qed

Starea de vis e foarte uşor de înţeles. Pentru că la câte cele pe care le-am face şi implicit trăi, totul va rămâne doar un infinit posibil, împlinit doar prin starea de vis. Asta e practic partea bună a lucrurilor. Poate de aceea nu avem nevoie de prea multe, pentru că le avem oricum în noi. De multe ori mă bucur de cele mai mărunte lucruri posibile. Să vă dau un exemplu concret:

 

 

Azi dimineaţă priveam în ciorba de roşii, acoperită de o transparenţă portocalie cu bule mici şi puţine de ulei. Mi-am scos o porţie în cană. Bineînţeles că avea în ea zdrenţe de ou. De ce ? Pentru că eu nu mănânc prea des ou şi după maică-mea, un meniu nu poate fi complet dacă nu conţine carne, legume, lactate şi neapărat ouă. Când o fac (şi asta foarte rar) mi-l fierb cât să curgă (i belive runny would be the term) şi cât să nu fie prea moale albuşul. Exact aşa cum mi-l făcea taică-meo când eram mic, scobindu-mi-l ulterior afară cu o linguriţa, curăţând atent găoacele de albuş. Scos pe farfurie, arăta ca o tocăniţă de ou, presărată pe ici-colo cu zgrumţii aceia tari de coajă, pe care îi simti mai apoi incomod între dinţi. Nimic nu s-a schimbat şi totuş’, totul e diferit.

Ciorba din cană – revenim. Am sorbit din ea, ,,Mh, puţin cam sărată…“ Mă uitam în bol, amestecându-i conţinutul şi îi vedeam reflecţia cum îi joacă în lumini pe pereţii de ceramică, lăsându-i pictaţi cu nervi portocalii de boia. O învârteam aşa cum o faci cu vinul în pahar.

Lăsând-o pe jumate plină, îi observam morcovii subţiri, străvezii, tăiaţi ca nişte cartofi pai, boabele moi de orez şi frunzele de un verde închis cum nu mai aveau puterea să plutească la suprafaţă.

Realizam că odată ce apa ciorbei s-a dus, totul rămânea imobil, pentru ca într-un final, bucăţile de ou, amestecate cu restul combinaţiei de un roşu gălbui să ajungă să se lipească de fund şi să se usuce. Stelele zdrenţuroase şi ondulate de mare, lipsite de luciul liniilor de lumină ce se strecurau printre ele şi le conturau în relief, nu mai aveau forţa să ajungă dintr-o parte în cealaltă a cănii şi s-au prefăcut în gumă.

,,Ar mai merge înc-o cană’’, mi-am zis şi m-am întors în bucătărie, căutând oala cu privirile. Odată ridicat polonicul şi scăzut volumul cratiţei, pulberea de bulion de dedesubt se combină cu culoarea spălăcită a apei de la suprafaţă, scoţând la iveală bucăţi crem de ardei şi printre ele cele câteva pătrate de legume vişinii. Bucăţile scurte şi hexagonale de tulpină, aproape de culoare neagră şi parcă bătrâne, conturate cu linii subţiri de verde deschis, semănau cu nişte macaroane în tridimensionalitatea lor. Ceapa, tăiată şi ea mărunt în fâşii, decora ciorba în carouri şi arăta ca nişte aripioare de peşte, prin care puteai vedea cu uşurinţă.

Ulterior, am continuat să învârt de polonic ca de o manivelă, stând să realizez că de fapt eu nu sunt deloc treaz, deşi cu puţin timp înainte de asta îmi băusem cafeaua. Mi-am îndreptat acum atenţia spre cana odată plină, murdărită acum cu picuri întăriţi. Pereţii îi erau conturaţi de un strat gros de smântână, lăsat de laptele ce adineaori îi dădea cafelei mele o culoare mov. Da, încă e totul un vis, îmi spuneam în mintea mea. Frumos, trist şi solitar. Privită în linişte şi în întregul ei detaliu, viaţa te poate purta în multe asemenea călătorii, pe care le împarţi cu tine, bucurându-te de propria companie, odată cu fiecare ocazie ivită. Regăsindu-te în tot ceea ce vezi. În tot ceea ce simţi.

Am realizat că nu pot să zbor, dar pot să înot. Pentru că la fel ca Pământul, noi şi mai tot ce vedem suntem apă. Aşadar, a trăi în adevăratul sens al cuvântului înseamnă să ştii cum să-ţi ţii de multe ori respiraţia. Adică să visezi. Să leşini. Să iubeşti.

Şi by the way, fuck Valentine’s Day ! Nu poţi iubi doar pentru o zi, pentru că aşa e scris într-o felicitare. Iubirea opreşte timpul. Tocmai de aceea articolul acesta a apărut în   martie şi nu februarie. Şi putea fi scris atât înaintea inaugurării acestei sărbători stupide (Cupid is stupid ! – I really hope this catches on…), cât şi peste zece ani de acum înainte.