13

Părerile şi destăinuirile unui editorialist detaşat


1. Acu două săptămâni, când am ieşit de la Muzeul de Arte în Timişoara, afară un tip cu Coca-Cola. Şi deschide o doză si-mi zice: ,,Intră şi tu în lumea fotbalului !“ sau ceva poveşti dinastea. La care eu: ,,Nu, mersi.“ El (neaşteptându-se la reacţia mea): ,,Păi da` şi eu ce fac acuma, că am desfăcut-o deja ?!“ Îi zic: ,,Bea-o tu !“ Un altul, mai tanc aşa şi cu ţâncul de mână, vine şi-l întreabă pe respectivu`, busculându-l pe umăr: ,,Da` la fiu-mi-o ce nu i-ai dat ?“. Ăsta: ,,Păi nu dăm la copii.“

Logic. ,,Mai întâi le dăm ciocolată şi bomboane cât îs mici, apoi, când mai cresc, (doar puţin) Cola, cafea, alcool, ţigări şi restu` tacâmurilor. Treptat îi învăţăm noi cu ce se mănâncă viaţa asta !“

 

Revenind, ce tactică perversă şi manipulatoare, mă gândeam. Hai nu 80, dar 70 la sută îl luau. Şi toată stratagema asta agresivă funcţionează bine’nţeles exploatând subliminal anumite frici umane (românul de rând se sperie din orice). Luat în pripă pe stradă, aproape că eşti ţinut cu mâinile sus. Şi neavând scăpare, nu poţi decât să zici bogdaproste. Abordare violentă, deci, că aici voiam să ajung.

 

Nu mă interesează ce-ar spune sociologii – eu aşa o văd, deci aşa e. Ce să mai zic de Cola, care mi-a ucis un prieten. Mă rog, Red Bull. Nu-i tot aia ? Nu ? Atunci să mă dea în judecată.

 

2. Pe marginea drumului, un boţ de viaţă căptuşit cu pene dând în zadar din aripi, un piept în care se ascundea atâta teamă. Derutată (ca mai toate animalele mai nou – că asta a ştiut să facă umanitatea cu minunile din jurul ei), turturica noastră îşi dădea silinţa să scape în sensul contrar nevoii ei de supravieţuire, mergând spre linia întreruptă din mijlocul şoselii, ocolită milimetric şi nepăsător de maşinile trecătoare.

 

Sau poate că până aici în cazul bietei noastre fiinţe minuscule a fost vorba doar noroc, ştim că de obicei când vorbim de oameni avem de-a face cu nişte orbi.

 

Am întors bicicleta, vrând de-ndată să o iau de acolo, când, trasând curba cu dâre de  cauciuc ars, de nicăieri apare vâjâind un BMW botos cu un (ce altceva decât un) nesimţit la volan, împrăştiind-o peste tot şi scoţând sub roţi un sunet ca şi cum i-ar fi crăpat cochilia unui melc. Sau cum s-ar auzi coaja fragedă a unei nuci, călcată de talpa unui bocanc zdravăn.

 

Nu murea lumea dacă stătea un minut în loc, dacă o maşină care ar fi zărit-o (?) ar fi oprit efectiv. Şi cât de simplu ar fi fost, semnaliza careva cu stopurile, punea avariile, se ghemuia cât să o prindă în palme şi eventual o ducea la un veterinar. Se făcea un cârd care evident l-ar fi claxonat până la exasperare pe respectivul, şoferul nostru le zicea înapoi un ,,Dă-te-n mă-ta !’’, şi gata. Biata fiinţă !

 

3. Ce frumos. Aţi observat că la noi în alfabet ,,t“ şi ,,u“ stau unul lângă altul şi-l fac pe ,,tu“ ? Da` ce mai contează filozofiile astea, când agramaţii nu ştiu numai de ABC-urile de printre blocuri ?

 

Cei care am rămas (încă) treji am face ca număr cât o rezervaţie înţărcuită de zimbri. Dovada cea mai clară ? Apa minerală pe care o luasem ieri era de ,,2 LITRII”

 

4. Dacă nu te schimbi (adică ,,trebuie“) atunci nimănui nu-i va plăcea de tine. Deci, să-nţeleg că eşti dezagreabil când eşti tu şi eşti acceptat doar atunci când eşti altcineva, departe de a fi tu ? De a fi. Ce căcat !

 

5. Eşti convins că săpunul te scapă de bacteriile ,,rele’’ de pe mâini. Nu cred că poţi avea asemenea convingeri, aşa cum niciodată nu le-ai putea lega de orice vreţi voi. De ce zic asta ? Nu v-am zis. Am avut odată scabie (egal râie). Ce spectacol o mai fost şi ăla. Cum ? Simplu, C. îşi luase ceva de la second şi pac ! Boala mâinilor murdare my ass; nu-i greu de luat – dar nici foarte uşor cum ar crede unii. M-aş putea face scabiolog – la câte ştiu în legătură cu.

 

Stăteam să fierbem haine la o sută de grade, aspiram covoarele în draci, pune-te şi schimbă aşternuturi, etc… dă-te cu cremă de sulf; şi a trecut.

 

Nu ştiam ce Sfântu` ne mânca de cum se lăsa noaptea. Cot, încheieturi, genunchi, subsoară, abdomen, coapse, zone calde – aveam o bănuială; am intrat pe net şi am mers apoi de formă la dermatolog – ştiam oricum că asta era.

 

Şi pentru că asta e scabia, un parazit minuscul ce îţi pătrunde corpul furişându-se abil şi pe nevăzute, mişunând pe sub piele, perforând-o din interiorul pereţilor cu erupţii uşor vizibile, plantând ouă, invadându-ţi corpul cu urticături în şir, deranjante, insuportabile, mi se părea de-a dreptul caraghios din partea apropiaţilor să mă tragă la răspundere pentru această într-adevăr dureroasă lovitură sub centură pe care mi-o dăduse viaţa, nimerindu-mă din plin.

 

Nimic ruşinos în această ,,boală’’, vă asigur, oricât ar părea ea de dezgustătoare. Precauţiile nu prea există, aşa cum nici această gânganie mineră nu o poţi privi cu ochiul liber. E ca şi cum ai încerca, la o adică, să eviţi aerul; aş putea-o asemăna cu curentul ce îţi provoacă pe neaşteptate acele dureri supărătoare la tâmplă.

 

De altfel, chiar în momentul ăsta ai putea avea una pe tine, în perna de sub scaun, aşternuturi, căciulă/pălărie, pe striaţiile covorului sau în haina pe care ai împrumutat-o aseară de la un prieten, pentru că nu te îmbătaseşi suficient cât să nu îţi fie frig la întoarcerea acasă din birt. Poate dacă mă năşteam cu vedere miscroscopică era altceva, dar aşa…

 

6. În drum spre poştă, povestea cu coletu`…

 

Fără cartela pentru interfon, doi puşti îşi sunau disperaţi părinţii, alarmându-i cum că nu puteau să intre-n bloc. Nu ştiu de unde disperarea, afară chiar era o zi frumoasă…

De mână cu taică-so, o puştoaică purta un tricou pe care scria Portugal 7. M-a dus instant cu gândul la individualismul patetic al unui Cristiano Ronaldo care aseară mima din buze un ,,De ce eu ? De ce mie ?“ – de parcă el ar fi dus în spate toată echipa (Portugalia a jucat foarte bine, el destul de neinspirat; au pierdut într-un final la penalty-uri cu vecina iberică Spania).

 

O doamnă suplă la forme, în vârstă şi nu prea – se uita la ieşirea din scară după mine cu o coadă de ochi să vadă dacă mai poate atrage atenţia cuiva.

Doamna de la ghişeu purta un tricolor de gumiţe la mâna dreaptă. O întreb aiurea cum de ? Primesc înapoi un răspuns speriat, mai imediat ca imediatul: ,,Ah, Doamne fereşte, din greşeală !“ – suflecându-şi-le jos într-o clipită – mă rog, nu c-aş clipi eu foarte des.

 

Cuburi de tufişuri, tăiate milimetric, altele crescute anapoda, pline de zorele roz, mov, albe, trandafiri ofiliţi de toropeală, mici floricele albe zâmbind la lumina soarelui. Maşinile vuiesc, ca de obicei spre nicăieri.

 

7. Una dintre filozofiile mele recurente este că pe lumea asta nu trebuie nimic, doar dacă. Dacă ? Parcă ,,dacă“ se plimba şi el pe-o barcă…

 

Păi nu ? ,,Trebuie“ înseamna grabă, ori graba…n-are nici ea ce să strice, nu de alta, dar când zici om de treabă nu te-ai referi neapărat la muncă.

 

8. Uneori stau să mă gândesc la expresia aia, cum că ,,în ziua de azi…” Nu ştiu ce să zic exact, dar cred că ziua de azi a devenit prea zilnică.

 

9. Pe de-o parte iubesc Wimbledonul, pe de alta – cum să ai regula când, aflat în tribune, dacă învârţi într-o ceaşcă de ceai, trebuie avută grija să nu atingi cu linguriţa pereţii ? Înţeleg că e prea mult zgomot pe lumea asta, dar nu văd să fie asta soluţia…

 

10. Am rămas să zicem câteva sute de mii cât de cât conştienţi în ţară – în rest, asta e…

 

11. Azi mă coc – şi ca o lumânare care scapă din gât în jos buline umflate de ceară, îmi scutur ameţit şi repetitiv porii de picuri, care cel mai tare îmi gâdilă şira spinării, adunându-se toţi spre mijloc. Simt cum dospesc. Mai un pic şi poate într-o zi o să arăt ca un cozonac.

 

La propriu vorbind, e chiar ca-ntr-o saună la mine, dar o !, cât mă bucur în dulcea mea moleşeală că a venit în sfârşit căldura; aseară am făcut un duş şi pe geam îmi imaginam că se întâmpla zăpada cumplită de astă iarnă… şi cât am lăsat-o să fie iarnă, iarnă şi era. Po’ să zic că m-a chiar răcorit numai ideea, ba m-au trecut şi nişte fiori (născociţi, desigur), cum n-aveam la-ndemână decât un prosop pe când aş fi ieşit din vană. Ei şi ce dacă oamenii se plâng ? Câţi dintre ei ştiu să fie high orişicând, indiferenţi la vreme ? Sau să o schimbe în gând când ar vrea ? Câţi ştiu de puterea gândului ? Nu-ţi trebuie mult oricum, decât un picur de imaginaţie. Pe lângă asta, parcă văd că ne va paşte o furtună faină mai încolo, către noapte; mă rog, într-una din zilele astea…

 

12. Am ieşit puţin afară la o ţigară pe o bancă aici în spatele blocului. Plin de umbră, frunze, flori, corcoduşe roşii de coapte ce îs… ,,Am auzit că din dragoste te-ai mutat pe la noi în scară…” îi zic tipei uşă-n uşă cu noi, de care de la taică-so ştiam că venise din Timişoara să se stabilească aici pentru soţ. Mi-a râs ruşinoasă înapoi, încuviintând, cuprinsă în spontaneitatea momentului de roşeaţă şi pudoare. O altă doamnă poştăşită se întorcea speriată către mine, privindu-mă nedumerită după ce o strigasem uşor din urmă: ,,Dacă vreţi, vă deschid eu la 11…” – chestii care obişnuiau să mă cutremure, iar acum să nu mă mire. Ieşind din bloc şi tocmai potrivindu-şi-o pe-a lui în centrul buzelor, un nene îmi făcuse cu ochiul, văzându-mă cum la rându-mi îmi fumam ţigara în tihnă. O altă tanti o auzeam dinspre blocurile de peste drum cum trăncăne nişte vase în sunete izbitoare de porţelan. ,,We don’t need no education !”, melodia aia care rimează cu orice vrei, se  desluşea destul de limpede în liniştea aproximativă a amiezii, de la un etaj trei din apropiere, însoţindu-mi lenea. Undeva peste Mureş, către Activ, are loc un turneu major de tenis, cu aceeaşi oameni pe tabloul principal pentru care odată mergeam într-o toamnă la Bucureşti să-i văd la Cupa Davis, România-India.

Trip la meciurile de tenis

Un Mureş foarte încet, lin, parcă îngreunat de căldură, îşi învolbura suprarealist norii subacvatici de mâl, ca pe-o explozie de aburi ce se evaporau pe dedesubt, oglindindu-i parcă pe cei obişnuiţi, care nu se găseau niciunde pe cerul de un albastru senin. Mi-am dat seama de lucrul ăsta când o canotoare, cu barca ei în formă de sâmbure de migdală scobită, repeta grăbită şi mecanic o mişcare precisă de braţe, împrăştiind apa cu un stol de unde. Buchetele imense de arbori se chiorau şi ele cu fruntea-n apă. Asta cum treceam podu’ Decebal spre Activ.

Cum mă îndepărtasem de zona cu terenuri şi coborâsem cu paşi zgâlţâiţi spre un ponton, pe o scândură ce pârâia, semn că nu era chiar sigură, văzusem cum acelaşi râu era crestat acum de triunghiuri efemere şi lucioase în năvala debitului său. Zimţi ce dispăreau înghesuiţi de mereu alţii şi alţii care le luau locul, într-o reluare vizuală nesfârşită, asemeni unei iluzii. Îi simţeam cum  îmi gâdilau fiinţa, cântându-mi în urechi un sursur gros şi puternic, menit să-mi însoţească spiralele mov şi uscate de fum ce se pierdeau printre crengile de copaci.

Acu am ajuns şi eu acasă – îs pârlit tot, pe gât, membre, pe genunchi; intru-n zodia rac.

13. De ieri până azi observ cum, purtat paşnic de vânt, se roteşte-n jurul meu un noroc dinăla de puf. Ieri pe mal, lângă Mureş, azi în grădina din spate, stând la un fum pe scările diafara unui bloc vecin şi acuma pe geam, îl văd cum se ridică din nou, în avântul unui curent. Ce să mai zic că supraazi i-am văzut pe doi împreunându-se. Love makes the world go round ! – Iulian Leonard