ca să fie şi mai clară treaba – generaţia emo e nimic pe lângă ăştia.

De ce fiecare maşină scumpă de pe la noi vine neapărat echipată cu un chel cu ceafă lată, tunsoare cu oală pe cap şi cămaşă cu dragoni – de obicei aurită, de culoare argintie sau roz. De ce imediat după `89 românii şi-au cumpărat în draci maşini şi acum blochează străzile ca nişte castori ? De ce au mai multe celulare pe cap de locuitor decât orice alt cetăţean european şi de ce răspund la ele chiar şi când fac sex ? Îmi şi imaginez o asemenea discuţie. X- ,,Ce faci?“, Y- ,,Sex“, X-,,Tare !“, Y-,,Păi să ştii !’’ De ce statisticile aşadar, spun că nevoile dintâi ale românilor ar fi pâinea şi abonamentul la o companie de telefonie mobilă ? Apropo de asta, zilele trecute o prietenă bună care lucrează la o patiserie din Timişoara îmi spunea că se vânduseră toate franzelele în mai puţin de o oră şi că în urma lor, oamenii ar fi lins şi rafturile de făină. De ce ? Pentru că le era frică să nu rămână cumva fără pită pe timp de viscol.

Când maică-mea merge la cumpărături în supermarket nu ia o varză, trei cepe, doi morcovi şi teiţei. Nu ! ,,Mergem să facem aprovizionarea !’’ – ar spune ea. Şi asta săptămânal, în plase dacă nu cât casa, destule cât să umple întreaga bucătărie, de la uşă până la geamul de aerisire. Întotdeauna m-am întrebat pentru ce. Când eram mic şi mai auzeam respectiva replică, îmi imaginam bunkărele acelea de adăpost contra atacurilor nucleare din filmele americane, unde oamenii îşi stocau mâncarea pe rafturi în sute de conserve.

De ce detestăm bogaţii – în general – şi aici nu mă refer la Becali sau la alţii ca el, ci la oamenii care efectiv au avut un spirit mai antreprenorial decât alţii ? De ce parcă la noi s-a inventat proverbu’ cu capra vecinului ? De ce suntem invidioşi, ciudoşi, suspicioşi şi greţos de violenţi la adresa altora ? Pe scurt, de ce ne urâm cu atâta îndârjire ? De unde această dezbinare şi lipsă de respect între oameni ? Fie că se întâmplă pe stradă, în autobuz sau pe tren. De ce spre exemplu nu ne pasă că îl afumăm pe cel de lângă noi, când acesta tocmai ne-a povestit de astmul său bronşic sau de capacitatea redusă a plămânilor săi ?

 

Aşa. Răspunsurile.

Ieri seară mă pun să mă uit la film cu maică-mea. La un moment dat, îmi cere să-i aduc nişte nuci într-o căniţă. Leneşul de mine îi adusese întreaga plasă. Se ştie că deşi nucile au magneziu şi sunt foarte eficace pentru ţinerea de minte, consumate în exces îţi fac rău la stomac. Având lângă ea întreaga cantitate, mama halea pe nuci ca pe popcorn. I-am făcut o scurtă observaţie cum că ar mânca prea mult şi am dat să o opresc, avertizând-o că s-ar putea să-i fie rău la fiere. S-a deculpabilizat imediat, mărturisindu-mi că nu a mai mâncat nuci de foarte multă vreme. Desigur, în mod voluntar. E la dietă pentru că s-a speriat ca nu cumva să facă diabet, având glicemia mare şi pe bunică-mea în familie de la care putea moşteni boala. Dar dacă zilnic ni s-ar impune la cele mai mici nimicuri o raţie ? Despre privare de libertate vorbim deci, în esenţă.

Pentru mulţi, frustrările trecutului, lipsurile şi neajunsurile sale nu sunt deloc uşor de şters. De aceea, eventualele excese pe care părinţii noştri (şi nu numai) le-ar face (poate inconştient) au nevoie de înţelegerea generaţiei actuale pentru a fi înlăturate.

Cam asta se întâmplă şi pe străzi în aceste zile la proteste. Nu numai la noi. Uitaţi-vă oriunde în lume, fie că vorbim de Egipt, Londra, Germania, Paris, fie că vorbim de protestele organizate pe şi de internet, contra unor legi precum SOPA şi ACTA. Omenirea se luptă pentru libertate. Şi ce luptă a fost mai crâncenă în întreaga sa istorie ?

 

Răspunsul la a doua întrebare


Cât despre lipsa de pardon, ,,fenomenul’’ este uşor de explicat. Părerea mea este că românii care odată solidarizau unul cu celălalt, dârdâind de frig la cozi pentru o amărâtă bucăţică de carne şi-o litră de lapte, au uitat să zică până şi săru’mâna, odată scăpaţi de regimul (la propriu) lui Ceauşescu. Sau o fac din obligaţie, cu juma’ de gură. Mereu ne-a lipsit educaţia, mereu a trebuit să ni se sugrume drepturile şi să fim ţinuţi în frâu pentru a nu uita cum ne comporta, pentru a avea un minim simţ civic şi niscaiva valori morale. Ah, da, cultura. Era să uit de ea. Ca mai tot românu’ !

Adnotare – Şi eu mă gândeam la un moment dat cât de bine mi-ar fi să pot dormi o săptămână, iar în cealaltă să stau treaz. Sau să mă spăl o zi întreagă pe dinţi şi să nu mai trebuiască să îi curăţ o vreme bună de atunci încolo. De multe ori văd aceste activităţi minore drept nedrepte (pe lângă cea mai injustă pedeapsă pe care o poate avea oricine, şi anume cea de a se fi născut), pentru că îmi mănâncă inutil din vreme X – ,,Ce faci ?’’, Y – ,,Duş“. Te freci, ştergi praful, mănânci, te îmbraci, te dezbraci, când eram mic se adăuga şi măsuratu’ lunar din dreptul tocului uşii – să vadă tata dacă am crescut destul. Să ştie să mă ducă la basket sau nu. Că doară eram fecior, ori contrar mitului, nimeni nu se uită la un pârlit de Prâslea mititel, care joacă ping-pong şi e mai scund decât un chinez sau al cărui sport preferat ar fi bătutul unei mingi pe genunchi şi în pereţi Totuşi, toate acestea fac parte din viaţă. Însă până şi curăţenia  în exces, atât cea corporală cât şi cea de prin casă, pot dăuna. Adică gingiile îţi pot sângera, mobila ştearsă prea puternic sau prea des se poate zgâria şi îşi poate pierde luciul, ducându-i-se lacul etc. Pe lângă asta, nu suport genul de persoane aseptice care înnebunesc dacă nu se dezinfectează pe mâini înaintea unei dări de mâini sau o fac de câte ori apucă un moment liber. Lenea în exces iară nu e bună. Cheia stă mereu în echilibru, iar fără exces, care se află la capătul uneia dintre extreme, părerea mea este că nu putem ajunge la el.

Caz particular – În târziul nopţii mă îndrept pe două roţi spre casă din Nerv. Ajung ostenit, nervos şi puţin beat. În faţa blocului meu – un BMW parcat iregulamentar îmi bloca accesul spre scările de la intrare. Înăuntrul său, un tip şmecher cu ochelari de soare, lăfăiundu-se pe scaunul tapiţat, cu geamul lăsat jos. Fuma. La un moment dat, aruncă chiştocul pe jos. Mă înfurii, pornesc către acesta, îmi las bicicleta jos, apuc mucul şi-l arunc la tomberon. Apoi, mă îndrept spre maşină şi-i zic grasului de la volan: ,,Nu te supăra, dar esti în faţa casei mele.” – ca să nu-i zic altceva. La care el: ,,Ah, stai liniştit, nici o problemă.”

 

Post/

Din mărunţişul care mi-a rămas astăzi mi-am luat pufuleţi. Pe pungă am observat imediat indicaţia următoare, într-un chenar roşu, vizibil, aprins: ,,Punga mai mare !’’, iar mai sus, sloganul ,,Hrăneşte-ţi optimismul !’’ Păi bineînţeles, comercianţii şi-au dat seama de un singur lucru arhi-important când vine vorba de România, indiferent de produs. Atâta timp cât este vorba de mâncare, ce contează esenţialmente este cantitatea în care vine aceasta şi nimic altceva. Atunci suntem fericiţi. Pentru că în perioada postcomunistă tot ce am făcut noi a fost să adoptăm stilul de viaţă american şi nu visul acestei prospere naţii. Sau poate ăsta e visul nostru. Să mâncăm. Dacă se poate direct din găleţi. Ca porcii care îşi bagă nasul în lături. Doar că ar fi o diferenţă. Aceştia mănâncă împreună din aceeaşi troacă, ori noi o vrem pe toată numai pentru noi, vorbind aici de fiecare individ în parte. Nu noi am dat peste capitalism, a dat el peste noi.

 

/Scriptum:

Cât despre televizor, ce să mai zicem de filmele violente şi fără pic de substanţă care rulează pe posturile noastre, după care toată populaţia (exploatată visceral, uniformizată) e ahtiată ? Să încep şi despre talk-show-urile tv ? N-are rost. Pentru ce ? Oricum niciodată n-or să se termine. De ce ? Pentru că românului când i se dă şansa nu uită niciodată să arate la ce va fi mereu campion. Şi anume la palavre. La datul cu părerea. La spălatu’ rufelor murdare în public. La certuri, ocară şi grosolănii. N-o spun eu, ci preamăritele cifre de ratting. Să nu uităm nici de fetiuţele de pe sticlă, care se bâţâie prin te-miri-ce emisiuni aproape goale şi care efectiv nu mai au ce da jos de pe ele. Ba, nu, staţi, greşesc. Ar mai fi peticul acela de material ce le acoperă zona intimă şi şnurul tanga, înghiţit de zona feselor. Şi toate astea se întâmplă pentru că mai demult pe postul naţional apărea doar Nicu, Elena şi…atât.