Cuvantul “baba”. Un cuvant inofensiv dar care parca totusi doare, format din primele doua litere primordiale pentru limba romana: “B A B A”. Si totusi atata profunzime ascunsa in literele acestea…

Nu pot spune ca sunt “babofobica”. Nu… Asta chiar nu pot spune. Bunica mea are 70 de ani si o ador. E o baba dar e mamaia mea si daca stau bine sa ma gandesc nu suporta sa i se spuna bunica, prefera mamaia…cica o arata mai tanara. De parca  “mamaie” este ca un botox al senectutii.

Nu, nu urasc babele si nici batranetea. La un moment dat, daca voi avea norocul sa nu se prabuseasca vreun meteorit pe Terra sau sa se micsoreze gaura de ozon, sau poate sa cad in vreo groapa din asfalt, voi fi si eu batrana. Probabil ca vor rade altii de mine dar un lucru e cert: daca, prin absurd, se intampla sa ma regasiti in vreuna din ipostazele pe care le voi nara mai jos, impuscati-ma…da! pur si simplu luati un gun de calibru mare si apasati pe tragaci, exact la tampla mea de odioasa baba.

Am mai scris o data despre babe, imi aduc aminte, dar simt ca parca nu am spus totul, este un subiect atat de complex incat nu cred ca il voi putea epuiza vreodata.

Baba aceasta este cu totul speciala. O cunosc de o saptamana dar mi-a intrat in sange si in creier. Parca o stiu de o eternitate lunga si chinuitoare. Am vorbit cu ea de foarte putine ori – Slava Domnului ca mi-au iesit intotdeauna manevrele de evadare din stransoare vreunei discutii cu ea care sa aiba o lungime mai mare de, sa zicem, 5 secunde stiu, exagerez…5 minute, da, sunt mult mai aproape de adevar acum dar nu e nevoie sa vorbesc cu ea ca stiu ca EA E CERBERUL CARE PAZESTE INFERNUL.

Pe baba o vom numi, hmm, Ortansa, ca oricum nu stiu cum o cheama si nici nu m-a pasionat vreodata sa aflu, si daca nu scrie pe usa de la intrare…efortul unei investigatii in acest sens ar fi pur si simplu obositoare. Parca ii mai zice si Militaru’…O! Tu! Ironica soarta, ce bine stii sa le potrivesti si sa le asezi ca un puzzle cosmic.

Avem o Ortansa Militaru’, age 70, proprietara de drept si mai ales de fapt a unui imobil cu doua camere, aproape de mult preacunoscutul Obor. Deci Ortansa de la Obor.

Ortansa e dura, aparent chipul ti se infatiseaza ca al unei bunici oarecare dar nu, nu e asa…de ce as avea eu norocul de o bunica oarecare. Exista bunici oarecare?!

Avem un imobil lustruit pana la sange, ordonat si organizat dupa reguli indelung analizate si incastrate in cutuma cladirii, care parca stie de frica babei si nici macar nu lasa praful sa se aseze pe vreun ungher al sau.

Imobilul e vechi dar intretinut, aparent primitor dar sabotor pana la ultimul sertar.

Si mai sunt eu…chiriasa nou venita care nu cauta decat un pat bun (teapa si la capitolul asta), caldura (va voi explica mai incolo) si apa calda (exista cu aia rece e problema).

Trecand deja prin experienta unei coabitari traumatizante, in clipa in care am vazut camera perzentata de baba, aparent primitoare si ea, m-am aruncat asupra ei ca un leu asupra gazelei (metaforele astea sunt reminescente ale noptilor nedormite si stratului de jeg care se asaza chiar si pe neuroni).

Aveam o camera numai a mea. O baba, o camera…ce iti poti dori mai mult?!

Acum, ca stau sa ma gandesc ar fi trebuit sa incep sa imi pun intrebari din acea seara cand foarte sigura de succesul camerei cu mobilier vechi, Ortansa de la Obor, m-a intrebat direct:”Cand vii?” fara ca macar sa se agate de frazele ipocrite gen:”Iti place?”. Nu, domnule! Era sigura pe oferta ei. Probabil ca succesul camerei era garantat si de aspiratorul care statea pitit dupa usa si se hlizea enervant impreuna cu masa de calcat, niste chestii albastre si inca o chestie alba din metal. Toate se amuzau in camera conceputa pentru o singura persoana.

Dar nu aveam ochi decat pentru camera. Nu le-am vazut ranjetul macabru al obiectelor inghesuite pe care oricum le-am desfintat strategic.

Sau poate ar fi trebuit sa ma sperie putin peretele acoperit in icoane, fiecare sfant in diferite ipostaze si intrebarea babei care se dorea a fi interogativa dar de fapt se transformase pe drumul de la buzele ei pana la urechile mele intr-o exclamatie imperativa:”Pot sa le las aici pe toate?”

Am raspuns da…Malefica deja ma stapanea. Am zis DA…cum am putut?! Ce am avut in cap? De ce nu am fugit?…

M-am calmat. Continuam periplul.    

Prima noapte. Bagajele desfacute. Din sifonierul batran cu trei usi care ofteaza din toate incheieturile de fiecare data cand il deschid aveam liber ceea ce se ascundea dupa usa numarul 1 si jumatate din golul ascuns de usa numarul 2. Si am deschis usa…mirosul de naftalina m-a izbit atat de puternic incat trantita pe patul care se afla foarte aproape (in camera totul e aproape) am avut nevoie de cateva secunde pentru a ma dezmetici. Baba mi-a aratat foarte multumita de ea si un sertarel ascuns :”pentru chiloti si sutiene, mama”.

Alaturi…televizorul. Macar aveam si televizor care, surpriza, nu avea telecomanda. A venit Ortansa draguta si a zis ca imi da telecomanda ei dar m-am gandit la durerile ei de sale si am refuzat-o politicos spunandu-i ca ma descurc si fara. De ce nu am luat telecomanda? Trebuia sa i-o fi smuls din mana. Merita. Macar ca stiam ca se da jos din canapea si se duce sa isi schimbe canalele si m-as fi simtit razbunata. Trebuia sa ii iau telecomanda!

Prozac. M-am calmat.

Era clar: trebuia sa anihilez mirosul de naftalina, sa elimin ustensilele de dupa usa si sa schimb manual canalele la TV iar cand il voi opri sa il scot direct din priza. Bun. Se rezolva. Camera fiind microscopica nu era chiar asa greu.

Baia. Atat mai aveam nevoie. Bucataria nu stiu nici acum cum arata. Nu m-a pasionat niciodata incaparea ba chiar ma oripileaza.

Baia. Mica, curata…ok. Primesc chiar si instructiuni de utilizare: a se sterge cada cu Domestos de fiecare data cand se foloseste…adica dupa ce pielea mea e rasfatata de cele mai fine geluri si crème, hopa clorul este invitat sa desavarseasca opera. WHAT???? Nu-i nimic, umezesc carpa si o sa aiba impresia ca am dezinfectat.

Credeam ca ce e mai greu a trecut. Am cumparat odorizante impotriva naftalinei, am luat patura de pe pat si am pus-o pe ustensile, am cumparat telecomanda.

A doua zi. Obosita, na! zi grea de munca, stat mult pe messenger, fumat cu prietenii, cascat la greu, drum obositor cu autobuzul. Am ajuns acasa. Inca de pe trepte visam la caldura camarutei mele (singurul avantaj al dimensiumilor de strumf) si la o baie fierbinte. Atat.

Pasesc incet. Intru in camera. Usa larg deschisa (nu poate sa imi lase usa inchisa ca ii trebuie curent…ce conteaza ca eu am o circulatie periferica distrusa si caldura e primordiala pentru mine ca apa si aerul), patul facut in maniera ei proprie si personala, patura asezata din nou pe el (macar s-a simtit si si-a luat o parte din ustensile), hainele mutate din spatele usii numarul 1 in spatele usii nr. 3 (a explicat si de ce dar nu ii mai auzeam cuvintele din cauza sangelui mei care clocotea si colcaia).

Imi stia acum toata garderoba plus ca facuse si cunostinta cu Porky de pe chiloteii mei de noapte, pe care ii lasasem in pijamale traind cu impresia ABSURDA SI PERVERSA ca nimeni nu va intra in camera mea…caci IT’S MY FUCKING ROOM si dau bani pentru ea. Insa chipul ei angelic ii demasca bunele intentii in asa fel incat as fi decapitat-o pe loc. Dar mama m-a educat si stiu ca nu am voie sa tai capetele babelor cu iataganul sau ghilotina asa… dupa cum vreau eu.

Ramasese baia…Dau sa inchid usa. Nu se poate. De ce? Pentru ca masina de spalat e in baie. Bun si ce-i cu asta v-ati putea intreba? Pai masina de spalat ca sa functioneze trebuie sa aiba un cablu, fir ce mama naibii o fi ala, bagat intr-o priza care…e pe hol. Deci, usa nu se poate inchide. Asa ca trebuia sa fac pipi  pe mute.

Bineinteles baie nu am facut in acea seara. Nu era apa rece. Si oricum m-am prins greu pentru ca la robinet rosu era pentru apa rece si albastru pentru apa calda.

Sting lumina. Ma culc.

Dimineata…sunetul masinii de cusut acompaniat de caseta de rugaciuni (mi-au mai disparut niste icoane dar au parut niste mileuri acum) joaca rol de cuc. Cu-cu!

Dupa ce ma spal pe dinti cu apa din sticla si scuip a paguba, imi fac patul asa cum stiu eu, camufland chiloteii cu Monkey (ii mai si schimb) dar lasandu-i in ciuda tot acolo si ii ascund patura sub cearsaf. Na, babo…cauta patura.

O alta zi la munca…iar multe mailuri si conversatii pe messenger, cafele, tigari, discutii despre viata si moarte…o zi normala.

Ma indrept cu frica spre casa. Ma rog (e molipsitor) sa am apa rece si usa inchisa.

E! Usa la perete (am incercat sa ii explic doleanta mea dar parca stia dinainte ce vroiam sa ii zic si avea raspunsul pregatit, raspuns pe care nu l-am auzit, din nou, pentru ca m-a speriat figura ei total jignita) si…si…patura pe pat. Cum dracu o gasise?! CINEVA SA O OPREASCA!

Valium. M-am calmat.

Si e abia prima saptamana. Am platit pentru o luna. E decembrie. Probabil ca ma voi muta pana in ianuarie. Daca va mai ramane ceva din mine sa mut. Macar speranta sa ma tina in viata. Dar parca cand imi vorbeste ma blesteama. Daca ma va bantui?

Neeh! E doar o baba!
Doar o baba??? Ha! Nu exista asa ceva.
Calmante…nu le mai stiu denumirile..trebuie sa fie multe.